Pr. Arhim. NICODIM PETRE (coordonatorul Misiunii ortodoxe românești în Tanzania): „Nu cred că noi am ales Tanzania. Dumnezeu a hotărât astfel”

Arhiepiscopia Ortodoxă a Iașilor participă la o misiune de încreștinare și ajutor în Tanzania, de peste zece ani. Centrul mi­sio­nar din Kidamali este ajutat cu bani de creștinii ieșeni, iar un număr de călugărițe din Iași merg prin rotație acolo, câte șase sau opt luni pe an. Îi îngri­jesc pe bolnavi, îi învață pe copii să scrie, ridică adăposturi pentru sărmanii lipsiți de acoperiș și îi întăresc sufletește pe bieții oameni cărora le mor copiii, părinții sau soții, de pe urma bolilor necru­țătoare care bântuie pe tărâmul african.

Din milostenia moldovenilor s-au construit zeci de case, fântâni și aducțiuni de apă, precum și două biserici, iar acum e pe cale a se edifica și o mânăstire ortodoxă. În jurul a 300 de copii sărmani primesc zilnic o masă cal­dă și peste 500 de copii au putut urma o școală. În Tanzania, oamenii mor în masă de inaniție, de malarie, de tifos și de alte boli, iar lipsurile financiare nu le pot oferi tratament. Apa curată, pură este aur aco­lo. Cel mai adesea, apa este infectată și aduce moarte.

Centrul misionar ortodox Kidamali, coordonat de Episcopia greacă a locului, i-a salvat pe mulți. Iar Arhiepiscopia Ia­șilor a avut un rol semnificativ în acest demers.

Din partea Bisericii noastre, misiunea din Tanzania este condusă de Părintele Arhimandrit Nicodim Petre, starețul Mânăstirii Bucium.

„Sunt naivi și curați sufletește, se bucură când le povestești despre un sfânt”

– Preacuvioase părinte stareț, con­duceți de aproape un deceniu misiunea românească ortodoxă în Tanzania. Un subiect despre care nu se prea vorbește la noi. Ce anume v-a motivat să mergeți atât de departe, tocmai în Africa, printre oameni cu o cultură așa de diferită de a noastră?

– Este în tradiția Bisericii ortodoxe ca asupra faptelor bune să nu vorbim prea mult, de aceea se știe mai puțin despre misiunea noastră în Africa. Totuși, de vreme ce există interes printre cititorii revistei dvs. pentru spiritualitatea crești­nă, trebuie să vă povestesc cum a început totul. Ideea de a face misiune într-un loc îndepărtat, în care oamenii suferă mult și nu au parte de mângâiere și ajutor, a apărut într-o discuție pe care am avut-o cu Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan și cu câțiva colaboratori apropiați, în anul 2009. Ne-am gândit că putem aju­ta și, în egală măsură, să învățăm de la alții ce în­seam­nă simplitatea, smerenia și dăruirea și să fim, astfel, și mai buni la noi acasă. Ne-am oprit asupra Tanzaniei, pentru că este o țară foarte săracă și cu o mortalitate foarte mare. Dar nu cred că noi am ales Tanzania după rațiuni omenești, ci Dumnezeu a rân­duit astfel. În ianuarie 2010, am mers pentru prima oară în Africa, iar experiența trăită ne-a marcat pe viață. Când am aterizat la Dar Es Salaam, capitala economică a Tanzaniei, atmosfera era de autogară provincială: mizerie, oamenii îmbrăcați sărăcăcios, cu copii în spate, cu tăgârțe, mulți cerșetori… Am stat două luni, după care, în 2011, am mai fost pen­tru o lună. De atunci, coordonez activitățile pentru Tanzania din România, dar îmi doresc să ajung din nou acolo, pentru că m-am legat sufletește de oa­meni. Sunt naivi și curați sufletește, se bucură când le povestești despre un sfânt, mai ales dacă e afri­can, așa cum a fost Sfântul Antonie, pentru că ei nu știu mai nimic din ce se află dincolo de marginea satului în care trăiesc.

Am găsit foarte multe persoane care n-aveau nicio noțiune despre Dumnezeu, nu fuseseră deloc evanghelizați. În țară, 42% erau animiști, destul de mulți musulmani, iar ortodocși numai 2%. Sunt mulți catolici, în schimb, pentru că acolo a fost colonie portugheză, germană, engleză… Catolicii au avut o misiune bună acolo, de pe urma căreia au rămas școli, biserici și mânăstiri.

– Părinte, ați plecat într-un loc despre care ceea ce știm este menit mai degrabă să ne provoa­ce teamă decât fascinație. N-ați avut ezitări?

– Sigur că te cuprinde nițel teama, oricât ai fi de conștient că tot în mâna lui Dumnezeu ești și aici, și oriunde în lume. Dar suntem chemați de Hris­tos Domnul să îndrăznim. Și am îndrăznit. Ne-am luat măsurile de precauție necesare, am făcut anumite vaccinuri înainte de a pleca, iar acolo am luat o vreme niște pastile cu chinină. Totuși, la un moment dat, m-am îmbolnăvit de malarie. Pen­tru noi, însă, oameni care dispunem de mijloace fi­nanciare, există tratamente și mi-am revenit repede. Mai mult decât de boli, m-am temut de musulmani. Știam că sunt mulți. Chiar lângă satul în care stă­team era o moschee la care un imam venea o dată pe lună. Însă sunt foarte diferiți de musulmanii fun­damentaliști de prin alte părți. Imamul era prie­tenos, deschis, stătea de vorbă cu noi. Știa că tre­ceau credincioși de-ai lui la creștinism, dar nu se tulbura. Oamenii din estul Africii, Tanzania, Rwan­da, Burundi, chiar și mai în jos, Zambia, Mozambic, seamănă foarte mult, din punct de vedere psihologic, cu românii: sunt buni, îngăduitori, veseli, calzi… Deosebirea constă în faptul că ei trăiesc numai în prezent. Istoria lor este concen­trată în memoria câtorva bătrâni din sat. Ei trebuie să știe ce-a fost, pe ceilalți nu-i interesează, iar viitorul îl știe numai Dum­nezeu, nu-i preocupă pe ei. Nu au ter­mene-limită, nu sunt atenți la scurgerea timpului, nu au proiecte care să le dea griji, nu au ambiția de a realiza ceva, tră­iesc de parcă s-ar juca, pot aștepta ceva ore în șir fără să se plictisească. Se bucură de tot ce trăiesc în momentul prezent. Abia de curând tinerilor li s-a inoculat ideea că trebuie să învețe, pentru că dacă vor ști carte, vor putea pleca de acolo, ca să trăiască mai bine, să afle mai multe, să se bucure de binefaceri la care nici nu pot visa… Și mulți dintre ei își doresc să în­vețe.

„Facem case și aducțiuni de apă, ținem copiii în școală, îi hrănim pe cei săraci și plătim tratamente pentru cei bolnavi”

– Care e responsabilitatea sfinției voastre în acest proiect de ajutor pentru Tanzania?

– Eu coordonez departamentul de re­lații externe al Arhiepiscopiei Iașilor, care are proiecte mai ales pentru Basarabia și, de zece ani încoace, și pentru Tanzania. În această calitate, mă asigur că sunt colectate fondurile necesare ajutorului pe care îl dăm creștinilor și urmăresc ce se rea­lizează cu banii. Nevoi sunt foarte multe, dar Arhiepiscopia reușește să strângă în jur de 100.000 de lei, adică peste 20.000 de euro, pentru activitatea din Tanzania. Iată că, în prima jumătate a acestui an, mulțumită credincioșilor ieșeni, care îi iubesc pe africani și apreciază misiunea noastră de acolo, am adunat deja donații în valoare totală de 26.000 de euro. Bani cu care s-au făcut cinci case (o casă acolo e destul de ieftină, 600 de euro, și încă vreo câteva sute de euro, cât costă pământul aferent), sunt în lucru alte șase case, s-a făcut o aducțiune de apă… Apa este foarte importantă. Kidamali, sa­tul în care acționăm cu predilecție, are trei pompe de apă, la o populație de 2.500 de persoane. Se fac cozi lungi, mai ales seara sau în zori.

De asemenea, dăm burse unor copii care merg la școală și învață bine. Am plătit școlarizarea pen­tru 60 de copii: 40 de euro de elev la școala primară și 80 de euro pentru fiecare licean pe an. De curând, am dat rechizite pentru 300 de copii. Orice ajutor, cât de mic, pentru ei este extrem de im­portant, pentru că sunt foarte, foarte săraci.

În fiecare seară, misiunea noastră dă o masă cal­dă la 300 de copii. Nu e o masă foarte consis­tentă, ci o porție de orez, un ghiveci călugăresc sau un pachet de biscuiți și un pahar de lapte – care nu prea ajung la ei. Doar masaii cresc animale, dar ei trăiesc separat. Am cunoscut o femeie masai care a refuzat să meargă la spital, să se trateze de o boală gravă, pentru că trebuia să-și vândă vaca pentru asta. Misiunea noastră a ajutat-o să-și păstreze și vaca, din laptele căreia se hrănea toată familia, și să se și vindece.

„Le e greu să renunțe la dans în biserică și la poligamie”

– Prin ce diferă creștinismul lor față de al nostru? Au anumite tradiții specifice, pe care le-au asimilat și în credința creștină?

– Dansurile. În Tanzania sunt 40 de triburi și toate au în cultura lor dansul, chiar dacă sunt foarte diferite între ele. În zona în care am mers eu sunt 22 de parohii ortodoxe, pe care le vizităm pe rând. Și o dată, când am fost la una dintre ele pentru un hram, după slujbă, preo­tul paroh, Cleopa, mi-a cerut voie să-i las să dan­seze. Și au dansat, pe ritm nebun de tobe, iar preoții negri chiar în odăjdii. Câteodată dan­sează și în biserică, dar cel mai adesea în afara bise­ricii, că e mai mult loc.

– Le este ușor să se aco­modeze cu rigorile crești­nismului?

– Nu prea. Spre e­xem­­plu, un masai, Ma­tei, pe atunci în vârstă de 28 de ani, era catehet – mergea și îi evangheliza pe cei din satul lui. Masaii trec drept cei mai inteligenți dintre triburile din Tanzania, iar când e vorba de câte o astfel de sar­cină, o primește mai degrabă un masai. Matei era și citeț la strană, și paracliser în biserică. Venea la slujbă îmbrăcat tra­dițional, cu o pă­tură pusă de-a curme­zișul peste piept și cu o sabie la șold. Venea să dea cu că­del­nița și lovea cu ea în sabie. L-am ru­gat să nu mai vină înar­mat la biserică, dar a spus că nu poate, că așa e portul lor. Până la urmă, de frica episcopului grec al locului, care e mai aspru, renunța la uniforma lui de răz­boinic atunci când știa că slujește epis­co­pul.

De asemenea, e o negociere întreagă atunci când se botează vreun matur, pentru a rămâne doar cu o femeie. Ei sunt poligami, țin câte trei, patru, cinci femei. Cu unul dintre ei am avut mult de furcă, nu voia să renunțe la niciuna din­tre neveste, şi să-și ia doar una, cu cununie. Întâi a zis că va păstra două, pe urmă, după săptămâni de gândire, a promis să se cunune cu una singură. Și s-a botezat, s-a cununat cu una, dar am auzit apoi că le-a păstrat și pe celelalte în casa lui.

– Ați încercat să aflați cum îl văd ei pe Dumnezeu?

– Da, am avut multe discuții cu ei pe această temă, dar mai ales cu un bărbat pe nume Michael, de 33 de ani, care vor­bea foarte bine engleză. Și-mi spu­nea: „Părinte, pe noi nu ne iubește Dum­nezeu ca pe voi, europenii”. „Dar de ce?” – l-am întrebat. „Dacă ne-ar iubi ar fi negru, dar El e alb”. I-am spus: „Michael, tu ești chip al lui Dum­nezeu, cum sunt și eu, cum sunt și chinezii, și indienii, și toți oamenii. Iar Dumnezeu ne iu­bește pe toți la fel”. Nu voia să admită. El, ca toți ceilalți compa­trioți ai lui, sunt convinși că omul alb este superior, că are mai multe daruri de la Dumnezeu și de aceea me­rită respectat. Pentru un ne­gru din Africa, este o mare cinste să fie prieten cu un alb, fapt pentru care crește în ochii întregii comunități.

„După ce botezam câte o sută de săteni, trăiam o bucurie nemaiîntâlnită”

– Care a fost cea mai mare bucurie pe care ați trăit-o în Tanzania?

– Cred că au fost mai multe mari bucurii, toate simțite după ce botezam. Cel mai mic botez a cu­prins 164 de persoane, iar cel mai mare, făcut într-o singură zi, a fost pentru 1.000 de oameni. Botezul se săvârșea în niște baptisterii de cărămidă, cu apă destul de puțină, în care intrau pe rând. După ce săvârșeam botezul a peste 100 de oameni, simțeam cum se cobora harul peste noi, în chip lămurit, palpa­bil. Era o oboseală dulce în corp, care parcă mă fă­cea să plutesc într-o stare de beatitudine, de grație, de împlinire și de bucurie cum n-am simțit prea des. Atunci îmi plăcea să ră­mân singur și să mă plimb pe kilometri întregi de drum prin junglă. Nu sim­țeam nevoia nici să mă­nânc, nici să beau apă, nici să mă odihnesc, ci doar să merg liniștit, aproape fără gânduri, în tăcere.

O altă mare bucurie am trăit când un primar dintr-un sat vecin mi-a mărturisit de ce s-a botezat ortodox. „Eram bântuit de duhuri necurate, am vă­zut diavoli, noaptea mă speriau în somn. Au început la o vreme după ce am mers la șamani și mi-au făcut niște descântece. Mi-au spus mulți atunci că nu voi scăpa de ele decât dacă mă voi boteza ortodox. Nu în altă confesiune creștină – că avem în sat o bise­rică romano-catolică și una anglicană –, ci în orto­do­xie, căci e singura care are putere să alunge duhu­rile care mă chinuiesc. M-am botezat și s-a întâm­plat întocmai. De atunci nu se mai ating de mine spiritele rele” – mi-a spus. Pe urmă am vorbit și cu alți localnici care pățiseră la fel. Și, odată botezați, au scăpat. Pentru mine a fost o nouă încredințare că avem un rost fundamental cu misiunea noastră în Tanzania.

– Ați avut și vreo mare tristețe acolo?

– Da, neputința de a-i ajuta pe toți cei care au nevoie. Spre finalul șederii mele acolo, eram aproa­pe descurajat. Veneau, săracii, la botez, și îi vedeam cu trupurile chinuite de boli, mâncate de răni care nu se închideau de ani de zile, cu burțile umflate de la rahitism. Auzeam zilnic că au murit alți oameni de tot felul de boli. Orașul cel mai apropiat de centrul nostru misionar, Iringa, care e de mărimea Iașiului, are 360 de mii de locuitori. Acolo există un singur spital, cu doar 40 de paturi. Pacienții așteaptă zile întregi până să-i consulte cineva. Și asta, în condițiile în care foarte puțini își permit să meargă la spital, pentru că nu au bani pentru chel­tuielile de spitalizare. Iar partea aceasta este numai o față a realității. Când te afli la dis­tanță de locul acela, nu te prea sensibilizează când afli că oamenii de acolo o duc greu. Este însă suficient să te gândești că, pentru ca un copil să poată merge la școală, este necesar prețul a zece înghețate mâncate aici. Pentru noi nu înseamnă mare lucru, pentru ei, suma cu care cumperi zece înghețate le poate salva viața. Când învață să scrie și să citească primesc șansa la cunoaștere și la o viață mai bună.

– Și o ultimă întrebare, părinte: se pliază spiritul misionar pe Biserica noastră românească?

– Ortodoxia are și ea o dimensiune mi­sionară. Bisericile Ortodoxe Rusă și Greacă sunt mult mai misionare decât Biserica Românească, sunt prezente peste tot în lume, din Americi până în India și din China până în Africa. Noi, probabil că prin contextul is­toric, am fost mai puțin activi în propo­văduirea Adevărului pe alte meleaguri. Dar vedeți cât de bine reușim să ducem ortodo­xia peste tot în Europa, acolo unde sunt deja sute de mii și milioane de români. Oricum, trebuie să ținem seama că este de datoria noastră să facem cunoscut Adevărul. Noi suntem chemați să le facem cunoștință cu Hristos tuturor oamenilor, indiferent unde s-ar afla pe pământ. Dacă îi iubim pe oa­meni, vrem ca și ei să trăiască veșnic în Îm­părăția lui Dumnezeu. Și, pentru fiecare rătăcit întors la Dumnezeu, ni se vor ierta mul­ți­me de păcate.