Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CRINA SEMCIUC (actriță de teatru și film): „Sper că viitorul Crinei e unul pozitiv și măreț!”

„Pe noi, pandemia ne-a adus împreună”

S-o tot priveşti!

– Prima întrebare obligatorie pe care ți-o pun, având în vedere că nu ne-am văzut de mult, este cum te descurci în bleste­mata asta de pande­mie?

– Contrar a ceea ce trăim în vre­murile astea, eu – mulţumesc lui Dum­nezeu! – am o dispoziţie foar­te bună, pentru că s-a întâmplat ca, în plină pandemie, pe 3 martie, să nasc cel de-al doilea copil, pe fetiţa noastră, Aria Maria. Aşa că în acele două luni de stare de ur­gen­ţă, eu nu m-am simţit ca fiind o pri­zonieră a acestor timpuri, ci, din con­tră, le-am iubit, fiindcă am avut posi­bilitatea să mă regăsesc cu familia, mai mult decât aş fi sperat. Toţi pa­tru, adică soţul meu, Radu (n. red. produ­că­torul de film Radu Stan­cu), băieţelul nostru, Radu Matei, care pe 12 august a împlinit 4 ani, cea mică, Aria, şi cu mine, am stat îm­pre­ună minut de mi­nut, ceea ce pentru noi a fost un dar. Pe noi, pan­demia ne-a adus îm­preună, lucru care m-a făcut nespus de fericită, pentru că am putut să împărţim primele luni de viaţă ale Ariei, în familie, şi să ne bucurăm unii de alţii. Iar asta m-a încărcat pozitiv mai mult decât pot să exprim!

– Paranteză: am remarcat că ambilor copii le-ai pus şi câte un nume de sfânt.

– Da, am ţinut mult la asta! Soţul meu spune că am vrut să am un pretext ca să le cumpăr mai multe cadouri. (râde) Dar, serios vorbind, eu pro­vin dintr-o familie care m-a crescut cu sufletul către Dum­nezeu şi mi-am dorit ca ambii copii să aibă câte un sfânt care să-i protejeze pe parcursul vieţii. Aşadar, noi le spunem, în mod curent, Ra­du şi Aria, dar fiecare mai are câte un nume de sfânt, pe care părintele, preotul, le-a rostit atunci când i-a botezat.

Numele bucuriei: Radu și Aria

– Să porți în pântece un copil, într-o perioadă de pandemie, nu e tocmai ușor. Revin asupra su­biectului cu nădejdea că experiența pe care ai trăit-o le-ar da curaj și altora.

– Pe mine pandemia nu m-a speriat deloc, nici măcar la început, în pe­rioa­da de izolare. Soţul meu chiar mi-a atras atenţia că eram „un pic prea li­niştită”, dată fiind periculozitatea COVID-ului. (râde) Dar eu trăiam în­tr-o stare de euforie atât de profundă, încât nici măcar virusul ăsta n-a putut să mi-o zdruncine. Pentru mine, veni­rea Ariei a fost o bucurie imensă, ca şi faptul că Radu şi-a îmbrăţişat surioara cu o indescriptibilă iubire! E adevărat că, timp de nouă luni, am avut grijă să-l şi pregătesc pentru apariţia ei: i-am arătat foto­grafii şi filmuleţe cu el, i-am explicat cum a stat el la mine în burtică, cum l-am hrănit la sân, cum a învăţat să vorbească, cum tăticul lui a avut grijă de el… I-am explicat totul prin prisma lui, ca să nu aibă impresia că e dat deoparte şi să nu devină gelos pe su­rioara lui. Iar misiu­nea a fost îndeplinită cu succes: în clipa în care am venit acasă de la spital, Radu o aştepta pe Aria cu su­fletul la gură, ca şi când ar fi fost marele lui cadou! Am fost atât de fericită datorită re­ac­ţiei lui! Şi sunt în con­tinuare! Iar puiul ăsta mic de tot, Aria, este un copil pe care dacă l-aş fi avut primul, aş fi fost dispusă să mai fac încă douăzeci! (râde) Ra­du este un copil cuminte, inteligent, ascul­tător, dar are o energie debordantă! Şi pentru că eu l-am obişnuit să se joace folosindu-şi din plin imaginaţia, casa noastră e mereu întoarsă cu fun­dul în sus. În schimb, Aria e foarte cuminte – din cauza asta, îi spunem „cuminţenia pământului”: mănâncă la trei ore, doarme liniştită, nu plânge deloc – cred că, în cinci luni şi un pic, nu a plâns decât de trei-patru ori, atât cât să-şi facă simţită prezenţa – , râde foarte mult, gângureşte… E o fetiţă atât de cuminte, de ne şi minunăm! Deci, trăgând linie, eu chiar nu pot să mă plâng de peri­oada de pandemie: când ai nişte copii atât de minunați, atât de buni şi de înţelegători ca ai mei, chiar nu poţi să te plângi. Plus că şi eu, deşi am stat acasă, nu m-am simţit deloc vinovată, aşa cum mi se întâmpla înainte, dacă nu lucram. Pentru că statul cu un copil nu e deloc lipsit de însemnătate şi nu e deloc ca şi cum ai sta de­geaba. Pandemia şi naşterea Ariei au oprit timpul în loc pentru psihicul meu, şi l-au oprit în mod pozitiv. Apoi, din punct de vedere practic, soţul meu m-a ajutat foarte mult: cu piaţa, cu gătitul… Noi suntem genul de familie în care se găteşte acasă, în care pâinea se face în casă… Şi, de toate aspectele astea gospodăreşti, eu şi Radu ne ocu­păm împre­ună. Şi eu, şi el, ducem dorul unor vremuri mai aşezate, mai calme şi mai afectu­oase, pe care am apucat să le trăim în copilărie. De aceea ne dorim foarte mult să le dăm şi copiilor noştri bucuria şi sentimentul de ocrotire şi de siguranţă pe care doar viaţa într-o familie iubitoare ți le poate oferi.

Un rol visat demult

… şi pe-o parte şi pe alta

– Deci, vreme de cinci luni şi ceva, aţi trăit în patru şi în fericire…

– De fapt, după vreo trei luni şi jumătate, a venit mama la noi, să ne ajute, pentru că eu am început pregătirile pentru un film. Ulterior, a venit şi mama soţului meu, astfel încât bunicile „să lucreze în schimburi”, ca să nu le epuizăm. (râde)

– Despre ce film e vorba?

– Pentru moment se numeşte „Încrederea”, dar cred că acesta va fi şi titlul definitiv. Este un film al regi­zorului Emanuel Pârvu. Perso­najul principal mas­culin, Cris­ti, este inter­pre­tat de Şerban Pavlu, eu sunt Maria, iubita lui, iar alături de noi joacă niște copii foarte, foarte ta­lentaţi. M-a bucurat enorm în­cre­derea lui Emanuel Pârvu, care mi-a oferit un alt gen de rol decât genurile pe care eu le jucam deja de mulţi ani – puş­toaice, tinere, cochete, genuri care mă ţineau într-o zonă de oarecare confort, pentru sim­plul fapt că, deşi am 35 de ani, încă arăt proas­pătă, în stilul „aia mică şi drăguţă”. Adică toată lumea îmi spunea că arăt mult prea tânără ca să pot să joc o soţie sau o mamă. Acum, în schimb, cu Maria, sunt pe contre-emploi: am fost nevoită să operez diverse schimbări, ca să mă apropii de un anume aspect fizic, ca să arăt într-un anume fel, să mă comport într-un anume fel şi astfel să fiu cât mai convingătoare. De asemenea, m-a bucurat stilul de lucru al lui Emi: am avut parte de repetiţii foarte multe, în care el a încercat să ne îndrume astfel încât interpretările noastre să ajungă să creeze „notele” care să alcătuiască „melodia” poveştii pe care o are în minte. Am lucrat foarte mult, inclusiv pe tonul şi pe accentele vocii, care pot să schimbe total sensul unei replici. Datorită lui Emi, simt că am crescut în acest proiect, care – repet – mi-a oferit posibilitatea unei compoziţii actoriceşti de altă factură, într-un alt registru, adică exact ceea ce îmi doream de multă vreme să fac. Am vrea ca premiera filmului să aibă loc la anul, în toamnă, dar el ar trebui să înceapă să circule prin fes­ti­va­luri încă de dinainte. Totul depinde de ce se va întâmpla în continuare cu pandemia, cu cinematografele, cu festivalurile… Practic, via­ţa unui film asta înseamnă: festiva­lurile, în lipsa cărora e mult mai greu de pro­movat, şi cinematografele.

„Pauzele lungi sunt înspăimântătoare pentru actori”

– Faptul că ai început din nou să lucrezi este un mare noroc, la vreme de pandemie, mai ales că actorii șomează din greu…

– Da, liniştea pe care o am în suflet se dato­rează fericirii pe care o trăiesc în sânul familiei, dar şi acestui proiect des­pre care am aflat în plină pan­demie, la scurt timp după ce am năs­cut. Or, pentru mine, asta a con­tat foarte mult, mi-a dat un fel de aşezare interioară, de linişte. Noro­cul s-a repetat. Şi după ce l-am năs­cut pe Radu, ştiam că peste doar trei luni aveam să încep lucrul în teatru, la „Regele Lear”, în regia lui David Doiashvili, o piesă în care o joc pe Cordelia. Acum, după ce am năs­cut-o pe Aria, am ştiut că, în maxim două-trei luni, aveam să încep să lucrez la „Încrederea”. Aceste certi­tudini mi-au oferit garanția că nu aveam să mă confrunt cu o pauză foarte lungă – un gând înspăi­mân­tător pentru un actor. Actorului, în general, îi e foarte frică de pauze, iar actorului român îi e încă şi mai frică, pentru că, din păcate, noi nu avem workshop-uri, nu avem un loc al nostru unde să ne antrenăm, să rămânem „calzi”, pregătiți pentru viitoare proiecte. La noi, o pauză înseamnă, în adevăratul sens al cu­vântului… o pauză. Iar într-o pauză, în afară de faptul că acu­mulezi frustrări, mare lucru nu cred că se întâm­plă. Deci, din perspectiva asta, spun că m-a ajutat foarte mult siguranţa că aveam la ce să mă întorc. Rapid! Cu atât mai mult cu cât, deşi eu sunt angajata Teatrului Naţional din Bucureşti, situaţia în teatru, în ge­neral, nu e una prea fericită, din cauza acestei crize me­dicale. Când mă gândesc la teatru, sincer, mi se face teamă. Abia în­cepuseră oa­me­nii să vină la teatru, să prindă în­credere şi să ca­pete gustul pentru teatru, iar acum… uite ce se în­tâm­plă. Pauza asta nu face bine ni­mă­nui: nici actorilor şi nici publicului.

– Că maternitatea te-a schim­bat ca om e sigur, dar te-a schim­bat oare şi ca actriţă? Talentul se poate maturiza?

– Să ştii că da, m-a schimbat şi ca actriţă! La ambele sarcini, eu m-am întors cumva la punctul zero al propriei mele persoane, atât ca om, cât şi ca artistă. Şi când spun „punctul zero” mă refer la un fel de proces interior, la o analiză de sine care mi-a dezvăluit multe întrebări şi multe răspunsuri în legătură cu cine şi cum sunt eu, în legătură cu valorile pe care le preţuiesc şi cu modul în care vreau să trăiesc şi să muncesc. Ambele sarcini m-au întors la mine însămi, la eul meu profund, şi m-au ajutat să-mi găsesc liniştea, inclusiv ca actriţă. Ca actor, niciodată nu eşti mulţumit de ceea ce faci, mereu ţi se pare că lo­cul tău nu e acolo, şi când mai întâlneşti şi per­soane care, din gelozie sau din cruzime, te denigrează, care îţi spun răutăţi aşa, direct, în faţă şi încearcă să te calce pe cap… nu e deloc ușor. Oricât te-ai stă­pâni, te tulburi, frustrarea rămâne în tine și roa­de. De exemplu, când am rămas însărcinată, abia ce ieşisem dintr-un proiect în care mă con­fruntasem cu o colegă care mereu avea ceva de împărţit cu mine, care mi-a făcut foarte mult rău, care m-a şicanat în fel şi chip – lucruri remarcate inclusiv de mulţi alţi colegi, deci nu se pune problema că totul ar fi fost o „închipuire” a mea! – şi povestea asta mă dă­râmase mental: eu cred că răutatea, invidia, bârfa, n-au ce căuta în mese­ria de actor, iar faptul că nu putusem să aplanez conflictul îmi lăsase un gust amar, o umbră pe care o târam după mine. În perioada sarcinii însă, mi-am regăsit echilibrul, bucuria noii vieți care creștea în mine mi-a dat o linişte interioară de­plină. Această sta­bilitate reprezintă cel mai mare câştig al meu, ca actriţă, din ultimii zece ani. Prin urmare, când am mers la castingul pentru film, am mers cu o mare dorinţă de a face parte din proiect, dar şi cu liniştea că dacă n-aveam să obţin rolul, asta nu urma să repre­zin­te o tragedie. Orice urma să se întâmple era ceea ce trebuia să se întâmple. Am învăţat că nu tre­buie să mai forţez lucrurile şi că nu trebuie să-mi mai doresc ceea ce nu-mi e scris: dacă un rol nu devine al meu, înseamnă că el nu trebuie să fie al meu.

„Dă-te la o parte! Fă-mi loc!”

– Există meserie artistică fără competiţie? Fără să lupți pentru ceea ce crezi că ți se cu­vine?

– Fiecare avem locul nostru şi destinul nos­tru. Deşi, e drept, deja suntem foarte mulţi actori şi deja am început să ne întâlnim mai mulţi pe o singură vârstă, proiectele de teatru din care să vrei cu-adevărat să faci parte sunt puţine, pro­iectele de film sunt și mai puţine, iar din ur­ma noastră vine o generație care manifestă o mare înverşunare. Înverşunare a existat şi în generaţia mea, dar pe cea de acum o simt cu mult mai ne­cruțătoare, cu mult mai pe faţă şi mai „pe luate” şi având la bază o răutate pursânge. S-a ajuns la un veşnic „Dă-te la o parte, fă-mi loc că vin eu!”. Și mulți se dau la o parte, fiindcă am ajuns să accep­tăm răul cu foarte mare uşurinţă, ca pe ceva im­plicit, şi să ne minunăm când ve­dem că un om e bun, deși îl bănuiam că „sigur ascunde el ceva”. E o si­tuaţie foarte tristă şi înfricoşătoare!

– Crina, meseria de actriță e foarte soli­ci­tantă, cum o ții în echilibru cu viața de familie?

– Viaţa de familie şi cariera se completează perfect. Nu mi s-a părut niciodată că ocupându-mă de una, renunţ la alta. Şi sunt convinsă că, dacă până la vârsta asta nu aş fi avut o familie, n-aş fi fost atât de bogată sufleteşte cum sunt azi şi n-aş fi avut atât de mult de dăruit în profesie cum am acum. Eu mi-am dorit foarte mult o familie şi, dacă n-aş fi reuşit până la 35 de ani s-o am, cred că aş fi trăit cu o foar­te mare frustrare, care s-ar fi re­flec­tat şi în profesie. Da’ aşa, sunt li­niş­tită, echi­librată şi mulţumită! Da, îmi doresc mai mult de la pro­fe­sie, îmi do­resc o paletă mai amplă de personaje, mai multe registre artistice, dar mă voi mula pe ceea ce voi primi în viitor. Cum spuneam, nu vreau să mă blochez pe anumite registre, la care visez eu. Important este să fac cât mai bine cu putinţă ceea ce mi se oferă.

– Ești o femeie foarte fru­moasă! Te bucuri de darul ăsta, îi faci loc, și lui, în viața ta?

– Nu mă prea gândesc la asta în ultimul timp. Acum, când ies să beau o cafea cu o prietenă, gândul mi-e acasă, când sunt la teatru, stau cu gân­dul la copii, deși recunosc, când sunt acasă, mă gândesc uneori că mi-ar plă­cea să plec singură într-o vacanță, dar ştiu că m-ar ucide dorul de-ai mei… Viața pe ba­lansoar… Crina despre care mă întrebi există în zona asta, a proiectelor viitoare. Pe care încă nu am resursele necesare s-o las să prindă viaţă, dar în viitor, cu si­gu­ranţă îşi va face loc în existenţa mea. E vorba de două pro­iecte care depind doar de mine, ca să depă­şeas­că stadiul de gând frumos.

– Nişte pro­iecte care ţin tot de Crina, actriţa?

– Da, pentru că şi dacă voi ajunge să scriu şi să regizez, eu mă voi defini tot ca actriţă. Fiindcă aş scrie şi aş regiza tot din punctul de vedere al unei actriţe şi nu mi-aş permite să mă numesc scri­itoare sau regizoare. Dar să lăsăm să se întâmple lucru­rile şi mai vorbim atunci.

– Să încheiem interviul cu un exerciţiu de imaginaţie! Cum vezi viitorul Crinei Semciuc, dar şi viitorul nostru, al tuturor?

– Păi, viitorul Crinei e unul po­zitiv şi măreţ! (râde) Sper ca uni­versul să mă ajute să-mi în­de­plinesc toate dorinţele, şi Dumnezeu să mă ocro­tească în continuare. Iar în ceea ce ne pri­veşte pe noi, oamenii… îmi doresc enorm ca aceas­tă pan­de­mie să ne înalţe şi să ne ducă pe toţi că­tre lu­mină, să ne înveţe să lăsăm în urmă frus­trările, răutăţile, superficiali­tatea şi indecenţa. Mi se pare că în lumea de azi e mare nevoie de de­cenţă. Am uitat că decenţa e un funda­ment al vieţii. Dar poate că ne vom aminti. Sper că ne vom aminti. Cât mai curând şi cât mai mulţi.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian