Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ION BOBEICĂ (maestru al picturii din Reșița): „Pictez doar ce visez. Nu fac compromisuri”

La Reșița, viața pare să curgă mai calm, sub soarele de sfârșit de vară, domolit și el. Vâltoarea marilor orașe e departe, la fel și forfota de-altădată a muncitorilor de la Combinatul Siderurgic. Am venit aici pe urmele picturii, căci arta vizuală românească are artiști de valoare, răspândiți și prin ora­șele mai mici ale țării. Uneori, pe unde nici nu te aștepți. Cum sunt pictorii de la Deva și Hunedoara, despre care am scris deja. Dar și la Reșița, fosta capitală a siderurgiei, astăzi, un oraș liniștit și prosper, există o grupare de pictori talentați, cu vechi state de serviciu în slujba Muzelor. Iar dintre ei, poate cel mai dăruit este Ion Bobeică, un artist care și-a clădit arta cizelând, în însingurarea suverană a provinciei, adevărate bijuterii pe pânze. Așa că de-abia așteptam să stau de vorbă cu acest maestru reșițean, în vârstă de 75 de ani. Ion Bobeică mă aș­tep­ta liniștit, la galeria de artă „Ago­ra”, din centrul nou al orașului. Dialogul care a urmat a fost plin de surprize și amintiri.

Descendent din oștenii lui Țepeș

– Mi-am pregătit dia­logul cu dvs., por­nind de la ideea că sunteți un pictor al lo­­cului, reșițean. Dar am aflat că sunteți bănățean doar prin adopție.

„Arşița cailor”

– Așa este. Satul în care m-am născut și am copilărit eu se nu­mește Răzvad și se află la doi pași de Târ­goviște. Un sat cu o istorie mai veche decât Bucu­reștiul. Iar de istoria lui e legată și istoria familiei mele. În satul acesta a existat, cândva, gar­nizoana lui Vlad Țepeș. Și cum Vlad Țepeș era văr cu Ștefan cel Mare, Ștefan i-a trimis, spre întărire, 200 de arcași de la el, de la Suceava. Și garnizoana asta era încartiruită în satul meu, în Răzvad, la opt kilometri de Curtea Domnească din Târgoviște. A urmat apoi o bătălie a lui Țepeș cu turcii, pe lângă Ploiești. Acolo au murit mulți. Au mai scăpat doar 11 arcași din cei 200. Și toți cei rămași s-au risipit, afară de unul, căruia i se dăduse o moșie, undeva, pe Ialomița. Arcașul acela se numea Bobeică. El s-a ascuns vreo doi ani, pentru că nu știa dacă următorul domnitor va respecta dania pe care i-o făcuse Țepeș Vodă. Și când acela i-a recunoscut moșia, n-a mai plecat din Răzvad.

– Și acesta a fost strămoșul dumneavoastră?

– Așa mi-au spus bunicii. Dar am mai aflat o poveste, legată tot de numele meu. Anume, că în partea de nord a Munteniei, viețuiau pe vremuri costobocii. Iar la costoboci era obiceiul ca cenușa morților să se pună într-o ulcică, numită „bo­bai­că”. Și numele acela s-a transmis la urmași.

Desculț, la liceul de artă

– Descendența dvs. din­tr-un ostaș al lui Țe­peș ar fi trebuit să vă în­dem­­ne către o profesie ener­gi­că, de conducător. Când colo, ați ales însin­gurarea picturii. De ce?

„Țiganca cu măgarul”

– La început, nu știam ce să fac. Tata murise, ma­­ma nu ştia decât lucrul cu sapa, iar eu mă gân­deam să o iau pe urmele unui unchi al meu, croitor. Pe când colegii mei mă îndemnau să mă fac frezor. Dar eu începusem să desenez cu frenezie, deja, ca urmare a unui accident petrecut în anii copilăriei. Cred că aveam zece ani când am căzut dintr-un cireş, drept în cap. Mama a crezut că o să-mi treacă, dar după vreo doi ani, rudele i-au zis să mă ducă la doctor, că eram mai tot timpul bolnav. Mai ales de picioare. Am stat vreun an de zile internat în spital. Mă aduceau acasă cu corpul pus aproape în întregime în gips, iar mă duceam la spital… Şi atunci, ce să fac eu, stând tot timpul culcat pe spate? Ceream câte un caiet şi desenam toată ziua poveşti inventate de mine. Văzând ce fac, o verişoară de-a mea, care stătea în vecini de noi, mi-a zis într-o zi: „Ionică, nu vrei să mergi tu la Bucureşti, că am văzut că desenezi mult”. Sigur că am vrut. Așa am ajuns la Liceul de Artă „Tonitza”, să dau admitere. Și m-am trezit acolo, într-o curte mare, plină de copii de Bucureşti, cu breton. Eu eram tuns chilug, venit de la ţară, ei toţi cu cămăşi albe și daţi cu brian­tină. Stăteam ca un pui jigărit şi mă întrebam ce caut acolo. Nu mi-ar fi fost mai bine acasă, să trag cu praştia după vrăbii? Dar, când a început exa­menul, am văzut că nici ăia nu erau mai gro­zavi ca mine, nici eu mai prost ca ei. Căci la fi­nal, am luat examenul, deși concurența fusese acerbă. Mi s-a părut o biruință incredibilă! Ima­ginați-vă că eu, când mergeam la oraş, mă du­ceam desculţ. Mergeam pe calea ferată, să scur­tez drumul. Iar în Târgoviște, mă duceam în par­cul acela frumos, din faţa Mitropoliei, și mă plimbam pe aleea poeţilor şi scriitorilor. Stăteam desculț şi visam să fiu și eu ca ei.

– Ați visat de pe atunci să vă faceți artist?

– Ca să vă spun ade­vă­rul, visul meu dintâi a fost altul. Odată, pe când eram în școala primară, învăță­toa­rea ne-a dat o bucată de hâr­tie pe care să scriem ce do­rim să ne facem când vom fi mari. Eu am scris că doresc să mă fac călugăr sau cio­ban. Acestea erau aspiraţiile mele de atunci. Mai târziu, am încurcat cărările.

Sanctuarul dacic din Formula AS

– Una dintre ele v-a scos, totuși, pe drumul cel bun… După absolvirea Liceului de Artă „To­nitza”, ați intrat și la Institutul de Arte Plastice din București. Ciudățenia este că, în loc să alegeți pictura sau grafica, v-ați decis pentru scenografie. De ce?

Pictură inspirată de „Formula AS”. „Sanctuarul dacic de la Wasiory, Polonia”

– Am ales-o dintr-o ambiție de adolescent ieșit dintr-un copil de țară. Intuisem de mic că dacă vrei să faci ceva în viață e nevoie să ai cultură. Să citești. Să te instruiești. Or, nu poţi să stai de vorbă cu un regizor fără să îi fi citit bine pe Shakespeare, pe Dostoievski. Şi cum eu citeam foarte mult, mi-am zis: aici e de mine. Iar după facultate, am aterizat la Reșița: şase actori entuziaști, şi cu mine, scenograful, şapte.

– Și aici ați rămas…

– În două ore m-am acomodat aici. Că doar și acasă trăisem pe dealuri. Era o priveliște cu­nos­cută, și asta m-a ajutat.

– Dar cum aţi ajuns la pictură? Scenografia şi pictura nu sunt chiar înrudite.

– Nu sunt o raritate… Și cei care au terminat arta monumentală sau textilele fac pictură de şe­valet. La pictură, tu eşti regele, creatorul. Nu mai depinzi de nimeni. Tot ce faci se pune în contul tău. Și eu am încercat mereu să-mi croiesc că­rarea peste o mirişte cu mulţi ciulini, să o de­fri­şez bucată cu bucată şi, în final, să pot spu­ne: aces­ta e drumul meu.

– Iar drumul dvs. în pictură e plin de culoare și prospețime. Din ce vă inspirați?

– Din „Formula AS”, de exemplu. Eu sunt un cititor pasionat al Formulei AS și am fost fascinat de călătoriile reporterilor dvs. prin Europa, pe urmele dacilor. Citindu-le textele, în mod ne­aștep­tat îmi veneau și mie idei pentru pictura mea. Dintre toate, cel mai tare m-a impresionat călătoria din Polonia. Plonjând în inima lumii dacilor, prin reportajele Formulei AS din Po­lo­nia, am pictat „Sanctuarul dacic de la Wasiory”. O pictură a mea de maturitate, una dintre cele mai apreciate.

Asistentul lui Liviu Ciulei

– Stabilirea dvs. în Reșița nu v-a ținut de­par­te de efervescența vieții artistice, de întâl­nirea cu personalități de marcă ale culturii?

„Întoarcerea în sat”

– În ciuda reputației siderurgice, Reșița a fost totdeauna un loc care absorbea cultură. Cu ocazia acelui an jubiliar, de pildă, când s-au sărbătorit 200 de ani de foc nestins la furnalul Combinatului, am avut șansa uriașă să îl cunosc pe maestrul Liviu Ciulei și să devin asistentul lui pentru o vreme. Am lucrat cu el la Bucureşti și am făcut un decor la Teatrul Bulandra. Ziua mă duceam şi lucram pe strada Arghezi, numărul 9, în spatele Tea­trului Naţional. Acolo avea Ciulei o vilă. Mă duceam dimineaţa, pe la ora nouă, şi-l aş­tep­tam. În vremea aceea, el era patru într-unul: director de teatru, regizor, scenograf şi actor. Pleca de dimineaţa şi se întorcea acasă seara, târziu, pe la 10. Dar când venea, era așa freș, de parcă de abia începuse dimineața. Și Ciulei era plin de vervă, povestea tot timpul, discuta, își pregătea proiectele… În afară de mine mai erau încă vreo cinci asistenţi care îl aşteptau. Fă­cea şi un decor de film şi avea nevoie de ajutor. O impresie deosebită mi-a făcut, în perioada aceea, mama lui Liviu Ciulei. Deși era dintr-o familie boierească veche, din familia Brânduşeanu, seara, venea la noi cu o tavă cu sand­vişuri şi cafele. Eu stă­team tot timpul mai retras. Dar după ce plecau ceilalți, Ciulei rămânea cu mine şi zicea: „Hai să mai lucrăm ceva!”. Odată mi-a mărturisit: „Am văzut că eşti un tip timid. Să ştii că şi eu am fost timid. Şi acuma mă lupt cu timiditatea”. Îmi dădea și sfaturi pe meserie. Odată mi-a spus: „Îţi dau un sfat. Când proiectezi un decor (fotoliu, scaune), ține minte să indici tâmplarului până şi ultimul cui pe care trebuie să-l bată. Pentru că și cuiul are rol de­co­rativ”. Oricum, am învăţat într-o lună de la Liviu Ciulei mai mult decât învățasem în șase ani de facultate. Cu personalitatea lui rafinată și eru­dită, Ciulei era o apariție colosală.

Visătorii Reșiței

– Cum s-a născut, totuși, pictura, în Reșița industrială? Furnalul nu se potrivește cu șe­va­letul…

În tabăra de la Clisura Dunării, alături de pictori timișoreni

– În 1970, când am ajuns eu acolo, la Reșița erau doar câţiva pictori amatori. Și îmbibați de o atmosferă nemţească. Pe un neamț eu și azi îl re­cunosc când pictează. Căci nemții sunt chiţibu­şari. Dacă o margaretă nu e pictată „la linie”, neamţul zice că asta nu e floare. Că margareta nu arată aşa. Ei, dar atunci, în 1970, au venit la Reșița, de pe băncile „Aca­demiei de Artă” din Timişoara, primii artiști profesioniști. Erau patru. Și cu mine cinci. Așa s-a format această promoție care făcea „altă artă”. Și pictura a ex­plodat. Apoi, în 1976, a apă­rut și prima galerie de artă, „Pa­leta”. Era în orașul de sus. A fost primul poligon de artă al grupării noastre de artiști tineri. În 1980, a luat ființă o a doua galerie, tot la cerința noastră. Este chiar aceasta în care stăm noi acum de vorbă. Inaugurarea ei a fost un eveniment. Au ve­nit, între alții, Ion Stendl, care era reșițean, dar și tatăl lui Stendl, care era și el pictor. Cei de aici îi spuneau „Stendl Baci”. Au fost și pictorul Ion Sălișteanu, și marele sculptor Constantin Lucaci, care e din apropiere de Reșita, din Bocșa. Și care a ridicat în oraș câteva monumente foarte fru­moa­se. Între ele, și o fântână, în orașul vechi. „Fân­tâna cinetică a lui Lucaci”, devenită sim­bo­lul Reșiței, este ca o floare uriașă din care țâș­nesc corpuri celeste. Inaugurată sub asemenea auspicii înalte, galeria noastră a rămas un far cultural peste timp.

– Care este azi viața cul­turală a Reșiței, după acei ani buni de început?

– Eu nu mă las. În fiecare lună organizez ex­poziții, cu pictorii din oraș. Și există și o pleiadă de intelectuali reșițeni care ne onorează cu aten­ția lor. Cu toate astea, la noi viața culturală e grea. Aproape cum zicea Caragiale: „Este, dar lip­sește cu desăvârșire”. Odată, la Primărie, i-am spus unei consiliere: „Reşiţa are un muzeu fi­nan­ţat de judeţ; la fel și teatrul. Dar și noi, pictorii, trăim în acest oraș. Și uitaţi-vă ce fac Sibiul, Clujul, Timişoara pentru artiștii lor. Cum ne putem compara noi cu ei?” Doamna m-a pri­vit lung, și atât. Însă cultura fără bani nu se face. Și deși la Reșița se primesc bani de la guvern pentru cultură, la noi nu ajung.

„Mă pregătesc să uit tot ce-am pictat și să o iau de la început”

– Aveţi nostalgia Bucureştiului?

„Flori în arcadă”

– Nu! Când eram student, îmi plăcea Bucu­­reștiul. Dar acum, cred că acolo sunt prea mulţi Mitici. O lume în care nu prea ai în­credere, deşi eu sunt tot regățean. În schimb, îmi place să mă plimb prin Bucu­reș­tiul regal. Într-o noapte, la ora unu, eram cu un pictor de aici, din Reșița, și ne-am plimbat pe jos, începând din Pangratti, de la Tele­vi­ziune, și până la Piaţa Unirii. Orașul era lu­mi­nat și am văzut cum i se restauraseră clă­dirile lui vechi și frumoase. Niște bijuterii!

– Vă simţiţi provincial, d-le Ion Bobeică, dumneavoastră, urmașul celor din oastea lui Țepeș?

– Nu mă simt provincial, pentru că sis­temul prin care circulă informaţiile artistice este acum acelaşi peste tot. Iar în provincie este mai multă linişte pentru a te regăsi. Toţi mi-au spus că la Reșița, ca artist, am devenit eu însumi. Aici, înconjurat de calm și de blândețe, mi-am inventat stilul în pictură. La Reșița, uit de toate, când mă apuc să pictez. Și pictez numai ce simt.

– Puteţi trăi din arta dumneavoastră?

– Nu se poate trăi numai din artă. Mă uit la mulţi dintre prietenii mei pictori, săracii, ce com­promisuri trebuie să facă! Și cum își schimbă stilul, ca să picteze numai pentru a face vânzare! Eu niciodată n-am făcut asta. Din fericire, dacă am lucrat la teatru, ca sceno­graf, am o pensie şi am şi in­dem­nizaţia de artist. E bună, că umple un gol. Şi-atunci, îmi pot vedea liniştit de arta mea. Eu nu fac compromisuri, lu­crări ocazionale. Pictez doar ce visez.

– Dacă ar fi să faceți o însumare a creației dvs., ce ați zice despre pictorul Ion Bo­bei­că?

– Mai întâi, vreau să vă mărturisesc că eu am un obicei. La fiecare început de an, eu mă rog mereu să nu fiu leneş. Pentru că lenea este un păcat capital în viața de artist. Iar eu am încă multe de spus. Îmi amintesc mereu cum înainte de moarte, marele pictor francez Georges Braque a spus că dacă s-ar mai naşte o dată, abia atunci ar şti cum să picteze. Şi iată că s-au adunat anii şi la mine. Și acum trag o linie şi privesc în urmă ce am făcut. Îmi privesc lucrările şi pot să jur că le-am făcut cu trudă şi sinceritate. Dar tot nu-mi vine să cred că mă pregătesc să uit totul, şi să o iau mereu de la început.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian