Raiul cu trei grădini

– În satul Hărțăgani ajungi cotind-o la dreapta, de pe șoseaua care urcă de la Deva spre Brad. Face parte din depresiunea Băiței, un ținut verde și plin de lumină, cu sate vechi și biserici cu turle albe. Ajunsă acolo într-o zi de duminică, la plimbare, drumul mi-a scos în cale povești atât de frumoase, încât n-am putut trece pe lângă ele, fără să le ascult și apoi să le scriu. Întâmplările minunate nu trebuie căutate departe. Ele sunt la o palmă de noi –

Din Hărțăgani în America

Ieșea soarele când am ajuns în fața porții de lemn. Ieșea soarele, după zile de ploi și neguri, care ținuseră satul sub un clopot ce­nu­șiu. Dincolo de poartă era o gră­dină cum rareori mi-a fost dat să văd. Lumina care se pre­lin­gea de pe frunze odată cu picăturile de apă dădea locului un farmec de basm. O impresie sporită și de buna rânduia­lă ce se putea desluși de o parte și alta a aleilor acope­rite de pietriș și de flori de toate culorile. Am bătut la poartă și am avut noroc. Gazda era acasă și mi-a deschis. M-a primit în gră­dină, și printre straturile de flori și pomi de tot felul, mi-a spus nu doar poves­tea bolților înmires­mate de tran­dafiri, ci și povestea fasci­nan­tă a vieții ei. Un roman de aven­turi, într-o grădină de țară!

Florica Zaharia s-a născut într-o familie de oameni harnici, în care muncile anu­lui se roteau după anotimpuri și se împărțeau între părinți și copii. După anii de școală și cei de facultate, a plecat din țară și-a ajuns în America, unde a lucrat timp de 28 de ani la The Metropolitan Museum of Art din New York. Făcuse o carieră de excepție, dar încă din vremea aceea, plină de îm­pliniri și succese, și-a pregătit întoarcerea acasă, și acum, la anii pensiei, trăiește în Hărțăgani, unde a înființat un Muzeu al Textilelor, vis vechi, urmărit cu tenacitate, încă de pe când lucra în America.

Cerga cu ciupi

„Totul a pornit de la o grădină”, în­cepe gazda mea. „Grădina casei noas­tre, pe care am transpus-o într-o lu­cra­re de tapiserie. În ea m-am străduit să cuprind tot dragul meu pentru acest loc. L-am țesut cumva între firele de urzeală. De la mama, Victoria Tripon, care este o mare cunoscătoare a tra­dițiilor din Apuseni, am deprins pri­mele lecții de țesut. Ea m-a călăuzit pas cu pas și mi-a stârnit interesul pen­tru tot ce înseamnă textile tradiționale. Am țesut lângă mama, copilă fiind, m-am jucat cu materialele textile, mi-am fă­cut haine, de tânără, am cro­șetat, îm­ple­tit, brodat, am făcut dante­lă, așa cum știa pe vremuri orice fată care se năștea la sat. Pe toate acestea le știam foarte bine când am ajuns în America. Am plecat acolo, după ce m-am specia­lizat în arte decorative, tapiserie şi struc­tura textilelor, la Universitatea de Arte «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti. Poate nu întâmplător am luat cu mine și câteva lucrări de-ale mele. Cea care mi-a des­chis poarta angajă­rii imediate, încă de a doua zi, a fost tocmai tapi­seria care reprezenta grădina casei noastre, gră­dina de trandafiri în care stăm noi acum. Nu cu­noșteam engleza pe atunci, dar tapiseriile mele au vorbit în locul meu. Am avut noroc cu un voluntar de la forțele de muncă, el știa franceza, și așa ne-am înțeles. I-am arătat tapiseria cu grădina și i-am spus că asta știu să fac, să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă. El a trecut cu tapiseria mea de la un birou la altul, pe la colegii lui, și toți au zis să fiu trimisă la Metro­po­litan Museum – «The Met», cum i se spune prescur­tat. Am fost cumplit de emo­ționată când am auzit despre ce este vorba, dar a doua zi, după interviu, am fost an­ga­jată ime­diat.

Șefa departamentului textile era o japoneză, care avea mare în­credere în oamenii veniți din țări cu culturi tradiționale puternice, toc­mai pentru că aceș­tia aveau deja noțiunile de bază despre ma­terialele textile și pre­lucrarea lor, învățate direct de la sursă, încă din copilărie. Una este să te așezi la răz­boiul de țesut lângă mama ori bunica, să vopsești lâna cu culori obținute din plante, și alta e să iei din cărți, rețete, și vopsele, din pră­vălie. Atu-ul meu a fost tocmai această zestre de învățături dobân­dite încă din copilărie. Vă mai spun o poveste: pentru căsătorie, mama mi-a făcut o cergă cu ciupi, din lână vopsită cu coji de ceapă, într-un gal­ben superb. Am luat cer­ga cu mine la New York, unde a produs extaz! În jurul acestei cergi a început proiectul meu ame­rican de cercetare și recuperare a tehnologiei de țesere și împâslire a cergilor cu ciupi.”

„Am plecat din grădină și m-am întors la ea”

– Ați petrecut 28 de ani la Metropolitan Mu­seum, o instituţie de renume mondial, care numai anul trecut a avut peste șase milioane de vizitatori; ați ajuns chiar să conduceți departamentul de conservare a textilelor și, în ciuda curentului general de acum, când pleacă din țară definitiv multe minți luminate, dvs. v-ați întors acasă. Ați fi putut trăi oriunde în lume și totuși v-ați întors la Hărțăgani, în satul natal. N-a fost greu să luați această decizie?

– Decizia de a mă întoarce nu am luat-o brusc, am gân­dit-o dinainte și am pregătit-o te­mei­nic. Acolo, la Met, în fiecare zi, cel pu­țin un obiect textil venit dintr-o cultură necunoscută îmi era pus dinainte, spre ana­liză. Încetul cu încetul, pasiunea cer­cetării de acest tip m-a subjugat. Textilele istorice mi-au plăcut foar­te mult și am devenit mai atentă cu propria noastră cultură tradițională, am înțeles cât este de bogată și de prețioasă și așa am hotărât să înființez aici, în sat, un muzeu. Nu vreau să vă plictisesc cu date teh­nice, dar, pe scurt, pot să vă spun că am gândit Mu­zeul Textilelor în trei locații, două în comuna Băiţa și una aici, în Hărţăgani. La Hărțăgani exem­pli­ficăm direct, într-o gospodărie țărănească, alcă­tuită din cinci construcții de la începutul secolului trecut, tot ceea ce se face pentru ca firul de lână sau altă fibră textilă să ajungă într-un obiect textil. Acolo cul­tivăm cânepă, in, plante pentru fibre, dar și plan­te tinctoriale, pentru vopsele naturale. Dacă la Hăr­țăgani vom avea doar materiale românești, la Băița expunem obiecte românești în contextul patrimo­niului universal. Sunt lucruri pe care le-am colecțio­nat din toată lumea de-a lungul anilor trăiți în Ame­rica, la care se adaugă 1871 de obiecte pri­mite ca donație de la The Met, în 2018. Avem cos­tume, țe­să­turi, accesorii și instrumentar textil din Europa, Orientul Apropiat, Asia Centrală și de Sud-Est, Ja­ponia, India, China, Africa, Oceania și Ame­rica. Colecţia este unică, pentru că am realizat-o în timp, sistematic și profesional, cu atenţie mare la toate aspectele tehnice ale textilelor. În felul acesta, vom avea aici, credem, într-un sat de la poalele Apuse­nilor, cel mai complex muzeu de textile din Sud-Estul Europei. Scopul lui este de a ridica textilele la nivel de artă. Și mai este ceva care stă la baza acestui muzeu, și anume, gândul meu, convin­gerea că trebuie să dai mai departe ceea ce știi și ai învățat de la înaintași. Am plecat dintr-o grădină și m-am reîntors la ea. Și recunosc că bucuria și fericirea, împli­nirea, le-am găsit acasă, în locul în care m-am născut, adică în grădina co­pilăriei. Probabil că cei care m-au anga­jat la Me­tropolitan, văzându-mi tapise­ria ce re­pre­zenta grădina noastră din Hărțăgani, au simțit cumva toată dra­gostea mea pentru acest loc. Îmi place să cred că asta i-a impresionat tare mult.

Un paradis fără gard

Hărțăganiul e un sat așezat de-a lun­gul a patru văi, umbrite de dealuri pădu­roase. Verdele greu al verii este pe de­plin stăpân, oriîncotro te uiți. Florica Zaharia mă conduce prin grădina casei, îmi arată plante cu nume ciudate, aduse din toată lumea. Ca să-i treacă dorul de locul natal, a proiec­tat grădina de-acasă încă de acolo, dintre zgârie nori. „Bucuria mea acum este și mai mare, pentru că această grădină este vecină cu grădina în care trăiesc mama și sora mea, Elena. Nu există garduri între curțile noastre, trecem de la una la alta ușor. Grădina su­rorii mele este cumva mai matură, ea fiind aici per­manent, s-a ocupat mai îndeaproape de ea. Noi, eu și soțul meu, dacă am stat mai mult la New York, avem grădina în lucru, ca să zic așa, încă muncim la amenajarea ei, am făcut un dig ca să scăpăm de mlaș­tină, am ridicat locul, l-am împărțit pe parcele de flori și legume. Avem pomi mulți. De fapt, eu și soțul meu admirăm două tipuri de grădină care nu se potrivesc deloc, dar încercăm să le îm­păcăm. Pe de-o parte, ne place grădina românească, tradițio­nală, romantică, ce amintește de grădinile mânăsti­rești, pe de alta, admirăm foarte mult gră­dina de tip japonez, foarte simplificată ca formă și aranjamen­te, care înseamnă armonie și echilibru, obținute prin culorile frunzelor, nisip și pietre. Lu­crăm la îmbo­gă­țirea colecției de plante tinctoriale. Din rădăcini de sânziene putem obține culoarea roșie, din anin, taninul, din albăstrele, un oarecare albastru. Avem gălbenele multe, încercăm să facem rost de roibă, plantă care a dispărut din multe grădini și e tot mai rară. Sângele-voinicului, care se găsește pe Piatra Craiului, crește și la noi în grădină. Avem roiniță, și peste 15 specii de orhidee sălba­tice. În grădina noastră mai cresc garofițe albe, să­pu­nele, celebra saponaria, cu care se spală țesă­turile, glicina, plantă de fibre, folosită mai ales de japonezi, arugula, plantă culinară, salvie, mentă, coada-vacii, năpraz­nic, levănțică. Deocamdată, to­tul pare o junglă, dar în mare, parcelele viitoare sunt deja stabilite”.

Mama Victoria și sora Elena

Trecând de la un strat la altul, de la o floare la alta, pe aleile acoperite de pietriș, am ajuns într-o parte mai um­broasă a grădinii. Acolo le-am cunoscut pe mama Victoria și pe sora Elena. Se odihneau pe o bancă, lângă un iaz plin de nuferi. Locul este străjuit de-o salcie uriașă, care pare că ține în umbra cren­gilor ei întreagă această parte de gră­dină. Ne-am așezat la taifas. Vorbele nu s-au lăsat așteptate și nu a fost nevoie de îndemnuri prea multe, de parcă noua grădină în care intrasem deschidea calea spre amintiri și povești. „La început, noi am stat toți cu mama”, spune Elena. „Chiar dacă aveam deja casa construită aici, tot la mama trăgeam. Ne plăcea atmosfera veselă de acolo. Era minunat când ne adunam toți. Povesteam câte în lună și în stele și ne bucuram că suntem împreună, cu toată familia. Munceam și trăiam în armonie. După ce-a murit soțul meu, mama a rămas cu mine, ca să mă ajute și să mă susțină. În locul de aici era o mlaștină mare, pe care am lucrat-o ani de-a rândul, ca să câștigăm tot mai mult teren. Am plantat o salcie care să tragă apa, am săpat, am adus pietre și pietriș mărunt și-am gândit grădina asta, inspirată fiind de grădina de-acasă, grădina mamei, în care am copilărit. Acum a mai rămas doar un ochi de apă din vechea mlaștină, în care am pus nuferi. Am îmblânzit mlaștina cu flori. Dacă lucrezi, îmblânzești locul, se supune singur, de parcă ar fi mân­gâiat”.

Vorbele curg domoale în crucea amiezii, soarele nehotărât n-are curaj prea mare, niște nori încărcați se ițesc pe coama unui deal și ploaia pândește dinspre ei. Femeile din fața mea par­că au intrat într-un fel de competiție să-și amintească despre grădinile și armonia curților țărănești din vechi­me, despre liliacul violet, paznic al porților, sau despre „bulgărele de ză­padă”, care înflorea la sfârșit de mai. Mi se spune cum se roteau, de la an la an, straturile de legume. Cum, înainte de cosit, copiii intrau în iarba mare și culegeau semințele de chimin cu care se aromau țuica fiartă și anumite mâncăruri. Aflu cum se făcea schimbul de flori, cum dădeai, spre exemplu, un trandafir alb pe unul roz închis, din acela persan, mai rar, care era bun de dulceață. „Mama, dacă vedea o floare mai deosebită într-o grădină străină, cerea lăstari sau semințe pentru grădina noastră. Am învățat de la ea să pun flori și în grădina de legume, pentru că florile le apără de insecte. Noi, toate trei surorile, am moștenit de la mama dragostea aceasta pentru flori. Sora noastră, Maria, de la Făget, trăiește într-un loc mai deschis, în care este mai multă circulație, și ne aduce noutăți florale. E minunat că tradiția aceasta merge mai departe. Noi, toate surorile, avem fiecare câte o fată și fetele noastre sunt și ele mari amatoare de flori, iar Ana, fiica Floricăi, duce chiar la extreme această pasiune și a ex­tins-o și pe legumicultură. Are legume de toate culorile! Ne-a cam supărat luna asta ploaia, care a scuturat trandafirii, dar pe de altă parte mie-mi place mult ploaia. Nu am bucurie mai mare decât să merg prin pădure la vreme de ploaie, după bu­reți. Când am avut putere, am umblat pe toate dealurile, și de fiecare dată, după orice drum, eram fericită ca după un maslu bun, ca după o rugăciune puternică. Ce simțeam acolo când ve­deam pădurea, copacii, florile sălbatice, nici nu pot povesti. Bucuria aia de-acolo încerc s-o tră­iesc și între florile mele de-acasă. Odată am stat jos, pe pământ, ca să mă odihnesc și, de sub un smoc de iarbă, a ieșit pe lângă mâna mea o pasăre care avea cuibul acolo. Vai, cât m-am simțit de bogată în mo­men­tul acela, mi s-a părut că asist cumva la o mi­nu­ne. Aici, în grădina asta, înconjurată de atâtea flori, eu trăiesc zilnic câte un miracol. Trăiesc mai frumos decât în căr­țile cu povești”.

Bătrâna și crinii

Câtă vreme fetele ei au povestit, mama Victoria le-a ascultat, aprobându-le din când în când, cu o mișcare ușoară a capului. Doar atunci când le-am întrebat de unde le vine dragul de-a crește și îngriji flori, s-a simțit îndreptățită să vorbească: „Odată, demult, mergeam la moară cu căruța și ne-am întâlnit pe drum cu o bătrână care ducea un sac greu în spate. Am luat-o în căruță și am dus-o până acasă și ea mi-a spus că îmi va aduce spre toamnă, drept mulțumire, ceva ce nu mai are nimeni în sat. Am și uitat vorbele ei, dar toam­na, numai ce m-am trezit cu ea la poartă, cu o straiță în care avea rădă­cini de crini. Într-adevăr, nimeni nu mai avea crini albi aici, la noi, și după ce i-am semănat și-au răsărit, chiar am avut cea mai frumoasă curte. Fe­tele mele mergeau la sfârșitul școlii cu brațele pline de crini la serbare. O fru­musețe! Atunci, de la acea facere de bine, a început dragul meu de a avea flori deosebite în grădină. Pe vremuri, nu aveam atâta spațiu pentru flori, trebuia să punem legume pentru mân­care, cartofi, porumb, sfeclă și altele, dar eu mereu, pe unde am fost, pe unde am umblat, mereu, mereu, mă uitam după flori, și mi-am adus de peste tot. Am cerut ba semințe, ba altoiuri, ba mlădițe. Unii dădeau, alții, nu. Țineam semințele înfășurate în cârpe, până la vremea plantării. Mie îmi plac florile bătrânești, alea cu care am crescut: bujori, stânjenei, gherghine, „mă­rită-mă mamă”, trandafirii urcători, menta, iar­ba-creață, care seamănă cu menta, dar are frunzele mai mici, mușcatele de grădină, indrușaimul, cu flo­ricică mică, roz, care miroase tare frumos, călăpărul, cu flori și frunze mirositoare, pe care, din păcate, l-am pierdut, că i-am schimbat locul din grădină și nu i-a mai plăcut unde l-am mutat. Era și un viers: „Dragu mi-i cu cine săr/ Că miroase-a călăpăr!”. Pe vremuri, nu erau parfumuri, și femeile foloseau flori pe care le puneau între haine ca să miroasă frumos. De Sânziene, se puneau cununi de flori la holde, la casă, la tot ioșagul, ca să mear­gă bine în anul acela treburile. Dar eu puneam și câte un fir de trandafir, ca să fie mai arătoasă cununa, și câte un fir de usturoi, ca să apere casa de rău. De la mama mea, Maria, am învățat multe despre flori, și tot ce-am știut am dat mai departe, fetelor. Mama era înțeleaptă, știa multe, se ghida după luna de pe cer când semăna și când culegea holda. Busuiocul era ținut ca floarea cea mai sfântă. La orice puneai busuioc se sfințea. Pune un pic de busuioc în apă și bea, îmi zicea mama, pune că-i sfânt și te curăță. Nu lip­sea busuiocul din nicio curte.

Lucrez și acuma în grădină, după puterile mele. Mă gândesc de multe ori că și omul e ca o grădină, uneori mai ve­sel, alteori mai umbros, ca după o ploaie. Și-i înflorește și lui inima printre flori”.