Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

VIRGIL IANȚU – „Sunt optimist dar și precaut! Respect regulile”

„Mergem înainte”

– A venit luna iulie, termometrele explodează, coronavirusul circulă încă slobod prin lume, dar tu eşti plin de energie şi elan: filmezi non-stop pentru emisiunea pe care o prezinți pe TVR2, „Câştigă România!”. Se pot respecta în studiouri reglementările sociale?

– TVR-ul a decis să nu mai di­fu­zeze sezonul de primăvară al emisiunii şi să aş­tep­tăm. Şi-am aşteptat până la în­ceputul lui iunie, când am reluat munca, doar că în con­diţiile impuse de corona­vi­rus: cu norme de distanţare şi de sigu­ranţă, ceea ce înseamnă inclusiv că edi­ţiile filmate post-izolare sunt fără public în studio. Însă e bine şi aşa. Important e că mer­gem înainte. Cele 13 ediţii pe care apu­casem să le filmăm în prima jumătate a lui februarie, pentru sezonul de pri­mă­vară, plus tot ceea ce filmăm acum, vor fi comasate şi difuzate ca sezon de toam­nă, începând din luna septembrie, deci un pic mai devreme decât de obi­cei, dar vor fi 71 de ediţii!

– O, ăsta e chiar un record!

– Da, chiar este un record! Care im­plică multă muncă, dar munca e făcută cu bucurie, căci emisiunea are mare succes. Gân­deşte-te că am început-o în primăvara lui 2017 şi am ajuns cu ea la sezonul 7 – am fi fost chiar la sezonul 8, dacă nu intervenea situaţia asta cu pan­demia! Acum am îmbunătăţit şi imaginea, şi lu­minile, şi decorul, am schimbat pupitrele, iar con­ţinutul e, la rândul lui, foarte bun, pentru că am avut concurenţi excelenţi. De asemenea, am introdus o noutate: marele pre­miu al emisiunii, pe lângă banii acu­mu­laţi, este o ma­şină românească, o Dacia. Ea era ob­ţinută până acum de concurentul care ajungea la zece ediţii câştigate. Din acest sezon, am schimbat macazul. Dacă niciun con­curent nu va bifa cele zece edi­ţii, am decis să organizăm o ediţie spe­cială, cu cei mai buni trei participanţi pe care i-am avut, şi acela care va câştiga această ediţie spe­cială, o să primească şi maşina. Şi am mai adăugat la format şi „între­ba­rea «Câş­tigă România!», ce le este adre­sată concu­ren­ţilor care părăsesc run­da şi care îi aduce primului 200 de lei, iar celui de-al doilea, 400 de lei.

„Ceasul elvețian”

– Emisiunea pe care o prezinți este cla­sică, curată, așezată, gândită pentru oa­meni cu mintea la cap. Tu ce crezi, cum îți explici longevitatea acestei emisiuni?

– Oamenii sunt interesați de conţinut, de informaţiile la care au acces prin inter­mediul ei, care sunt foarte instructive şi din domenii extrem de variate, dar cel mai mult îi atrag pe spectatori concurenţii. Şi au dreptate! Şi eu sunt absolut fascinat de calitatea oamenilor pe care îi întâlnesc la emisiune. Sunt absolut incredibili, prin prisma cunoştinţelor pe care le au despre România. Au existat, de pildă, două ediţii în care niciun concurent n-a greşit la ab­solut nicio întrebare! Iar întrebările n-au fost de­loc ușoare! Şi nu te gândi nici că avem drept con­curenţi doar oameni cu o sută de facultăţi şi nu ştiu câte doctorate! Nu! Am avut şi un im­piegat de mişcare la CFR, şi un şofer, şi un zugrav, şi o vânzătoare… Dar cu toţii erau tobă de carte! După fiecare întâlnire din asta, eu spun „Jos pălăria!”. Ăştia-s oamenii pe care trebuie să ni-i luăm ca modele! Eu, unul, i-am considerat pe fiecare în parte o lecţie de viaţă, care, în plus, spulberă o mulţime de prejudecăţi.

– Observația ta mi se pare corectă. În sub­cultura internetului, instaurată și-n România, când mai găsești un om manierat, instruit şi, pe deasupra, interesat de ţara lui consideri că ai dat peste o co­moară nepreţuită!

– Ai perfectă drep­tate! Dacă-ţi amin­teşti, când eram noi mici, oa­menii fără maniere, oa­menii care vorbeau vulgar, oamenii care se dovedeau a fi fără cuvânt şi fără că­pătâi erau foarte rari şi erau dis­preţuiţi şi ocoliţi, nimeni nu voia să aibă de-a face cu ei. Pentru că nu mergeau în rând cu so­cie­tatea! Eu nu fac – Doamne ferește! – apologia comu­nis­mului – în niciun caz! –, ci mă refer strict la calitatea umană şi, prin extensie, la calitatea societăţii. Azi, situaţia stă exact invers. După 1989, am intrat într-o perioadă de dezorientare, mass-media i-a expus pe oameni la nişte modele complet anapoda… Mă rog, ar fi mult de vorbit pe tema asta, dar, din pă­cate, rezultatul dureros rămâne. Uite, zilele trecute, când am ajuns la filmări, l-am auzit pe un coleg zicând, cu referire la mine: „Hai, c-a venit ceasu’ elve­ţian!”. Asta pentru că eu preţuiesc enorm punc­tualitatea. Dar o preţuiesc fiindcă o consider un element esenţial al respectului faţă de ceilalţi, cât şi faţă de tine însuţi. Cândva, punctualitatea era preţuită de cei mai mulţi români. Azi, în schimb, să fii „ceas elveţian” e nasol şi chiar deranjant.

– Crezi că există vreun tratament la „boala” asta socială atât de grea?

– Cred că tratamentul îl reprezintă generaţia asta, care se ridică acum şi care e foarte faină. Cred că abia ei, copiii ăştia de azi, or să ne vin­dece, ca societate, de tarele trecutului, de dez­orien­tare… Sigur că asta o să însemne şi o adân­cire a prăpastiei dintre generaţii, pentru că mulţi, inclusiv din gene­raţia mea, nu înţeleg că aceşti copii sunt mult mai sănătoşi şi nealteraţi moral decât noi şi că ei or să ne ajute şi pe noi să ne vindecăm. Ceea ce e greu de acceptat, de vreme ce mulţi dintre noi avem impresia că noi deţinem adevărul, uitând însă că adevărul nostru e un pic pătat. Cu atât mai mult, în contextul ăsta, simt nevoia să le strâng mâna şi să-i îmbrăţişez pe oamenii minunaţi cu care mă în­tâlnesc la „Câştigă România!”. Ceea ce, evident, acum nu pot să fac la modul propriu, din cauza spaimei de covid, dar… o să treacă şi asta. Până atunci, le mulţumesc doar prin vor­be, că mă încarcă şi mă emo­ţio­nează, în modul cel mai frumos po­sibil.

Duet cu Margareta Pâslaru

În studioul de înregistrări, cu Mar­gareta Pâslaru

– Înainte de a începe filmările pentru emisiune, ai înregistrat o piesă, „Mi-e dor…”, împreună cu Margareta Pâslaru. Cum s-a întâmplat cola­borarea asta?

– S-a întâmplat că, într-o zi, am primit un te­lefon şi, răspunzând, am auzit: „Bună ziua! Dom­nul Virgil Ianţu?” „Da, sărut mâna!” „Sunt Mar­gareta Pâslaru şi aş dori să cântăm o piesă îm­preună.” În clipa aia, prin minte mi-au trecut fulger toate apariţiile doamnei Pâslaru, de când eu eram mic şi credeam că oamenii pe care îi vedeam la televizor nu existau în realitate, că erau doar aşa, o creaţie elec­tronică a televizorului. Atât de incredibili şi de intangibili mi se păreau! La vremea aia, în cartierul meu din Timişoara, dacă ar fi venit să-mi spună cineva „Ştii, peste nişte ani, când o să fii mare, tu o să fii sunat de Margareta Pâslaru şi dânsa o să te invite să faci o piesă cu ea!”, nu l-aş fi crezut niciodată. Iar părinţii mei i-ar fi zis „Nu mai amăgi, omule, copilul!”. Acum însă m-am lămurit că doamna Margareta Pâslaru există cu-adevărat! (râde) Şi că e un om magic, că e tânără, frumoasă şi atât de activă! Pe lângă onoarea pe care mi-a făcut-o lansându-mi această invi­taţie, mi-a transmis și atâta prospeţime! O prospeţime care o să-mi asigure o bă­trâneţe frumoasă – că mă gândesc din ce în ce mai mult la asta, având în vedere că, la cât de repede trece timpul, bătrâneţea mea nu mai e chiar atât de îndepărtată! (râde) A fost o experienţă foarte fru­moasă: doamna Pâslaru mi-a trimis pe e-mail câ­teva piese, dintre care s-o aleg pe aceea care-mi plă­cea cel mai mult, iar după relaxare ne-am întâlnit acasă la Andrei Kerestely (care s-a ocupat de orchestraţie și care acasă are şi studioul) şi am înregistrat „Mi-e dor…”. Iar acolo fiind, am mai avut parte de o mare bucurie: a apărut domnul Zsolt Kerestely! Senzaţia pe care am avut-o atunci a fost că n-a trecut timpul deloc – fiindcă aveam în faţă un alt om super-tânăr şi proaspăt, care merge la înot, merge cu bicicleta, e extraordinar de activ şi continuă să compună în fiecare zi! După ce am terminat de înregistrat, domnul Zsolt mi-a zis: „Virgil, vino-ncoace să-ţi pun s-asculţi ceva!” Şi m-a condus în studioul lui, unde am rămas cu gura căscată: de unde eu mă aşteptam să văd nu chiar un casetofon, da’, aşa, eventual un calculator mai ve­chiuţ, am dat cu ochii de cele mai noi şi mai performate scule! Şi să vezi cum umblă domnul Zsolt cu soft-urile de înregistrare! Eu mi-aş fi prins urechile încercând să mă descurc – de unele nici nu ştiam că există! -, iar el le manevra cu o ştiinţă, cu o dexteritate şi o lejeritate de m-a uluit! Şi mi-a pus să ascult o lucrare minunată, de-a dreptul simfonică, proaspăt compusă, care ar putea să reprezinte ilustraţia oricărui film american, şi încă unul de Oscar. Vorbesc foarte serios! Aşadar, am avut parte de o a doua întâlnire care mi-a umplut sufletul de bine şi care… m-a împlinit, aşa, în perioada asta, care n-a fost deloc veselă pentru nimeni.

„Fetele mele”

O familie fericită

– Apropo, tu cum te-ai descurcat cu inter­dic­țiile impuse de pandemie?

– De nişte ani încoace, între filmări, mie a început să-mi placă să stau acasă. Chiar îmi place! Foarte rar mai ies la un restaurant, unul aproape de casă, unde există o listă de aproximativ o mie de vinuri foarte bune şi unde mă mai duc din când în când, să mă mai bucur de un pahar cu vin şi de o mâncare rafinată. Aşa că din punctul ăsta de vedere, al izolării, n-am suferit prea tare. Plus că eram în casă cu fetele mele, cu Roxana (n. red.- partenera de viaţă a lui Virgil) şi cu Jasmina (n. red.- fiica lui Virgil şi a Roxanei), deci a fost chiar foarte plăcut. Bine, cu Jasmina ne vedeam mai mult seara, că ea, fiind în clasa a VIII-a, se pregătea pentru examenul de capacitate şi toată ziua învăţa. A fost o perioadă dificilă pentru ea, dar faptul că ne ştia acasă, cu ea, a ajutat-o. Aşa cum a ajutat-o şi faptul că i-am spus că pe mine nu mă interesa nota pe care urma s-o ob­ţină. Pentru mine, pentru felul în care s-a implicat, fără ca noi să tragem de ea sau să-i impunem să se ducă să înveţe, ea deja avea nota zece. I-am spus: „Cu gândul ăsta vreau să intri în examen. Vreau să te duci acolo şi să arăţi ce ştii. Nu te gândi la ce nu ştii, ci arată ce ştii.” Şi fata mea s-a concentrat foarte bine, în ciuda emoţiilor uriaşe, şi a obţinut un rezultat foarte bun. Mă mândresc foarte tare cu Jasmina! E un copil minunat!… Dar nu e singurul copil bun. Chiar vreau să-i felicit pe toţi puştii care s-au descurcat atât de bine la examene, deşi au trebuit să facă faţă unei încărcături emoţionale foarte mari. Eu am avut întâlniri online cu clase întregi de copii şi mi-am dat seama că ei au fost mai puternici şi mai înţelegători cu pandemia decât noi, adulţii. Îi felicit, le mulţumesc şi ştiu – aşa cum spuneam şi mai devreme – că ei or să ne ajute să ne vindecăm, ca societate, şi or să ne asigure nişte bătrâneţi liniştite… Dincolo de asta, sigur c-am fost foarte întristat, pentru că zilnic aflam de decese din toată lumea, pentru că vedeam locuri izolate de acest virus, inclusiv destinații unde aș fi vrut să ajung, pentru că vedeam cum economiile lumii, inclusiv cele mari, o luau la vale… Şi sunt în continuare întristat văzând oameni – ba chiar şi oameni de la care aveam pretenţii – care încă pretind că virusul ăsta nu există sau tratează superficial toată nenorocirea asta, sunt în continuare întristat văzând ce se întâmplă la mare, la munte, pe stradă, cum oamenii ignoră nişte reguli de igienă care ţin, în primul rând, de bunul simţ. Majoritatea au impresia că lor nu li se poate întâmpla nimic rău, şi asta mi se pare cea mai mare greşeală. Din motivele astea, recunosc, am început să mă uit din ce în ce mai rar la ştiri. De unde înainte eram „abonatul” jur­nalelor de ştiri, acum refuz să mă mai uit, fiindcă mă în­tristează, mă încarcă negativ şi chiar n-am nevoie de aşa ceva. Eu, familia mea şi prietenii mei socializăm, că e nevoie de asta, ieşim şi în oraş, că e bine şi pentru eco­no­mie, dar suntem prudenţi, stăm la distanţă… Nu uităm nicio secundă că virusul ăsta e totuşi mai tare decât noi, chiar dacă nu-l vedem!

– Psihologii afirmă că, la nivel mondial, pandemia le-a schimbat oamenilor în­țelegerea vieții. Şi tu ţi-ai mo­dificat valorile în care cre­deai?

Mi-e dor…

– Nu, absolut deloc! Pen­tru că eu am obiceiul să privesc deseori în interiorul meu, aşa că perioada asta de izolare n-a venit cu nicio revelaţie în legătură cu mine însumi. Singura „descoperire” a fost că, în trecut, am luat nişte ho­tărâri bune, mergând să văd multe locuri minunate şi făcând multe lucruri pe care mi le-am dorit foarte tare. Fiindcă, în condiţiile actuale, cine ştie când o să mai pot să merg în diverse că­lătorii şi să mai fac diverse „năz­bâtii” la care am visat. Uite, de exemplu, îmi doream foarte mult să ajung la meciurile de tenis de la U.S. Open şi, anul trecut, cu vreo două săptămâni înainte de finala pe care Bianca Andreescu a jucat-o cu Se­re­na Williams, am zis „Gata! Mă duc!”. Aşa că mi-am luat bilet şi-am ajuns la finala U.S. Open şi-am trăit atmosfera aia specială de-acolo şi-am fost foarte fericit. Iar zilele tre­cute, rămânând în lista de contacte a organizatorilor, am pri­mit un e-mail prin care eram anun­ţat că totuşi U.S. Open-ul se va ţine şi anul ăsta, da’ fără pu­blic… Deci ce bine c-am apucat să mă duc anul trecut!

Cuminte, pe lângă casă

Virgil şi fetele lui, Jasmina şi Roxana

– Prin urmare, în vara asta o să stai cuminte, acasă?

– Pentru vara asta aveam programată o călătorie în Japonia, cu fetele mele. Anul trecut am fost acolo fără ele şi mi-a plăcut atât de mult, încât am zis că neapărat trebuie să le duc şi pe ele să vadă locurile alea minunate. Bineînţeles c-am fost nevoit să anulez biletele. Apoi mai voiam să fac o Americă „de băieţi”, să merg cu prietenii mei într-un tur: Nashville, Memphis, Atlanta şi New Orleans. Dar şi planul ăsta s-a contramandat. Aşa că o să stau cu­minte, dar nu chiar acasă, ci pe lângă casă. (râde) În­tr-o primă fază, o să mă duc pentru vreo săptă­mâ­nă în Deltă, după care am de gând să dau o fugă pe la lacul Sfânta Ana, pe la Tinovul Mohoş… Şi vreau să ajung şi la Balvanyos, unde ştiu un resort absolut minunat. Îmi doresc să merg cât mai mult prin natură şi o să evit locurile foarte populate, nu doar din prudenţă, ci şi ca să pot să mă liniştesc, să mă relaxez.

– Haide să încheiem cu un rapel la melodia pe care ai înregistrat-o cu Margareta Pâslaru: de ce ţi-e dor azi, Virgil?

– Sincer să fiu, mi-e foarte dor – şi asta n-are legătură cu pandemia – de copilărie, mi-e dor de primul meu „acasă”, cel din Timişoara, mi-e dor de ai mei, cei de-acolo, de mama şi de fratele meu, apoi mi-e dor de nor­ma­litatea pe care am cu­nos­cut-o în copilărie, dar şi de normalitatea de dinainte de pandemie… Perioada de pandemie mi-a întărit convingerea că trebuie să ne bucurăm de lucrurile simple, care ni se par că ni se cuvin, că există aşa, „din oficiu”. Trebuie să ne bucurăm de o dimineaţă frumoasă, de o curte – dacă o avem –, de o floare… Su­nă cam siropos ce spun acum, dar chiar cred lucrurile astea! Uite, eu stau deseori la mine în curte şi mă bucur realmente de parfumul florilor şi de culorile lor, de liniştea de-acolo… Să mai dăm deoparte încrâncenările şi dorinţa asta nebună de a dovedi mereu ceva cuiva, să facem lucruri şi să ieşim în evidenţă, să-i învingem pe ceilalţi şi să fim primii, să fim cei mai tari şi cei mai mari – nu asta e ceea ce contează cu-adevărat în viaţă! Poate că perioada asta va mai aşeza puţin lucrurile, din punctul ăsta de vedere. Poate că ne va arăta tuturor care ne sunt priorităţile autentice. În fond, ce-i mai important pentru un om? Copilul, familia, sănătatea trupească şi emoţională şi prietenii sinceri, care-ţi sunt alături la bucurie, dar şi la necaz. Dacă pe astea le ai, poţi să faci minuni!

– Trăgând linie dialogului nostru, viitorul arată bine sau rău?

Cu Jasmina, mândria vieţii lui

– Viitorul arată bine, dacă ne re­se­tăm, ne reformatăm şi vedem de pe ce fundaţie începem să reclădim. Până la urmă, fundaţia ne-a rămas, ea n-a fost distrusă şi asta e mare lucru! Trebuie doar să ne adaptăm, să găsim o „metodă de construcţie” mai potrivită şi să ne păstrăm optimismul. Că, dacă ne uităm în viitor şi zicem că o să fie tot mai rău, că economia o să cadă de tot şi-or să mai dea peste noi şi alte virusuri, atunci nu mai găsim niciun motiv pentru care să trăim şi… le ce ne du­ce asta? La nimic bun! Eu sunt opti­mist! Dar, în ace­laşi timp, sunt şi extrem de precaut şi respect regu­lile. 

Foto: MIHAELA TULEA (3)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian