NADIA DULUMAN: „Cred sincer că trăim o lecție dată de Dumnezeu”

„Încă puţină răbdare, vă rog!”

– Dragă Nadia, ne reîntâlnim după doi ani şi te întreb încă de la început: cât de schimbată ţi se pare lumea de la precedentul nostru dia­log?

– În primul rând, mulţumesc Formulei AS pentru interesul pe care îl acordă interpreţilor de folclor, tradiţiei, valorilor noastre autentice. Cât de schimbată e lumea? S-a schimbat pe de-a-ntre­gul! Din păcate, virusul acesta ne-a obligat să ne depărtăm unii de alţii, dar eu sper că o facem doar fizic, nu şi emoţional. Oamenii s-au separat doar pentru că aşa este mai bine, nu cred că familiile, prieteniile adevărate, legăturile profunde dintre semeni vor avea de suferit. Este o distanţare tem­porară, impusă de pandemie, nu ceva care se va instala între noi pentru totdeauna. Cu cât vom fi mai responsabili, cu atât pandemia şi, implicit, distanţa, se vor scurta. Eu sunt o fiinţă extrem de pozitivă, văd mereu partea plină a paharului şi cred sincer că anul acesta trăim o lecţie dată de Dumnezeu. Uitaserăm să fim buni, uitaserăm generozitatea, mila, iertarea, iar pandemia asta ar trebui să ne schimbe în bine. Poate că aveam nevoie de o pauză de gândire, ca să realizăm că ne cotropeau răutatea, invidia şi goana după bani. Eu simt că Dumnezeu aşteaptă de la noi să re­flec­tăm asupra acestor lucruri, iar eu chiar mi-am dedicat această perioadă binelui. De 1 iunie, le-am pregătit copiilor mei de la grădiniţă câteva surprize: am fost din poartă în poartă, încărcată cu dulciuri şi baloane colorate şi le-am dăruit co­piilor. Am stat la distanţă, dar mi-a umplut inima de fericire să-i revăd, zâmbetele şi dra­gos­tea lor sunt o comoară pentru mine. Tot o imensă bucu­rie a fost să ajut cu lucruri ceva mai substanţiale o fetiţă din satul Lăleşti, comuna Puieşti, Vaslui – pă­răsită de mamă. Ea şi fratele ei trăiesc cu tatăl lor într-o sărăcie lucie. Sunt extrem de sensibilă la copii şi bătrâni şi simt o mare împlinire când reuşesc să-i ajut. Am mobilizat printr-o fun­daţie şi alţi oameni cu posibilităţi, şi împreună i-am creat un nou orizont acestei fa­milii nevoiaşe. Repet: pan­demia aceas­ta este o încercare pentru întreaga ome­­nire, dar cu credinţă în Dumnezeu vom trece peste ea. Singura condiţie este responsabilitatea indivi­duală. Chiar nu este atât de greu să respecţi regulile impuse, iar preţul pe care oamenii îl plătesc ar trebui să fie un argument absolut pentru a nu te aba­te de la ele. Eu fac un mare apel la răbdare. Oa­meni dragi, mai aveţi pu­ţină răbdare, chiar dacă e vacanţă! Nu vă îngrămă­diţi la terase, la mare şi la munte, nu uitaţi de reguli, încă puţină răb­dare şi va fi bine. Nimic nu este întâmplător în viaţă. Dumnezeu s-a su­părat un pic pe noi, ne scutură niţel ca să ne aducă cu pi­cioa­rele pe pământ şi cu inima spre credinţă.

„Am casa mea, în Vaslui, dar cel mai mult stau la țară”

– Aşadar, încercarea asta prin care trecem poate avea şi urmări pozitive?

– Da, chiar are. Dincolo de compasiunea pro­fundă pe care o simt faţă de oa­me­nii atinși de boa­lă, care su­feră atât de mult în a­ceastă perioadă, eu am avut ră­ga­zul de a face anu­mi­te lu­cruri în­tr-un ritm relaxat. Chiar da­­că lo­cu­iesc în Vaslui şi părinţii mei sunt în continuare în Muntenii de Sus, în sfârşit am avut timp să-i ajut cu gospodăria. Bineînţeles că în timpul stării de urgenţă nu am luat contact fizic cu ei, doar le-am făcut cumpărăturile – mâncare, medica­mente –, dar acum îi ajut cu toate cele. Le gătesc, îngrijesc gră­dina, sap, văruiesc copacii, absolut toa­te tre­bu­rile unei gospodării. Eu, acolo, la Mun­­tenii de Sus, am copilărit, acolo am făcut pri­mele opt clase, apoi am mers la Bârlad la Li­ceul Pe­da­gogic, apoi la Galaţi, la Facultatea de Drept. De un an şi jumătate am casa mea în Vaslui dar, sin­cer vă spun, cel mai mult timp tot la ţară îl pe­trec. Treabă mul­tă peste zi, un ceaun de friptură la foc, seara, afa­ră, familie şi iubire, ce poate fi mai frumos?!

– La primul nostru interviu, ne povesteai despre viaţa ta, despre fraţii plecaţi peste ho­tare, de care îţi era mereu dor. Cred că ţi-a fost tare greu ştiindu-i departe de casă, în această perioadă…

– Aşa este, mai ales că rudele mele sunt răspândite în trei dintre cele mai afectate ţări: fratele în Italia, sora în Spania şi verişorii în Statele Unite. Însă ei au fost între cei care au ales să nu vină acasă, chiar dacă le-a fost greu, au rămas fără serviciu în lunile de izolare totală. Am tremurat de frică, dar i-am apreciat enorm pentru gestul lor de a se izola acolo şi de a nu pune pe nimeni în pericol, venind în România. Acasă ar fi avut condiţii mult mai bune, dar ei au ales să fie responsabili. Am simţit atunci că trebuie să întorc cumva gestul lor, să ajut. Am ales să spri­jin medicii din linia întâi, donând primul meu salariu din pandemie Spitalului de Urgenţe Vas­lui. E un gest mic, dar fiecare ajutor contează.

– Cu bucurie observ că nu te atinge nimic rău, mergi cu optimism şi credinţă înainte, ori­ce-ar fi…

– Da, aşa am fost crescută. Cred în Dum­nezeu cu toată tăria, cred în planul Lui. Nimic în viaţă nu este întâmplător este motto-ul meu. Nu ne putem împotrivi, toate vin de Sus. Credinţa ajută psihicul foarte mult, credinţa ne ajută să nu intrăm în panică şi să ne autoinducem stări neadevărate. Un pic ne ustură gâtul, şi frica de boală e gata. Atunci, un gând bun, o rugăciune ajută cel mai mult. Rugăciunea atrage binele. Dar nu trebuie să-I cerem mereu lucruri Lui Dumnezeu, ci trebui să-I mulţumim pentru ceea ce avem deja: că ne-am trezit di­mi­neaţa, că sun­tem sănă­toşi, că putem mirosi o floare, că putem mânca un măr. Eu Îi mulţumesc zil­­nic pentru fa­mi­lia mea, sun­tem mulţi şi foar­te uniţi, ne iu­bim la nebunie, ne ajutăm întot­dea­una.

„Moldoveanca din Vaslui”

– Haide să vorbim puţin despre cariera ta. Eşti o foarte îndrăgită interpretă de folclor şi o pasionată educatoare, ambele meserii puternic afectate anul acesta. Cum te descurci?

– Pe plan profesional, în ceea ce priveşte muzica, sunt extrem de fericită, pentru că am reuşit să scot cel de-al treilea album: „Mol­do­veanca din Vaslui”. Melodia e o biografie a mea, continuare a piesei „Eu sunt fată din Vaslui”, de pe primul album. Discul şi cele trei videoclipuri filmate deja au fost înregistrate înainte de pan­demie, doar montajele de studio sunt făcute ulte­rior. Celebrul Ansamblu „Ciprian Porumbescu” din Suceava face minunat toată instrumentaţia albumului, sub bagheta maestrului Viorel Lean­că. Aştept, ca orice artist, concertele cu public, dar nu cred că trebuie să existe niciun risc în mo­mentul în care ele vor fi posibile. Nu e uşor nici din punct de vedere financiar, dar nu mă plâng. Banii nu sunt totul, iar eu, având şi nobila me­serie de dascăl, reuşesc să mă întreţin în limitele normalului.

– Ai reuşit să ţii pasul şcolii online cu pri­chindeii de la grădiniţă?

– Eu zic că m-am descurcat foarte bine. Un cadru didactic care şi-a ales meseria aceasta din dragoste pentru copii, din convingerea că edu­caţia este pilonul principal al unei societăţi sănătoase va găsi permanent idei noi, creati­vitatea lui e nemăr­gi­nită. Ştiu că este mai uşor la grădiniţă decât la clasele mari, unde e multă materie de predat, dar nu e nicidecum simplu să ţii copii de trei ani în faţa unui ecran, fără să se plictisească. Este dificil şi pentru că aceşti copii nu ar trebui să fie deloc în contact cu telefoanele şi ta­ble­tele atât de de­vreme, dar nu există altă soluţie. Părinţii m-au ajutat, i-au sprijinit pe micuţi cu tehnologia. Am făcut până şi lecţii de brutărie, să-i fi văzut pe prichindei cu mânuţele pline de aluat, frământând sârguincios co­ca. Este important pentru ei să le fie drag de școală, să ardă de nerăbdare să o re­vadă în fiecare zi pe doamna edu­catoare, chiar dacă nu ne în­tâlnim fizic…

Cât despre următorul an şcolar… Nu ştim încă. Sunt tot felul de scenarii. La grupa mică, de exemplu, unde copilaşii nu au fost niciodată la gră­di­niţă, va fi de-a dreptul im­posibil – greu de imaginat cum este să începi prima ta zi de grădiniţă pe un ecran… Sper să se mai liniştească pandemia şi să putem începe cursurile, dar cred că este absolut necesar să fie mai puţini copii în clase, până în douăzeci. Aglomeraţia va fi foarte greu de controlat, iar la copiii mici, imposibil.

„Sunt mândră la culme de originile mele moldovenești”

– Nadia, în optimismul tău incurabil, în­drăzneşti şi planuri de viitor?

– Cred și eu, ca mulți oameni, că 2020 este un an compromis pentru toţi. În schimb, dacă lăsăm teama şi monotonia să ne copleşească, va fi şi mai rău. Aşadar, da, îndrăznesc să-mi fac pla­nuri şi sfătuiesc oamenii să facă la fel. Va fi bine, situaţia aceasta va avea un final, iar el trebuie să ne găsească optimişti, cu drag de viaţă, cu idei şi planuri noi. Şi dacă se întârzie găsirea unui leac, ne vom imuniza până la urmă şi tot vom învinge. Visuri? Visez la videoclipuri noi, voi continua să merg la radio şi televiziuni res­pec­tând normele de protecţie. Fac planuri de con­certe, însă şi de evenimente caritabile pentru sprijinul copiilor şi bătrânilor. Am şi planuri de vacanţă, dar în ţară. Cred că România este prea puţin cunoscută românilor, există o mulţime de locuri ascunse, minunate, care merită desco­perite. Nu trebuie să ne înghesuim la mare şi să ne expunem pericolului. Uite, în iunie, de ziua mea, am fost în deplină siguranţă la o pensiune în Bucovina. Doamne, ce frumuseţe! Şi-o să mă laud puţin acum: am primit un dar grozav, un portret de-al meu cusut în goblen – o minunăţie.

– Cum mai arată Moldova ta dragă zilele astea?

– Contrar renumelui nu prea bun al Mol­dovei, eu consider că nu este aşa. Vasluiul este un oraş curat şi liniştit, întreaga Moldovă are un aspect civilizat, are copii talentaţi, olimpici, oameni gospodari. Poate că istoria nu a fost mereu de partea acestei regiuni şi încă tragem po­noasele, dar se exagerează cu imaginea nega­tivă a Moldovei. Eu o ştiu ca în palmă şi sunt mândră la culme de originile mele moldoveneşti. Să ştiţi că sătenii nici nu sunt prea afectaţi în aceas­tă perioadă, ei continuă cu­minţi să cultive terenul, să gospodărească. Viaţa lor e aproape neschimbată. La oraş e mai greu, sentimentul că ţi s-a pus viaţa pe pauză, că ţi s-au luat tabieturile este mai acut.

„Tânjesc după îmbrățișările copiilor mei de la grădiniță”

– Nu ai şi tu sentimentul acesta? Eşti o fe­meie frumoasă, cochetă, nu ţi-au lipsit zor­zoa­nele femeieşti?

– Ei, normal că da. Chiar sunt o mare ama­toare de cumpărături. Când e vorba de haine, de pildă, am un truc: mereu îmi păstrez câteva noi, iar când sunt mai tristă, le îmbrac pe acelea. Mi se schimbă starea, mă simt imediat mai bine în pielea mea. Dar dincolo de dorul de răsfăţ, de natură, de vacanţe, ceea ce mă chinuie cu ade­vărat este dorul de îmbrăţişările pe care le pri­meam în fiecare dimineaţă de la copiii mei de la grădiniţă. Tânjesc după ele, pur şi simplu.

– Te regăsești și pe tine în ei? Ai mai păstrat ceva din copila care ai fost? Se mai potrivesc jocu­rile copilăriei tale cu cele de acum?

– Vaaaai, ce multe şi frumoase jocuri aveam! Regret enorm că tehnologia a distrus jocurile copilăriei, iar pruncii de azi sunt subjugaţi de tablete şi telefoane. Jucam „Lapte gros”, „Şo­tronul”, „Raţele şi vânătorii”, alergam prin grâu, apoi ne odihneam şi ne puneam fantezia la treabă cu un joc numit „Fazan”. Când am mai crescut, îmi amintesc că ne-a cumpărat tata o masă de ping-pong, ce campionate făceam cu toţi prie­tenii! Trofeul era câte o şarlotă preparată de mama sau un fruct din copacul bunicii. Dor îmi mai este şi de bunici, i-am pierdut pe toţi şi doar amintirile de la ei îmi alină dorul. Trăistuţa de la bunica este şi azi talismanul meu, nu mă despart de ea niciodată, în niciun concert. Dar să nu lăsăm melancolia să ne co­pleşească, eu sunt tare sensi­bilă şi imediat mă înmoi. Copi­lărie minunată am avut… Eram veseli, sănătoşi, făceam mişcare încontinuu, de aceea suntem şi azi mai supli. Eu nu ţin minte să fi avut momente de plictiseală în copilărie. Azi, cred că auzim zilnic un copil spunând îmbufnat: „Mă plictisesc”. Nu e normal. Trebuie să ne reinventăm repede, re­pede.

Marea călătorie către un om iubit

– Dar dragostea, Nadia, dra­gostea a avut de câştigat sau de pierdut anul acesta?

– Bineînţeles că a avut de câş­tigat, pentru că am fost mult mai mult timp împreună!

– Nu toată lumea spune as­ta…

– Dacă nu eşti echilibrat, dacă nu ştii ce-ţi doreşti de la viaţă şi de la iubire, da, cred că momentul în care stai mult timp împreună, în care ai răgazul să cunoşti un om în amănunt, poate fi devas­tator. Secretul este să-ţi acorzi ţie mai mult timp, adică să te cunoşti în primul rând pe tine foarte bine, şi apoi să începi călătoria către cunoaşterea omului pe care-l iubeşti. Să ai în primul rând încredere în tine şi apoi în cel de lângă tine. Dacă idealurile tale sunt clare, dacă echilibrul este calea pe care o alegi, iubirea va fi şi ea mereu în balanţă şi te va îm­plini. Să fim deschişi, să dis­cu­tăm despre problemele fiecăruia, să găsim so­luţii, pentru că ele există întotdeauna, chiar dacă cer un oarecare efort. Eeei, na, la teorie suntem buni, cu practica, acolo e problema… Ha! Ha! Nu încerc să dau sfaturi, doar spun cum sunt eu. Eu iubesc totul la intensitate maximă, dar cu echilibru şi maturitate. La un moment dat, am crezut că sensibilitatea aceasta exagerată îmi va face rău, că voi fi călcată în picioare. În timp, am realizat că lipsa mea de duşmănie şi de invidie a făcut ca Dumnezeu să-mi dea înzecit. Spun asta cu toată sinceritatea. Aşadar, dacă totuşi îmi este îngăduit un sfat, acela ar fi către bunătate. Cu bunătate şi dragoste, meseria, iubirea şi viaţa în­treagă vor fi răsplătite de Dumnezeu.

– Iar noi îţi dorim din inimă să nu-ţi pierzi ni­ciodată optimismul şi bunătatea, dragă Na­dia!

– Doamne ajută! De asemenea, sentimentele acestea să se răsfrângă cu toată puterea peste colectivul For­mu­lei AS şi minunaţii voştri cititori!