M-AM ÎNȘELAT!

În timpul lunilor cu restricții am trecut și eu prin tot felul de stări emoționale, ca toată lumea. La în­ceput, am crezut cu toată convingerea că vom ieși din pandemie îmbunătățiți. Ce mai, vedeam pre­tu­tindeni un uriaș Eden, în care toată lumea ajută pe toată lumea, toți sunt politicoși, zâmbitori, generoși, res­pectuoși și calmi. Îmi închipuiam că văzând Dum­nezeu haosul imens în care trăiam a permis eliberarea blestematului ăla de virus, tocmai ca să ne potolească, să ne dea timp de gândire personală și colectivă, spre a ne îndrepta. Așa vedeam eu re­ve­nirea la normalitate. Plus îmbrățișări adevărate și zâmbete. Ha! Naivă sau proastă?

Unul din locurile în care vin de câteva ori pe săp­tămână este un bloc cu trei etaje, într-o zonă bună a orașului, aproape de Șosea. O zonă destul de li­niș­tită, cu oameni onorabili, ai zice. Nu știu dacă m-am întâlnit în toți acești ani cu mai mult de 4-5 persoane pe casa scării, deși sunt apartamente destul de multe. Oameni discreți, mi-am zis, concentrați pe preo­cu­pări intelectuale. Anul trecut s-a petrecut, însă, ceva care m-a derutat: colocatarii au adus câteva îmbu­nă­tățiri imobilului, bun „prilej” de a tăia cei doi cor­coduși care ne ajungeau la ferestre și ne întâmpinau pri­măvara cu flori albe, mirositoare. Motivul? Fă­ceau murdărie și proprietarii de la parter nu aveau timp să măture fructele căzute la pământ. Unul din corcoduși, prin nu știu ce minune, s-a încăpățânat să nu moară, și a scos la lumină în primăvara asta, de sub betonul turnat peste rădăcini, o creangă verde, firavă. L-am văzut cu coada ochiului și am dus de­getul la gură: „Ssst, să nu te vadă ăștia…”.

Pe partea de nord a casei, un fir de iederă săl­ba­tică se agăța în fiecare primăvară de zid, cu degete sub­țirele și puternice (un zid anost, din cale-afară). „O să-l facă verde”, mă bucuram. O bucurie care anul acesta a murit, când aceiași colocatari au apre­ciat că fragedele rămurele de iederă sunt un pericol de destabilizare a structurii de rezistență a casei. Așa în­cât a fost tăiată și iedera, de la rădăcină… Cine spu­ne că pandemia ne-a transformat? Că teama de moarte ne-a umanizat? Când ucizi cu atâta cruzime înfiripările de viață din jurul tău, înseamnă că virusul răutății ar putea, dacă ar fi măsurat, să umple, și el, secțiile cu infectați din spitale.