Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Dragă „Formula AS”…

Gânduri din pandemie

Reproduceri dupa Val Gheorghiu

Vă scriu să vă spun povestea mea. Sunt o femeie… fru­­moasă, se spune, deschisă și veselă, abilă și cu­ra­joasă. Liberă, dar conștiincioasă și responsabilă. Am crescut într-o familie catolică, am învățat limbi străine, iar anii de balet din copilărie m-au disciplinat și mi-au educat simțul estetic. Am călătorit mult și am învățat mult. Am vrut de mică „să ajung cineva”. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Când am crescut, mi-a des­chis multe drumuri. Am cunoscut culmile, dar și abisurile iubirii, până la uitare de sine. O vreme am crezut, ca orice fată vrăjită de mirajul rochiei de mireasă, că un cămin cald, un soț iubitor și un copil vor fi împlinirea supremă pe lumea asta. Nu știu cum e. Nu am ajuns să mă căsăto­resc. Nici copii nu am încă, dar știu că mi-e tot mai greu să fac acest pas. Deși știu să cos și să calc, gătesc dumnezeiește, îmi tratez re­gește mu­safirii, iar ordinea și curățenia sunt ne­lip­site în casa mea, fac parte din generația căreia i s-a ivit șansa de a demonstra ceva pe plan profesional. Am treizeci și unu de ani, lucrez în relații pu­blice și îmi pla­ce foarte mult ce fac. Mă pasio­nează și mă împlinește, dar nu-mi lasă timp pentru mine. Am un iubit de mulți ani, dar relația noastră… s-a trans­for­mat. Am devenit oa­re­cum indisponibili a­fec­tiv. Am înfruntat se­parați izo­larea și asta ne-a înstrăinat. Fie­ca­re avem sufle­tul în altă parte. Aș fi putut fi tot pentru acel băr­bat. Și umăr, și ureche, și po­vață, și soață, și pri­etenă, și iubită. Am lu­at în­delung măsura iubirii lui. Am învățat pe de rost rit­mul inimii lui, știu ce-l mulțumește și ce-l intrigă, ce-i trebuie. Cu toate astea s-a înstrăinat, ab­sorbit de o profesie care îl acaparează com­plet. Am ajuns să-l obo­sesc, să-l plictisesc la te­lefon. Și-atunci, ca să-l pot înțelege, m-am arun­cat și eu în muncă. Și mi-a plăcut. Și-am re­ușit. Și-acum… eu sunt cea care nu are timp să fie blân­dă, să-l asculte și să fie tandră. Sunt ocupată non-stop. De parcă lumea s-ar opri în loc dacă aș frâna un pic.

De când cu pandemia, locuim separat și ne ve­dem doar la sfâr­șit de săp­tămână. Amândoi a­vem profesii creative, care cer multă serio­zi­tate și dărui­re. Și totodată, avem ne­vo­ie de spa­țiu. Nimic grav până aici, s-ar pu­tea spu­ne. Sunt o mulțime de cupluri care aleg așa. Lo­cuiesc se­parat sau chiar dacă locuiesc împreună ezită să facă pasul către familie, către căsătorie.

Dilemele sunt multe. La fel și pretențiile. Și pro­­­vo­că­rile. Devenim pe zi ce trece mai cârco­tași, mai per­fec­țio­niști. Ne bi­ciuim voința și re­zistența fizică și in­te­lec­tuală. Nu ne mai mul­țumim cu puțin. Avem rate la tot: la case, la mo­bilă, la mașini. Ne propunem țeluri tot mai mari și mai îndepărtate. Vrem să avem destine, ca­riere și vieți personale, exact așa cum am visat: per­fec­te. Oare pandemia nu ne-a învățat nimic? Vom continua să ne îngropăm în birouri, să mun­cim ne­bunește, iar seara, la culcare, în loc de rugă­ciune, să ne fa­cem în gând planul de bătaie pen­tru a doua zi? Noaptea ne trezim tre­mu­rând, cu inima zvâcnind în piept, pa­ni­cați și bântuiți de coșmaruri. Nu mai avem timp pentru dragoste, pentru familie, pentru copii. Asta, pe noi, fe­mei­le, ne-ar scoate din circuit, pentru mul­tă vreme. Și nu ne putem permite asta acum, când în­de­lung aș­tep­tatul tren al re­ușitei profe­sio­nale șuieră în gară. Nu mai pu­nem iubirea mai presus de orice. Acum o ne­go­ciem. Ca pe o afacere. Ne programăm viața și pașii de urmat. De parcă ar fi o strategie de război. Am de­ve­nit cu toții strategi, tacticieni. Teoretizăm și ana­li­zăm to­tul. Vorbim mult și trăim puțin. Totul se de­ru­lează pe re­­pede înainte în viețile noastre. Pentru tre­buri casnice plă­tim pe cineva și sun­tem fericiți că s-au inventat cardurile de plată a facturilor prin Internet. Ne fa­cem de­clarații de dragoste prin sms și ne po­tolim dorul pri­vind o fotografie. Suntem mereu în gardă, de parcă sen­ti­mentele ne-ar schilodi, ne-ar face mai slabi și mai vul­ne­rabili, și nu mai frumoși… Odată ce am apucat să sorbim din cupa suc­­ce­sului, când via­ța noas­tră ajunge să se su­pra­pună per­­fect pe profesia alea­să, iar pa­siunea pentru ceea ce fa­­cem e mai dulce de­cât parfumul de pe că­mașa iu­­bi­tu­lui, atunci, echi­li­brul s-a rupt.

Există oare soluții contra în­stră­inării? Oa­re de ce, majo­ritatea cu­plurilor au cedat, în fața dis­tanțării sociale? De frică? De tea­ma că interdic­ții­le le vor tăia tot mai mult liber­tă­țile?

Dragă „Formula AS”, în ca­litatea ta de sfă­tui­toare de inimi, eu cred că ar trebui să pui în dis­­cuție problema aceasta, a înstrăi­nării sen­ti­men­tale, cu ajutorul ci­tito­rilor și al spe­cialiștilor în pro­bleme le­gate de sufletul ome­nesc.

EVA – Arad

„Există, oare, un viitor sufletesc?”

Mă întristez foarte mult când văd oameni care sunt sin­guri… Încerc să mă rog pentru fie­care, ca Dum­ne­zeu să le dă­ru­iască și lor norocul să cunoască iubirea și fericirea, ală­turi de făp­turi care să le odihnească su­fletește. Iu­bi­rea pentru mine este cel mai pu­ternic sen­timent, și spun asta, pen­­­tru că am cunoscut-o când eram la facultate, dar am pier­dut-o din orgoliu, pros­tie și ti­căloșie din par­tea mea. Au fost cele mai fru­moa­se crâmpeie din viața mea. N-am mai întâlnit ni­cio­dată, după aceea, acea iubire fru­moa­să, liniștită, tă­cută… Cred că Dumnezeu m-a pedepsit, pen­tru că nu am apreciat și nu am respectat cum se cuvenea iu­birea dă­­ruită de el. Pot să mai am vreo spe­ranță, mai ales în vre­mu­rile acestea, în care în loc să visăm la iubire, ne temem de moarte? Exis­tă, oare, un viitor sufle­tesc?

ILINCA

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian