Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TIFF 2020 – Un altfel de festival

– Desfășurată în condiții speciale, cu nenumărate mă­suri de siguranță, cea de-a 19-a ediție a „Festi­va­lului Inter­na­țional de Film Transilvania” s-a în­che­iat la Cluj, cu un bilanț optimist –

Filme în aer liber, scaune distanțate la un metru și jumătate, scannere de tem­pe­ratură, geluri dezin­fec­tante pentru care s-au chel­tuit bugete uriașe, concerte ur­mărite cu mască, de un public așezat pe locuri fixe – cam așa a arătat cea mai curajoasă edi­ție de TIFF de până acum. O ediție care și-a câștigat și me­ritul de a fi fost singura ediție de festival internațional de film care a avut loc în această vară, în Europa.

Un lucru e cert, festivalul de anul acesta a fost cu totul și cu totul diferit.

„Iarba verde de-acasă”

Desfășurată afară, prin curți de licee și de episcopii, în splen­dida livadă cu sculpturi din fân a artistului Erno Bartha, de la Vlaha, în misterioasa și sumbra vibrație a Pădurii Hoia sau în mult mai accesibila Piața Unirii, ediția de anul acesta a fost una protejată de stele. Un TIFF care avea mai mult ca niciodată motive să se teamă de ploaie, a fost binecuvântat de ceruri cu vreme senină și însorită.

A fost binecuvântat și cu filme bune, oaspeți de calitate și întâlniri dinamice cu publicul. Mai puține decât ne-au obișnuit organizatorii în răsfățații ani anteriori, evenimentele care au stat anul ăsta sub pălăria festivalului au purtat cu ele vibrația distanței, discreției și decenței pe care măsurile de pandemie le-au presupus.

Pe urmele lui Fellini

TIFF-ul de anul acesta a avut ca „Focus” Italia, și ca sărbătorit, pe marele cineast italian Federico Fellini, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta o sută de ani. Dar reîntâlnirea cu marele regizor ita­lian nu a însemnat pentru cei prezenți la Cluj doar posibilitatea revederii capodoperelor sale, ci și o călătorie virtuală în lumea fotografiilor lui Paul Roland, fotograf oficial al filmului „8 1/2”. După ce zeci de ani a păstrat nepublicate câteva mii de cadre trase în timpul filmărilor pe set, Roland a decis să le doneze „Centrului Cinematografic” din Cesena, care le-a și curatoriat într-o expoziție. O experiență vizuală pe care organizatorii TIFF și „Muzeul de Artă” din Cluj-Napoca s-au zbătut să o dăruiască și cinefililor din România. Vestea bună e că expoziția Fellini ajunge toamna asta și la București: un regal fotografic, care ne dăruiește în contraste alb-negru, na­turalețea lui Mastroianni, curbele Claudiei Cardi­nale și gesturile sigure ale maes­tru­lui Fellini.

Fără DJ și dancing

Timp de aproape două decenii, TIFF a pus pe răboj unele din cele mai reușite party-uri din lumea cinematografiei, de la cele înghesuite în curți interioare, până la cele desfășurate pe trei etaje, și de la cele ținute pe înserat, la buza pădu­rii, până la cele care s-au încheiat în zori, lângă piscină. Anul acesta, petrecerile au lipsit cu desăvârșire, lăsând în locul exuberanței și euforiei din nopțile de altădată, o atmosferă mai intimă și mai austeră, cu discuții liniștite, purtate la distanță le­gală. După luni întregi de izolare în propriile apartamente, sus­pen­dați pe no­rul virtual al face­book-ului, al zoom-ului și al skype-ului, TIFF a oferit, totuși, iubitorilor de film și celor din industria cinema­to­grafică o doză reală de interac­țiu­ne și bucuria că pot fi, în sfârșit, mai aproape, chiar și așa, în „distanțare”.

Dar nopțile tot au fost albe

Tudor Giurgiu, președintele festivalului

Sau pe jumătate albe, căci obligați de măsurile de protecție să le desfășoare în aer liber, or­ganizatorii festivalului au pro­gra­mat difuzarea filmelor în­ce­pând cu ora 9.30 seara, la lăsarea întunericului și a răcorii, care te făcea să te-nvelești mai bine în pătură. Greu de decis la care să mergi, fiind puse în paralel, fi­ind­că titlurile erau dintre cele mai diverse. De la „Babyteeth”, o po­ves­te de iubire care se naște atunci când știi că nu mai ai prea mult de trăit, care a luat vo­turile publi­cului pen­tru „Premiul de Popu­laritate”, dar și ale juriului, care i-a acor­dat „Trofeul Tran­sil­vania”, până la „Malmkrog”, colosul de trei ore și jumătate semnat de Cristi Puiu, care i-a ținut pe sca­une pe cinefili până la orele dimineții. De la „Be Water”, un docu­mentar despre Bruce Lee, până la „Ser­vi­torii”, filmul regi­zo­rului Ivan Os­tro­chovsky, în care Vlad Ivanov joacă rolul unui doctor sinistru, aservit regimului. De la „Acasă”, documen­tarul de debut al lui Radu Ciorniciuc, care s-a întors de peste Ocean cu „Trofeul Sundance” pentru cea mai bună imagine, până la „Lemn”, un documentar șocant despre defrișările din Carpați, semnat de Monica Lăzurean Gorgan, din care am aflat că în România se taie în fiecare an o suprafață de pădure de dimensiunile Bucureștiului. Și de la „Balanța” lui Pintilie, primul film românesc res­ta­urat în format 4k, până la „Colectiv”, care docu­mentează admirabil zbuciumul de după tragedia din București. Despre toate ați auzit și veți mai auzi.

Mai puțini invitați străini

I-au lipsit TIFF-ului de anul ăsta și vuietul ora­șului, străzile împânzite de studenți, forfota baru­rilor și a teraselor la care stăteai cu zecile de minute în picioare, în așteptarea unui loc. Dacă în alți ani eram obișnuiți să ne lovim de invitații străini peste tot, prin Piața Unirii, anul acesta, carantina obli­gatorie și restricțiile de zbor au făcut ca numărul lor să fie considerabil redus. Am reținut, totuși, o prezență mai… neașteptată în lumea filmului, aceea a lui Marc Collin, fondatorul trupei muzicale Nou­velle Vague, care și-a însoțit pe pajiștea de la Bonți­da filmul „Le choc du futur”, și care a povestit cu un public foarte numeros despre ce a însemnat apariția muzicii electronice pentru anii ’70, despre cum se împacă cinematografia cu muzica și despre cum și-a trăit propria izolare.

Cu mască sau fără mască? Asta e întrebarea

În curtea palatului Banffy

Fiindcă niciun festival nu e deplin fără un mic moment controversat, anul acesta scandalul a fost declanșat de regizorul Cristi Puiu, care la proiecția în avanpremieră națională a filmului său „Malmkrog”, a ținut un discurs îm­potriva purtării obli­gatorii a măștii și împotriva autori­tăților care tratează populația ca pe „niș­te vite”, discurs pen­tru care presa și opi­nia publică l-au pe­nalizat neiertător. „Să stați cu masca pe față, să vă uitați la un film de 200 de minute este inuman. (…) Dacă dum­nea­voastră sunteți aici și vă uitați la un film azi, este pentru că au existat niște oameni indisciplinați în Ro­mânia, în de­cembrie 1989, care au zis «Nu dictaturii». (…) Dacă mâine o să vă ceară să mergeți în mâini, o să mergeți în mâini.” Sunt doar câ­teva din afir­ma­țiile incendiare care au por­nit contro­ver­sa.

Și afară plouă, plouă…

Marina Voica – revelația festivalului

Și a fost trecut de ora 9, în seara închiderii festi­valului, când Marina Voica și-a făcut apariția inso­lită, pe scena din Piața Unirii. La cei 83 de ani îm­pliniți, solista originară din Rusia, din regiunea Iva­novo, se poate lăuda cu 850 de melodii înregistrate, cu un milion și jumătate de vizionări pe youtube și cu faptul că… tocmai a debutat într-un scurtmetraj, „Bucureștiul văzut de sus”. Combinezonul ei alb „cum­părat special ca să meargă mai bine cu muzica ce­lor de la The Pulp”, accentul ei rusesc ne­schim­bat, după atâtea decenii, drăgălășenia cu care sfi­dează vârsta și entuziasmul cu care a interpretat în ro­mână melodia „Common People” a trupei brita­nice men­țio­nate au transformat cele zece minute petrecute pe scenă într-unul din cele mai frumoase și mai aplaudate momente din toată istoria festiva­lului.

La închiderea ediției

Lena Criveanu, Creatoare de modă: „N-am alergat după filme la Cluj, am alergat după oameni”

„M-am bucurat că anul ăsta echipa festivalului mi-a cerut sprijinul să reconstituim, pentru spoturile și pentru afișele TIFF, niș­te imagini emble­ma­tice din filmele lui Felli­ni. De obicei, când am o co­mandă, o onorez și apoi o las, uit de ea. În­tâm­plarea a făcut să am un defileu de modă la Si­biu, nu departe de Cluj, așa că mi-am zis: ce-ar fi să dau o fugă și până la festival? Ei bine, a fost o bucurie uriașă să găsesc Clujul împânzit de aces­te superbe fotografii cu Monica Bârlădeanu, în fântână, în rochia creată de mine. Dar fascinația mea, legată de aceste zile petrecute la Cluj, vine în primul rând din faptul că festivalul s-a întâmplat. Trăim vremuri foarte grele, în care parcă de peste tot vin presiuni să nu facem lucruri, să nu ne mișcăm, să nu organizăm nimic. În contextul ăsta plin de piedici, simplul fapt că festivalul a avut loc e una din cele mai mărețe întâmplări, dovada clară că, dacă vrei, poți găsi soluții să duci lucrurile mai departe. Mesajul cu care am rămas e unul de încu­rajare, că trebuie să ne învingem spaima și inerția, că trebuie să ne reinventăm. Nu avem voie să aban­donăm. Asta nu înseamnă să fim ignoranți sau ne­păsători în ce privește regulile. Din contră, trebuie să avem grijă de noi și de cei din jur, trebuie să respectăm măsurile de protecție, indiferent cât timp va fi nevoie, un an sau doi. Dar nu avem voie să ne oprim. Oricum, nimic nu va mai fi ca înainte.

Am venit la TIFF cu băiatul meu, care are 20 de ani, și am fost surprinsă să aud de la el, seara, când ne revedeam la hotel: «Ma­ma, de mult nu am mai în­tâlnit niște oameni cu care să am niște discuții așa fru­moa­se și așa profunde. N-am stat să bem, am stat să vor­bim». Ne-au plăcut a­mân­durora filmele pe care le-am văzut, ne-au plăcut docu­men­tarele, ne-a plăcut că am avut acces direct la cei care le-au gândit, le-au produs, le-au regizat, că am putut purta cu ei discuții ne­mij­locite, fără o mie de fil­tre. N-am alergat după filme la Cluj, am alergat după oa­meni. M-am lăsat purtată de locuri și de întâlniri. Pan­demia asta m-a învățat că singura certitudine pe care o avem este azi. Iar aici, la TIFF, fiecare zi a fost un azi trăit deplin, alături de oameni extraordinar de fru­moși, cu foarte mult bun simț. Da, am fost mai pu­țini decât în alți ani, mult mai puțini, dar lucrurile au fost mult mai curate, gesturile au venit mai din adânc”.

DANIEL SANDU, Regizor: „Mi-au lipsit îmbrățișările, la TIFF”

„Acum doi ani, când făceam promovarea fil­mului meu, «Un pas în urma serafimilor», știam că în toată țara mai există 16 săli de cinema, în afară de sălile din mall-uri. Anul trecut, am aflat cu stu­poare că au mai rămas doar 8. Acum, pandemia a fă­cut să nu mai rămână niciun cinema deschis. Da­că cinematografia era foarte afectată înainte de pandemie, acum, cu închiderea tuturor sălilor de cinema, e de-a dreptul avariată. Or, dacă nu ai unde să-l distribui, dacă nu ai unde să-l difuzezi, dacă nu e cine să-l vadă, la ce bun să mai faci un film? Re­gi­zorii au nevoie de bugete, de producători, de oa­meni talentați, de postproducție și de săli de ci­nema. Fără toată această industrie, ne putem apuca de scris romane.

Tocmai de aia, simplul fapt că TIFF-ul a avut totuși loc și anul ăsta a fost un incredibil semnal de speranță pentru cei din breasla noastră. Iar bucuria de a vedea un film pe marele ecran, după atâtea luni în care a fost imposibil și, mai ales, gândindu-ne că nu se știe cât va mai trece până vom putea să o facem din nou, a fost fără margini.

În rest, eu sunt printre norocoșii care, în ciuda ne­norocirilor, anul ăsta au prins calul câștigător. La fi­nalul anului trecut, am încheiat filmările la se­rialul «Bani negri», care din toamnă se va difuza pe HBO, simultan, în 21 de țări. Și chiar înainte să se intre în izolare, am filmat al doilea meu lung­me­traj, «Tata mută munții». Două reușite care au amor­­tizat, cumva, șocul pandemiei. Lucrurile merg a­cum din inerție. Lungmetrajul e în montaj, iar pri­mele două episoade din serial au avut incredibila șansă de a fi difuzate în avanpremieră, aici, la festi­val.

Plec spre București încărcat de reacția publi­cu­lui, gândindu-mă la toți prietenii cu care m-am reîntâlnit, la cât am râs, la ce am povestit și ce am bârfit și, mai ales, la planurile pe care ni le-am făcut pentru un viitor atât de incert.

TIFF-ul de anul ăsta a fost un frate mai mic, mai cuminte și mai bol­năvior, al celor din anii trecuți. Au lipsit oa­meni dragi, cu care mă ve­deam de fiecare dată în Cluj, și au lipsit marile pe­treceri, care ne adunau pe toți laolaltă. Ne-am alinat toată primăvara, la fil­mări, cu gândul că va veni party-ul HBO, la care vom fi regii petrecerii, vom dansa până dimineață. Și ne-am trezit câțiva regi fără regat. Chiar și așa, am petrecut totuși cum am putut, cu măști și geluri dezinfectante prin buzunar, câte trei, patru oameni, plimbându-ne pe străzi până la patru dimineața, bucurându-ne de noi și de munca noastră.

Mi-au lipsit îmbrățișările la TIFF. Festivalul era o bucurie a întâlnirilor, în primul rând. Nu-mi ră­mâne decât să sper că atunci când riscurile pan­de­miei vor dispărea, ne vom reaminti ce frumos e să ne strângem în brațe”.

ANA ULARU, Actriță: „S-au pierdut câteva lucruri la ediția de pandemie, dar s-a câștigat esențialul”

„Nu mi-a fost frică să vin la TIFF, deși, re­cu­nosc, m-am ferit în ultima vreme de marile adunări de oameni. Am desco­perit, odată ajunsă aici, că totul e extrem de bine organizat, că măsurile de siguranță sunt respectate cu strictețe, lucru care îi va face fericiți pe mulți doctori, mai ales acum, când atitudinea generală a societății cu privire la pandemie ajunge să dezbine familii și să creeze di­sen­siuni între prieteni. Nu știu dacă poți să mai fii su­biectiv în fața bolii și a morții. O doză mai mare de empatie ne-ar putea proteja pe toți. În țările asia­tice, cu mult înainte să izbucnească pandemia, oa­me­nii purtau mască atunci când răceau, din grijă pentru celălalt. Mi s-a părut chiar mai drăguț că am fost toți mascați și că a trebuit să-mi recunosc prie­tenii după privire. N-am stat mult la TIFF, am apu­cat doar să văd proiecția filmului meu, «Moar­tea și cavalerul», de care sunt foarte mândră, și să constat că spiritul festivalului a rămas același. Un film vă­zut în aer liber are farmecul lui, chiar și așa, învelit în mantia nopții. E tot un act de comuniune. Poate s-au pierdut câteva lucruri la ediția de pandemie, dar s-a câștigat esențialul, s-a câștigat festivalul, care ar fi putut să se piardă, așa cum s-au pierdut edi­țiile de anul ăsta ale festivalurilor din Cannes, Veneția, Sarajevo. Am plecat de la Cluj cuprinsă de nostalgie. TIFF 19 înseamnă 19 ani de festival la care am participat cu filme diferite, 19 vârste prin care am trecut. E ultimul an, îna­inte de marea ediție ani­ver­sa­ră de două decenii, din 2021. E, în fond, și o pro­iecție, prin fața ochilor, a istoriei personale, a amin­tirilor și întâmplărilor trăite la Cluj. A trecut timpul, dar când mă uit la noi, suntem foarte puțin schimbați, ace­iași oameni frumoși și ima­turi, cu aceeași dragoste ne­bună pentru film, că doar de aia ne adunăm aici”.

Foto: MARIUS MARIȘ (3), NICU CHERCIU, VLAD CUPȘA, MARK RISSMANN, SHUTTERSTOCK

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian