* N. Iorga, „Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940. Inedit”, ediție îngrijită, introducere și note de Andrei Pippidi, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 386 p.
Notațiile zilnice din ultimii ani de viață ai lui N. Iorga, dinaintea asasinării lui de către un grup de fanatici ai Gărzii de Fier, ar trebui să fie de mare interes pentru toți cei preocupați de soarta țării noastre, de la cetățeanul de rând la politicianul care își clamează interesat patriotismul în clișee calpe. N. Iorga a fost – cum se știe – nu doar un prodigios istoric al evoluției românilor, ci și un actor politic major în momente dramatice, un activist pentru propășirea României reîntregite după Primul Război, un participant activ la viața ei politică, în calitate de șef de partid, ministru și prim-ministru în perioada interbelică. Scrierile lui – constată îngrijitorul excelentei ediții, Andrei Pippidi – nu se mai prea citesc azi, și nu doar din cauza întinderii „fără seamăn” a operei, ci din nepăsare. Și e păcat, fiindcă N. Iorga a fost cu adevărat o personalitate uimitoare a culturii noastre, exprimându-se în toate domeniile, găsind ceva de spus în orice problemă se ivea în viața României Mari. De la cercetarea vechilor dovezi ale continuității românilor pe acest teritoriu – cronici, manuscrise, dovezi interne și externe, analize de contexte geopolitice ale funcționării statalității românești, rolul economiei și comerțului în „țările dunărene” (a fost profesor și la Academia de Înalte Studii Comerciale, dar și la Școala de Război), până la literatura populară și cultă precum și propriile creații literare – nimic nu i-a scăpat. Inevitabil, uriașa lui operă e inegală. În literatură, multe din judecățile lui Iorga sunt – să zicem – naive. În istorie are și afirmații controversabile iar în politică – destule acțiuni impulsive, în ciuda experienței pe care i-o adusese frecventarea riguroasă a trecutului. Dar nu i se poate cu nici un chip contesta locul în familia marilor întemeietori ai României moderne, pe care o voia conectată la epoca sa europeană, cu aceleași drepturi în „corul națiunilor lumii”. N. Iorga a fost un fel de „pedagog al nației” paradoxal, nostalgizând după un trecut romantic dar propagând necesitatea sincronizării condiționate cu modernitatea. Ceea ce e cu adevărat excepțional e puterea lui de a cuprinde atâtea planuri, energia care-l făcea să lucreze fără răgaz. De la activitatea la „Fundația pentru studenți”, la conferințele ținute la Școala de la Vălenii de Munte, comunicările de la Academia Română sau congresele internaționale, la discursurile de la „casele românești” din Italia și Franța, participările la ședințele Senatului sau la Consiliile de Coroană – s-a implicat fără limite în tot ce avea legătură cu țara, și-a expus păreri și soluții. Consemnările din acest jurnal nu conțin reflecții pe seama celor trăite, ci doar prezentări succinte ale faptelor. Dar tocmai de aceea ele sunt referințe importante pentru reconstituirea climatului politic și cultural al anilor 1938-1940. N. Iorga a fost unul dintre puținii demnitari ai vremii care, în consiliile de Coroană impuse de ultimatumuri venite din toate părțile, a cerut rezistență armată, „moarte cu onoare”, știind că un popor adevărat renaște după orice vicisitudine a istoriei. (Politicienii ignoranți de azi nu cunosc, de exemplu, argumentul imbatabil al lui Iorga că Principatul Transilvaniei a funcționat autonom față de coroana maghiară până în 1867, anul proclamării dualismului austro-ungar.) Autorul acestui jurnal a fost un patriot veritabil, care detesta extremismele, și de dreapta și de stânga, iar uciderea lui a fost provocată tocmai de această distanțare pe care naționaliștii legionari nu i-au iertat-o. „Somnul rațiunii” – fiindcă delirul legionar a fost așa ceva – a dus la asasinarea unei personalități pe care ar trebui să reîncepem a o cunoaște.
Romanian