Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vara maestrului SORIN ILFOVEANU: „Privesc apusul printre crengile unui nuc bătrân”

Cu Miss, în fața troiței (2011)

– Nu există adăpost mai prielnic împotriva jarului verii și a spai­melor care cresc și cresc, decât spațiul unui atelier de pic­tură, plin de răcoare și de seve artistice. Iar când stăpânul lui este marele maestru Sorin Ilfoveanu, adăpostirea se trans­­for­mă în regal –

„Lumina abajurului din mătase croșetată”

– D-le Sorin Ilfoveanu, raiul Rădeștilor, reședința dvs. de vară, este povestea unui vis transformat în rea­litate. Unde se află rădăcinile lui?

– Eu am fost crescut de mic, de bunica mea, la Pi­tești. Stăteam într-o casă gal­be­nă, cu un castan în fața fe­restrei, pe Trivale. Țin min­te și acum lumina care pă­trun­dea dimineața în casă, printre frunzele lui. Țin minte grădina mare a casei de vizavi, unde ne piteam toa­tă ziua, în expediții pal­pitante și nesfârșite, printre ar­buști și printre pomi, eu și Bebe Cristescu, fiul far­ma­cistei. Țin minte duminicile în care bunica mă ducea la mâ­năstirea Trivale. Era în vârful unei co­line, și ajungeai la ea urcând o sută de trep­te. Mânăstirea copilă­riei mele avea cerda­cul plin de mușcate roșii. Din cerdacul acela, un călugăr îmi oferea, după slujbă, dulceață de cireșe amare. Poate că de atunci am un cult pentru mușcate. Am revăzut mânăstirea acum câțiva ani, dar nu mai are fru­mu­sețea acelui timp. A fost înconjurată cu un zid de doi metri, din ciment, în curte a fost adăugată o capelă din lemn cu icoane pe sticlă pictate pă­gânește. Totul s-a dus, au șters armonia locului.

– Mi-ați spus, cândva, că o parte din anii copilăriei i-ați petrecut ceva mai la nord de Pitești, în Câmpulung-Muscel, urbea celebrului bulevard „Pardon”…

Peisaje din Rădești. Lucrări din expoziția „Alb” (2013)

– Îmi amintesc și de verile petrecute la Câm­pulung-Muscel, la sora bunicii mele, tante Sofi, de drumul cu trenul de la Golești la Câm­pulung, de trăsura în care eram urcat pe capră, lângă birjar, de caii care galopau pe „Bulevardul Par­­don”, de mesele servite întotdeauna la ore exacte (poate de atunci mi-a rămas acest obicei), când tante Sofi chema prin soneria de deasupra mesei pe Veta, să aducă mân­carea; de castronul din care se ridicau aburii supei, de lumina gălbuie a aba­jurului din mătase croșetată, care se reflecta pe fețele noastre (oare această lumină să-mi fi inspi­rat și modul de a da o patină gălbuie paginii albe a desenelor de acum?). Țin minte masa ovală și fotoliile din nuiele, la care se bea ceaiul, în grădina vărului lui tante Sofi, de la Nămăiești, și îmi amintesc și de setter-ul lor, de atunci am visat să am o casă cu grădină, unde să-mi adun prietenii în jurul mesei, iar Dumnezeu mi-a dăruit nu doar casa, ci și pe Miss, setter-ul meu irlandez.

– Pitești, Trivale, Câmpulung-Muscel. Aces­tea au fost punctele cardinale ale sufletului dvs., în copilă­rie…

– Așa e. Mai târziu, fiind eva­cuați din Trivale, am ajuns într-o locuință tip vagon, din strada Rahovei, aproape de pădure (o ve­deam când mă cățăram în ci­reșul din grădină). Îmi pe­treceam după-amiezile și serile în grădina Ortopan, aflată în marginea sta­dio­nu­lui de vizavi de casă. Pri­­mă­vara, mergeam cu câinele meu, Dingo, în Trivale. El știa să gă­sească, răs­colind frun­zele, toporași și ghiocei. În vară, pe pla­toul din Trivale, jucam fotbal în echipa școlii Brătianu. Toam­na, când începea școa­la, mă așe­zam pe o bancă în fața lacului și ascultam la un radio portabil, împreună cu iubita mea, poezii din emisiunea „Din marii poeți ai lumii”. Și acum îmi aduc aminte de me­lodia din deschiderea acestei emisiuni. Oare de ce?

– Amintiri emoțio­nan­te…

– Cum să nu! Pe acel timp s-a creat per­so­na­litatea mea.

„Rădeștiul meu cel de toate verile”

– Și uite că în ciu­da copilăriei de pe Tri­vale, pe care o evocați cu a­tâ­ta drag, casa vie­ții v-ați făcut-o într-un sat, la Rădești.

– Da, este Rădeștiul meu cel de toate zilele și de toate verile, deși, așa cum spuneți, nu are legătură cu copilăria mea. A fost o întâmplare fericită pentru mine, atunci când am ajuns acolo, prin anii ’80. Era în preajma Crăciunului, în casa lui Grigore Popescu, cunoscutul pictor de bise­rici. Atunci am găsit satul și atunci m-am legat sufletește de acel loc. Mai târziu, colec­ționarul și prietenul meu, Simion Săpunaru, m-a găzduit în casa lui din zona asta binecuvântată și am lucrat acolo trei veri. Cu acele lucrări am făcut expoziția de la Muzeul de Artă și așa am putut să îmi cumpăr casa de la Rădești. Din acel mo­ment, viața mea e legată de acel loc și orizontul ei s-a schimbat.

– Cum vă petreceți verile lungi la Rădești? Ce vă inspiră acolo atât de mult? Vă simțiți mai ocrotit, în liniștea satului, de zgomotul lumii?

– Am să vă povestesc mai întâi una dintre zilele mele de la Rădești, în timpul verii. Totul pare făcut după un tipar simplu și fix, dar care pe mine mă liniștește și mă inspiră. Mănânc dimineața frugal, îmi fac cafeaua la ibric și o beau în grădină, după care desenez. Pe urmă îmi iau prânzul, mă odihnesc puțin, citesc, desenez din nou. La Rădești nu fac culoare, doar desene pe hârtie patinată. De altfel, seria „Levant”, despre care dvs. ați scris în Formula AS, a fost făcută aici. Pe urmă, seara, după masă, îmi beau paharul de vin, în pavilionul de lângă mărul văratic din fața casei, și ies să mă plimb cu cei doi câini ai mei, până în marginea pădurii. Apoi stau în pridvor și aștept să se lase întunericul. Îl aștept ca pe un mister repetabil. Și mai e ceva. După ’90, am cumpărat o grădină lângă casă, pentru fiul meu, Adrian. Acolo el și-a amenajat spațiul lui de lucru, unde sculptează. Și a mai făcut un lac și un pavilion. În pa­vilionul acela mă mai retrag și eu. Privesc de acolo apusul printre cren­gile unui nuc bătrân și ascult muzică.

– La câtă tihnă și bucurie vă dăruiește Rădeștiul, l-ați răsplătit cu ceva?

– Am făcut acolo o troiță. Troița a fost ridicată în anul 2001 de bă­ieții mei, iar eu am pictat-o. Pe acel loc, aflat vizavi de casa noastră, era o fântână părăsită, la intersecția cu drumul spre Pițigaia, în marginea dealului. Fântâna și troița sunt stră­juite de salcâmi. Iar când începe vara, parfumul salcâ­milor umple pridvorul casei ca un nectar îmbă­tă­tor. Vedeți, acum, pentru mine, este un timp în care îmi amintesc mai mult decât visez.

Darul unui fost coleg de liceu

– Poate și pentru că visele dvs., în mare măsură, s-au împlinit. Și nu doar cele artistice. O mare îm­plinire „reală” este, de pildă, Fun­dația Ilfoveanu…

– Da, fundația este ceva im­portant. Prietenul şi colegul meu de şcoală de la Liceul „Brătianu” din Pitești, Gheorghe Badea, inginer de meserie și important om de afaceri, a făcut ceva deosebit de interesant, în care m-a angrenat și pe mine. El a cumpărat, după ’90, fosta Baie comunală din Piteşti, construită de sovietici în anii ’50. Este o clădire solidă, cu două etaje, care e chiar în centru, lângă Liceul „Brătianu” şi lângă teatrul din Piteşti, pe strada Armand Călinescu. Îi spusesem demult d-lui Badea că dacă va con­strui ceva şi va avea un spaţiu, voiesc să donez nişte lucrări şi să fac o fundaţie. Atunci, fostul meu coleg de liceu a început refacerea acestei băi comunale şi, într-o zi, m-a sunat şi m-a întrebat dacă nu vreau să facem acolo o fundaţie: Fundația Ilfoveanu. Zis și făcut. Am donat lucrări, nu numai eu, ci şi familia mea (n.r. – soția maes­trului, pictorița de mare anvergură Ruxandra Ilfoveanu, fiul cel mare, tânărul sculptor de talie interna­țională Adrian Ilfoveanu, și artis­tul-fotograf Nicu Ilfoveanu). Am donat toți lucrări pentru acest spaţiu, pe care Gh. Badea l-a pus la punct după cele mai serioase standarde europene. A lucrat și s-a sfătuit cu unul dintre arhitecţii importanţi ai oraşului. Și astfel, în plin centrul Piteștiului, a răsărit un spaţiu cul­tu­ral foarte generos, un spaţiu cu adevărat occi­dental, inclusiv cu un depozit cu aer condiţionat pentru tablouri. Dar în acel spațiu mare și mo­dern din centrul Piteștiului, eu promovez și alți artiști, organizez și trei-patru expoziţii pe an. Am avut expoziţii cu Univer­sitatea Națională de Artă din București, am făcut şi expoziţii de grup, cu Catedra de grafică şi Catedra de pictură ale Universității de Artă. Dar și o expoziţie care a ținut un an, a unui co­lecţionar important al Ro­mâ­niei, prietenul Si­mion Săpunaru, care acum nu mai e printre noi.

„Ne lipsesc negustorii de artă”

– V-ați păstrat, se pare, vocaţia de diriguitor de cultură, pe care o aveați pe când erați pro­fesor și rector al Universității Națio­nale de Artă din București…

– Da, dar ce fac eu nu are legătură numai cu asta. Vedeți dvs., la noi, artiştii trec prin perioade în care au atelierul plin de lucrări. Și dacă nu ai o instituţie să ți le ia în custodie, e mult mai greu. Iar instituţiile şi muzeele nu pot lua în custodie decât foarte puține lucrări. Rareori opera unui pictor se salvează în integralitatea ei după ce artistul moare.

– La fel de rar, cum și pictorii români în viață ajung să fie cunoscuți în străinătate…

– Din păcate, mulţi din generaţia mea n-au pătruns în galeriile din Occident. Şi asta, din cauza lipsei unui manager la care, până în ’90, nu puteam să ajungem. Nu puteam ajunge, de fapt, nici fizic în afara ţării, deși sunt foarte pu­ţini pictori români care s-au stabilit în Vest, când au reuşit să ajungă acolo. Pe urmă, după 1990, nu s-a ocupat nimeni de noi, să ne promoveze. Pe de altă parte, sunt mulţi tineri artiști români care au reuşit să pătrundă în galeriile occi­dentale, dar cota lor nu este la cota pe care o au artiștii țărilor de acolo. Încă ne lipsesc negustorii de artă, managerii și galeriile care promo­vează un artist.

Alături de Picasso, Matisse, Mondrian și Kandinsky

– Dvs., în schimb, ați ajuns alături de Picasso și Matisse… Cum s-a-ntâmplat minunea?

– După ce am deschis Fun­daţia Ilfoveanu, un director se­nior de la faimoasa casă de li­citaţii Christie’s a organizat la Londra o expoziţie care se nu­meşte „About the line”, cu artişti importanţi, ca Pablo Picasso, Henri Matisse, Piet Mondrian, Wassily Kandinsky, Le Cor­busier, Lucio Fontana, Martin Kippenberger, Julie Mehretu etc. Numai nume grele ale artei mo­derne. Și seniorul de la Christie’s a venit și la mine în atelier, i-au plăcut desenele mele şi şi-a ales o gravură făcută de mine în 1968. Eram student pe atunci. Azi este expusă alături de lucrările celor mai mari artiști ai secolului XX. Pentru mine, a fost mai mult de­cât onorant.

„Trăiește-ți clipa! Asta e important”

Cu cățeluşa Li, în pavilionul de la Rădeşti (2015)

– Iar acum, cu atâtea vise împlinite, plecați în vacanță, în „ograda mare” de la Rădești…

– Da, cu toate că și în Bucu­rești vin zilnic în atelier şi lucrez. Asta e meseria mea. Altceva nu am de făcut. Iar dacă e să mă plâng de ceva ar fi că nu mai lucrez în acelaşi ritm ca înainte. Pictez mai puțin într-o zi. Dar dacă nu lucrez două-trei zile, simt că e ceva în neregulă cu mine. Pic­tura a devenit ca un viciu.

– Ce faceți când nu pictați?

– Citesc. La Rădeşti citesc mai mult decât în București. Dar nu aşa cum obișnuiam să citesc înainte. Multe fragmente din scriitorii și poeții ce îmi plăceau, înainte să treacă în lucrările mele, le-am avut scrise pe uşă, pe pereți; picături din­tr-o lume a imaginației.

– V-aţi mai biruit, prin artă, depresia și oboseala ce vă încercau mai demult?

– Am avut, e adevărat, o perioadă de de­pre­sie, o perioadă mai grea. Am depăşit-o. În timpul ăla nici nu prea am lucrat. Acum mi-am revenit, dar nu mai pictez în acelaşi ritm.

Grădina de la Rădeşti – Paradisul liniştii şi al artei

– Cum vă izolaţi, d-le Ilfoveanu, de mizeria și spaimele vieţii de zi cu zi? De pandemia asta care țese pânze de păianjen otrăvitor, în jurul nostru?

– M-am detaşat de toate. Citesc ştirile, mă informez, dar nu mai sunt implicat. Le privesc pe toate de la distanţă. Nu îmi mai spune mai ni­mic tot ce se întâmplă. Și nu spun că asta ar fi bine sau rău.

– Puteţi trăi doar prin frumuseţea şi puri­tatea artei?

– A vieţii! Ajungi, într-o zi, să-ţi trăieşti clipa. Asta este important. Te bucuri de fiecare zi. La vârsta asta, nu-mi mai fac planuri mari, ca înainte. Acum te bucuri de fiecare zi care vine. Te bucuri… Îţi trăieşti ziua.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian