Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu… MARIUS CHIVU (Scriitor): „Nu visam că voi veni să trăiesc în casa copilăriei mele”

Și-a construit toată viața în jurul scrisului și al cititului. Nu e, deci, de mirare că atunci când a decis să se retragă pe dealurile însorite ale Vâlcei, a luat cu el și 1500 de cărți. Un interviu pe treptele casei cu un jurnalist, scriitor și om de radio, care și-a regăsit în satul bunicilor tihna și bucuria.

– Bună dimineața de la Bucu­rești!

– Bună dimineața din Vâlcea, de la Slătioara.

– Ce faci acolo, Marius?

– Sunt în casa bunicilor mei, casa în care am trăit primii șase ani de viață și care, de acum trei ani, după moartea bunicii, a devenit casa mea de vacanță. De atunci, mă tot ocup cu renovarea și restaurarea ei. Când am început, mă gândeam că îmi voi pe­trece verile aici. Habar n-aveam că va veni această pandemie și că mă voi ins­tala în ea din martie până-n sep­tem­brie. Este cea mai lungă perioadă pe care am petrecut-o la Slătioara din copilărie încoace. Așa că, într-un fel, m-am întors acasă.

– Și cum te-ai acomodat la ritmurile sătești?

– În ultimii ani, am venit foarte des, așa că n-am simțit mari diferențe. Sunt destul de legat de locul ăsta, am făcut aici revelioane, zile de naștere, am petrecut veri întregi. Singura diferență e că acum am o casă doar a mea și chiar o bibliotecă cons­tru­ită separat, într-un fost fânar, în care am adus de la București 1500 de cărți.

– Scrii, Marius? Și-a făcut loc și literatura în satul bunicilor?

Cu părinții, în copilărie

– N-am venit aici cu planuri de scris. Nici n-am prea avut timp, mereu a mai fost câte ceva de făcut, un gard de dat cu ulei, o alee de bătut în piatră, un perete de vopsit cu lavabil. Tocmai am terminat de făcut fânul. Nu sunt treburi grele, dar îți iau timp, iar eu sunt foarte pretențios și unele lucruri trebuie făcute de două ori ca să fiu mul­țumit. (râde) Și apoi, cred că ai nevoie și de perioade în care să nu scrii, să nici nu te gândești la scris, în care să te lași purtat de via­ță. Ca atunci când te așezi la masa de scris să fi acumulat suficientă trăire, să fii cât de cât altul, de la ultima carte publicată. Las deliberat mult timp între cărți.

– Știu că îți propuseseși să publici abia după 30 de ani…

– Nu voiam să-mi fac debutul decât după 30 de ani, pentru că voiam să fiu sigur de ceea ce public. Așa am și făcut, prima mea carte a apă­rut la 33 de ani. Și fiecare carte a mea a venit într-un moment în care am simțit că mi s-a schim­bat puțin perspectiva asupra lumii. Fiecare din ele a fost expresia unei alte vârste ale mele. De când sunt aici, la Slătioara, am petrecut mult timp cu mama. Pentru cei care nu știu și nu au citit „Vân­tureasa de plastic”, mama mea a suferit acum mai mulți ani un atac cerebral, după care a rămas cu niș­te handicapuri majore. Venind aici, am des­coperit că prezentul ei e mult mai dureros, fiindcă felul în care se raportează la aceste handicapuri s-a schimbat. E mult mai multă revoltă în ea acum, trecerea timpului n-a adus recuperarea la care spe­ra. Mama și-a pus multă încredere în timp și timpul a trădat-o. Am simțit că trebuie să scriu lucrurile astea, ca să le înțeleg mai bine. Orice scriitor e un fel de arhivar. E greu pentru un scriitor să observe ceva și să nu vrea să pună pe hârtie. Mai ales când e parte din istoria familiei lui. Așa se face că am ajuns să scriu un fel de continuare a „Vân­­turesei…”, povestea mamei, 15 ani mai târziu.

– Deci ai scris po­ezie…

– Da, am scris ce­va ce nu-mi ima­gi­nam că voi scrie din nou. Cum nu-mi ima­ginam nici că voi veni să tră­iesc în casa copilăriei mele, una dintre cele mai liniștite și tihnite perioade ale vieții mele.

– Ți-a redefinit șederea ta acolo și relația cu ai tăi?

Tata și fiul, maeștrii grătarului

– E mult spus redefinit, pentru că am o relație apro­piată cu ei dintotdeauna. Și a fost cu atât mai apropiată în ultimii ani. Pe măsură ce părinții îmbătrânesc, devin tot mai sentimentali și legați de copii, îi vor tot mai mult în preajma lor. Ce s-a întâmplat este că, petrecând atât de mult timp cu tatăl meu, lu­crând împreună, cot la cot, am ajuns să îl înțeleg mult mai bine. E un tip foarte haios și foarte plin de viață. Din întâmplările noastre împreună, am dez­voltat acest hashtag #tataachim, sub care am postat cons­tant pe facebook mici poante și istorii poves­tite de el.

– Unde te afli acum, Marius?

– Sunt chiar pe treptele casei și tot ce văd e pădurea. Adică, multe soiuri de copaci. Primăvara înfloresc pe rând, e o nebunie să vezi cum se schim­bă culorile. Aseară a plouat, e plăcut afară, răco­ri­tor. Pe scările astea, rezemat de ușă, îmi place să-mi beau și cafeaua dimineața. Și tot aici mă așez și seara, cu un păhărel de țuică, să pândesc cum se aprind licuricii.

– Presa a trecut și ea prin momente dificile la începutul acestui an. Cum e să faci jurnalism cultural în plină pandemie?

– Munca mea de la radio s-a întrerupt. Ar fi trebuit să mai fac trei ediții de „All You Can Read”, ca să închei sezonul, dar n-am mai apucat. Până la toamnă, când sper să se reia, arhiva – de aprox. 125 de emisiuni – poate fi ascultată online, pe www.UrbanSunsets.com. Cât despre munca de redacție de la Dilema veche, ea a continuat ne­stin­gherită și de la depărtare. Ce s-a schimbat e că timp de două luni am apărut doar online, fiindcă am ținut ca revista să aibă continuitate, chiar și în acele momente de criză, în care ne-a fost im­po­sibil financiar să o mai tipărim. A­cum suntem din nou pe piață, la chioș­curi, dar am revenit la vechiul for­mat de 24 de pagini.

– Marius, nu sunt prea sin­gu­ra­tice diminețile tale acolo?

– Uneori, diminețile înseamnă ca­fea cu prietenii care vin să mă viziteze sau cu tatăl meu, înainte să ne apucăm de vreo treabă. Alteori, cum a fost toa­tă săptămâna trecută, diminețile sunt alături de cursanții mei. Am creat aici o mică tabără de scris, deocamdată adre­sată doar celor care au urmat cursul de creative writing pe care l-am ținut la București, cu Florin Iaru, în ultimii opt ani. Am patru camere cu tot atâtea paturi în care am găzduit patru viitori scri­itori, care au venit cu o idee de proză scurtă, la care au lucrat, beneficiind zi de zi de feedback-ul meu.

– Îți lipsește orașul?

Ora de scris pe mașină

– Îmi lipsește și nu prea. Îmi lipsesc prie­tenii. Nu găsesc consolare în social media. Îmi lipsesc discuțiile față în față. Am redescoperit cu cursanții mei cât de plăcut e să stai ore în șir la povești, departe de telefon. Îmi lipsesc con­cer­tele, îmi lipsesc terasele. Lunile astea, la Slă­tioara, mi-au adus în schimb rutina muncii fizice și a liniștii în mijlocul naturii. Am trecut și eu, ca toată lumea, prin aceleași neajunsuri la începutul pandemiei: am pierdut bani, am pierdut colaborări, am pierdut avantaje. Întâi te spe­rii, apoi treptat te liniștești, îți dai seama că lu­crurile astea se întâmplă, chiar nu sunt tra­ge­dii. Descoperi că poți trăi foarte bine și cu mai puțin.

– Dacă ar fi să găsești un singur cuvânt care să descrie toată perioada pe care ai petrecut-o acolo, care ar fi cuvântul ăla?

– „Păsări”. Niciodată nu cred că am fost mai conștient de câte păsări există în jurul unei case, de cât de diferit e cântecul lor, de cât de diferit se comportă fiecare. Le-am văzut cons­truindu-și cui­bu­rile, cres­cân­du-și puii și m-am trezit în fu­ziu­nea cântecelor lor, care a devenit și coloana sonoră a șederii mele aici.

Foto: IRINA GACHE (1)

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian