Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

M-AM ÎNȘELAT!

În timpul lunilor cu restricții am trecut și eu prin tot felul de stări emoționale, ca toată lumea. La în­ceput, am crezut cu toată convingerea că vom ieși din pandemie îmbunătățiți. Ce mai, vedeam pre­tu­tindeni un uriaș Eden, în care toată lumea ajută pe toată lumea, toți sunt politicoși, zâmbitori, generoși, res­pectuoși și calmi. Îmi închipuiam că văzând Dum­nezeu haosul imens în care trăiam a permis eliberarea blestematului ăla de virus, tocmai ca să ne potolească, să ne dea timp de gândire personală și colectivă, spre a ne îndrepta. Așa vedeam eu re­ve­nirea la normalitate. Plus îmbrățișări adevărate și zâmbete. Ha! Naivă sau proastă?

Unul din locurile în care vin de câteva ori pe săp­tămână este un bloc cu trei etaje, într-o zonă bună a orașului, aproape de Șosea. O zonă destul de li­niș­tită, cu oameni onorabili, ai zice. Nu știu dacă m-am întâlnit în toți acești ani cu mai mult de 4-5 persoane pe casa scării, deși sunt apartamente destul de multe. Oameni discreți, mi-am zis, concentrați pe preo­cu­pări intelectuale. Anul trecut s-a petrecut, însă, ceva care m-a derutat: colocatarii au adus câteva îmbu­nă­tățiri imobilului, bun „prilej” de a tăia cei doi cor­coduși care ne ajungeau la ferestre și ne întâmpinau pri­măvara cu flori albe, mirositoare. Motivul? Fă­ceau murdărie și proprietarii de la parter nu aveau timp să măture fructele căzute la pământ. Unul din corcoduși, prin nu știu ce minune, s-a încăpățânat să nu moară, și a scos la lumină în primăvara asta, de sub betonul turnat peste rădăcini, o creangă verde, firavă. L-am văzut cu coada ochiului și am dus de­getul la gură: „Ssst, să nu te vadă ăștia…”.

Pe partea de nord a casei, un fir de iederă săl­ba­tică se agăța în fiecare primăvară de zid, cu degete sub­țirele și puternice (un zid anost, din cale-afară). „O să-l facă verde”, mă bucuram. O bucurie care anul acesta a murit, când aceiași colocatari au apre­ciat că fragedele rămurele de iederă sunt un pericol de destabilizare a structurii de rezistență a casei. Așa în­cât a fost tăiată și iedera, de la rădăcină… Cine spu­ne că pandemia ne-a transformat? Că teama de moarte ne-a umanizat? Când ucizi cu atâta cruzime înfiripările de viață din jurul tău, înseamnă că virusul răutății ar putea, dacă ar fi măsurat, să umple, și el, secțiile cu infectați din spitale.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian