În această vară, se împlinesc 115 ani de când Sultanul Abdul Hamid al II-lea e emis „Iradeaua” sau „Firmanul de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman” (aromâni și meglenoromâni). Instituirea s-a făcut pe 10 mai și a fost unul dintre cele mai mari evenimente din istoria balcanică a românității. De atunci s-a putut vorbi despre solidaritatea națională și identitatea culturală a meglenoromânilor, aromânilor și românilor din Balcani. Din 1905, România a susținut, cu fonduri, manuale, profesori și învățători, școlile și bisericile aromâne și meglenoromâne, atât în dialectele respective, cât și în limba dacoromână literară. Comuniștii străini de la București le-au făcut servicii neașteptate grecilor și bulgarilor, întrerupând, în 1948, o jumătate de secol de cultură națională românească. Deși turcii i-au simpatizat pe latinii balcanici, le-au recunoscut drepturile naționale destul de târziu, românii fiind cea de-a 17-a și ultima națiune din Imperiu. Iar acest lucru a fost posibil grație intervenției energice a României la Instanbul, prin efortul diplomatului Alexandru Emanoil Lahovari și al colaboratorului său, Gheorghe Derussi. Ținând seama de modul sălbatic în care grecii i-au pedepsit pe aromânii și pe meglenoromânii din Macedonia, decretul turcesc a venit, totuși, la timp, recunoscându-le românilor un statut distinct față de grecii, georgienii, turcii, arabii, albanezii și slavii din vechiul „Rum millet” (Ținutul națiunii române – comunitatea creștin-ortodoxă de răsărit). Decretul avea rolul de a pune capăt sutelor de nelegiuiri, violențe și crime săvârșite de bandiții antarți, finanțați de Atena și sprijiniți de biserica ortodoxă greacă. Istoricul Cătălin Fudulu, un analist al problemei, a găsit unul dintre sutele de afișe lipite de antarți pe ușile bisericilor: „Facem cunoscut locuitorilor că cine se va declara de naționalitate român sau va trimite copiii la școala română sau se va închina în biserica română este condamnat la moarte și va fi decapitat”. În același timp, Patriarhia Română a tăcut, la ordinul guvernului comunist, în timp ce Patriarhia ortodoxă de la Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România, pentru vina de a fi „stat înrudit” cu minoritățile aromână și meglenoromână. Această „vinovăție” a fost acceptată mai târziu de Comisia de la Veneția și de Consiliul Europei. Ceea ce statul-gazdă al minorităților aromână și meglenoromână, Grecia, nici nu a vrut să audă. Balcanologul Nicolae-Șerban Tanașoca recunoștea, în 1989, că Decretul sultanului Abdul Hamid este asemănător unui document din conceptele de bază ale Europei moderne. De necrezut, dar o „iradea” pro-românească din 1905, a sultanului turc, este încă actuală și astăzi! Cu denumirea de vlahi, românii balcanici, cu unitatea lor romanică, încă mai au unele date pentru a elabora o istorie proprie, o istorie a evenimentelor și a personalităților. Profesorul Tanașoca vede, însă, în manifestarea slăbită de azi a latinității balcanice, „ultima secvență a acțiunii Romei”. Așa s-a ajuns ca, în satul bulgăresc Vlahi, să nu găsești în viață niciun vlah.
