Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SCRISORI DE LA CITITORI

Confesiune din spatele măștii

Semproniu Eclozan – „Singurătate”

Sunt un om defect, cred că am sufletul putred. Nu suport pe nimeni pe de-a-n­tregul, nu mă bucură nimic pe deplin. M-am izolat de mai mulți ani în casă, de unde ies numai când e absolut necesar. Pandemia asta a fost pentru mine o binecuvântare, dacă se poate spune așa. Fiindcă izolarea și distanțarea au devenit oficiale și obligatorii pentru toți. Și, cumva, lumea s-a schimbat, s-a făcut după chipul și asemănarea mea. Simt un fel de satisfacție să știu că nici ceilalți nu ies din casă, nu se duc în concedii, la concerte sau în cluburi. Stau cu toții, la fel ca mine, în dosul ușii, între patru pereți. Doar cu ei înșiși, cu gândurile și emoțiile și amintirile și visurile lor. Sunt, nici mai mult, nici mai puțin decât cei adevărați, goi în fața vieții și a morții, singuri-singurei, în spatele unei măști de unică folosință – una ce acoperă masca eternă, cea pe care o purtau de-atât de multă vreme, încât ajunseseră să se confunde cu ea. Niște anonimi, cum sunt și eu, al căror chip nu contează în ecuația grandioasă și impunătoare a vieții, tot așa cum nu au nicio valoare nici semețiile lumești: realizări, cariere, onoruri, avuții și alte fleacuri trecătoare de genul ăsta.

Șotronul de pe asfalt

Știu că e o contradicție între ceea ce vă spun despre mine și faptul că vă scriu aceste rânduri tocmai dumneavoastră, cititorilor revistei Formula AS, care sunteți generoși, demni și sen­sibili, adică exact opusul meu. Vă mărturisesc că, de la o vreme, citesc și eu revista și găsesc o mare alinare în poveștile pe care le descopăr aici. Și recunosc că mă transformă pe moment, iar unele chiar mă fac să plâng de înduioșare. Nu știu, poate această confesiune a mea este, de fapt, un strigăt de ajutor. Înțeleg foarte bine că nu e deloc elegant din partea mea ca, în timp ce eu împroșc cu venin, asemeni unei broaște râioase, să mă aștept să fiu tratată cu blândețe și îngăduință și poate chiar să primesc un răspuns mângâietor. Dar n-am fost întot­deauna așa, iar în vremurile în care eram un om mai bun mi-aduc aminte că nu mă dădeam înapoi să-i ajut pe cei mai nenorociți decât mine. Adică, pe cei etichetați drept egoiști, nesu­feriți sau răi. Fiindcă mi se părea că ei au, poate mai mult decât oricine, nevoie de ajutor.

Nici măcar nu-mi dau seama când și cum am ajuns ceea ce sunt astăzi. Dar undeva, într-un cotlon al sufletului meu, încă trăiește copilul sensibil din care am apărut și care și-ar fi dorit să crească altfel. Zilele trecute, de exemplu – într-unul din rarele momente în care am ieșit din casă –, desenat tremurat pe trotuar, mi-a ieșit în cale un șotron. M-am oprit cumva cu sfială în fața lui: cum aș putea să-l calc în picioare ca să-mi văd de drum? M-am oprit, l-am privit și, mai întâi, am vrut să-l ocolesc. Apoi, ființa mea crispată, cu inima învelită parcă într-o pojghiță de tinichea, s-a destins din­tr-odată. Ba chiar am zâmbit. Și m-am trezit dintr-odată țopăind în șotronul abandonat pe drum, la fel ca odinioară, în urmă cu mulți, mulți ani, când pătrățelele strâmbe, cu numere în mijloc, nu erau un simplu desen mâzgălit cu creta pe asfalt, ci o parte importantă din lumea de-atunci. O lume în care totul era atât de simplu! Nu aveai nimic altceva de făcut decât să a­runci o pietricică mai întâi pe cifra 1, apoi pe celelalte, și s-o muți cu vârful piciorului tot mai sus și mai sus în șotron, după care să te-ntorci cu ea de unde-ai plecat. De ce făceam noi, a­proape toți copiii, asta? Și de ce asta ne făcea fericiți?

Mamaie Tatiana

Pe mine nu mă mai bucură nimic. Am ajuns ca mamaie Tatiana, bunica din partea mamei – Dumnezeu s-o ierte! –, o femeie tare ci­călitoare, pe care nimeni și nimic n-o mulțu­mea. Vedea numai partea goală a paharului și, în orice situație, pe dracu’ mai negru decât era. Și avea o energie extraordinară în a ne face tuturor zile fripte! Se trezea cu noaptea-n cap și își în­deplinea minuțios îndatoririle pe care ea singură și le luase-n spate: făcea cumpărăturile, pre­gătea micul dejun, deretica prin casă, astfel că, atunci când ne sculam și noi, ceilalți, nu mai avea nimic altceva de făcut decât să ne toace și să ne scoată ochii cu cât se sacrifică ea pentru noi și cât de nerecunoscători suntem! Cred că, dacă ar fi găsit măcar un pic de bucurie și ar fi pus măcar un pic de dragoste în lucrurile acelea simple pe care le făcea, n-ar fi simțit că se spetește muncind și n-ar fi așteptat recunoștință. Chiar și pe noi ne privea cumva cu ciudă, stricându-ne cele mai mici bucurii. Mi-aduc aminte că, în adolescență, când colegele mele se dichiseau și se machiau, eu aveam o singură pereche de blugi. Erau la mare căutare pe-atunci, erau ceva rar și chiar șic, pentru că abia apăruseră prin buticurile răsărite ca ciupercile după revoluție. N-am uitat ziua în care i-am luat: tata m-a dus la magazin să-mi cumpere ceva frumos de îmbrăcat. Cocoțată pe un scaun, ca să mă admir în oglinda atârnată de perete, eram tare mândră de blugii mei și mi se părea că-mi vin ca turnați. N-am încercat mai multe perechi. Eram atât de încântată, încât îmi venea să sar într-un picior de fericire! Când am ajuns acasă, mamaie Tatiana atât a avut de spus: „Ce e cu nădragii ăștia oribili pe tine?”

E interesant cum unii dintre noi ajungem să semănăm tocmai cu oamenii care ne-au plăcut cel mai puțin. Să împrumutăm ce e mai urât de la ei. Iar eu se pare că am avut darul de a lua ce a fost mai rău de la fiecare din fa­milia mea. De la ma­maie Ta­tiana, firea prăpăs­tioasă și câr­co­tașă, de la tata, im­pul­sivitatea, iar de la mama, fricile. De ce n-am moștenit ce era bun de la ei? De la bu­nica energia și sprinteneala, de la tata, omenia și bucu­ria de-a trăi, iar de la ma­ma, demnitatea?! Se pare că nu vin la pa­chet în ADN, ca ochii albaștri sau cu­loa­rea pielii. Ci tre­buie să muncești pen­tru ele. Cele bu­ne, căci cele rele sunt la-ndemâna oricui!

O trosnitură în piept

Ion Bănulescu – „Florica”

Dacă ești o alcătuire proastă de om, slab și ezitant, orice lovitură primită de la viață te doboară și rămâi ca frunza-n vânt. Eu nu mi-am mai aflat rostul în lume după ce a murit soțul meu. L-am găsit țeapăn pe dușumea, într-o sea­ră, când am venit de la lucru. I se oprise inima. Și cred că, odată cu a lui, și a mea. Nici măcar n-am țipat și n-am plâns. M-am repezit la el, mai întâi, și-am început să-l zgâlțâi. Avea tricoul verde, cu care stătea prin casă, și niște pantaloni de trening gri. Le mai am și-acum în șifonier și uneori le scot din cotlonul lor și le așez la cul­care lângă mine, pe pat. Încă mai păstrează un pic din mirosul lui. Atunci, în seara aia groaz­nică, nici măcar o lacrimă nu mi-a curs. Am simțit doar așa, ca o trosnitură în piept, ca și cum aș fi fost un copac fulgerat, care-a plesnit de sus până jos. Multă vreme după aceea nici nu m-am mai dat jos din pat. Stăteam cu draperiile trase și ochii închiși. Abia după mai multe luni, am simțit niște firicele fierbinți pe obraji, știam că sunt lacrimi, dar parcă nu țâșneau din mine, ci veneau de altundeva, dintr-un fel de adânc, tot al meu, dar din care eu plecasem. Nu știu cum să vă spun exact. Eram și-n același timp nu eram. Cineva plângea cu lacrimile mele, pe obrajii mei, dar acel cineva îmi era străin, îndepărtat. În unele nopți, stăteam ghemuită pe scăunelul din balcon și priveam constelațiile. Și îl căutam printre stele și pe el. Și mă gândeam la miracolul de a ne naște pe lumea asta, de-a apărea așa, din senin, după un lung șir de mi­liarde și miliarde de întâmplări. Și la miracolul iubirii. Și la fragilitatea acestor lucruri mărețe, care ne pot fi luate atât de repede. Dar asta ar fi o altă poveste.

Un răvaș în ocean

Nu știu dacă asta a fost lovitura de grație sau căderea s-a produs treptat. Cert este că undeva, pe drumul vieții, eu m-am pierdut. Am făcut alegeri proaste, m-am lăsat pradă suferinței și nevoii nesănătoase de a le căuta nod în papură tuturor. În loc să lupt pentru ce mi-am dorit, am preferat să mă mint că eu nu am nevoie de nimic. În loc să-mi educ blândețea și toleranța, am ales să caut defectele celor din jur și să mă amăgesc că singurătatea ar fi mai dulce. Încet, dar sigur, oamenii apropiați, sătui să-i tot critic și să-i resping, s-au retras unul după altul. Nu mai e nimeni să mă mângâie, nimeni să-mi spună o vorbă bună. Apoi, lucrurile care mă bucurau cândva și-au pierdut strălucirea de odinioară, fiindcă sufletul mi-a secat, la fel ca o apă zăgăzuită într-un baraj!

Nu-mi dau seama exact de ce v-am trimis această scrisoare risipită în patru zări. Poate fiindcă îmi spun că, oricum, nu va apărea niciodată în Formula AS, o revistă care este un leac pentru suflet și în paginile căreia scriu numai oameni care au ceva bun și frumos, în vreme ce eu, recunosc, sunt invidioasă pe cei care se bucură de prețioasele nimicuri pe care ni le oferă viața.

Oricum ar fi, la finalul scrisorii mele pe care o voi trimite chiar astăzi la revistă (ca un naufragiat ce aruncă în ocean răvașul disperat de S.O.S., neștiind dacă va ajunge vreodată la mal), realizez ceva important: simplul fapt că mi-am dorit ca rândurile mele să ajungă la cineva, ca măcar un om pe lumea asta să mă asculte, îmi dă speranța că nu este chiar totul pierdut. E semn că-mi doresc să fiu primită înapoi, în lumea din care-am fugit. Și mai înseamnă că-n sinea mea știu prea bine că oamenii sunt capabili de sentimente frumoase. Că pot înțelege și ierta. Și, Doamne-ajută, să ieșim cu toții cu bine și sănătoși din pandemia asta care nu se mai termină, să ne reluăm cursul firesc al vieții și să-i putem îmbrățișa pe cei dragi!

O anonimă din București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian