Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCA DUMITRESCU (DIGI 24): „Am învăţat să fiu prezentă în prezent”

„Da, îmi încep ziua destul de dur”

– Dragă Anca, îţi spun sincer că, de ani buni, eşti cafeaua mea de dimineaţă! Co­fe­ina şi ştirile îmi încep mie ziua și pre­zenţa ta extrem de plăcută, de la „Digi Matinal”, îndulceşte puţin realitatea pe care o prezinţi. Tu când îţi bei cafeaua, Anca?

– La 3.30 dimineaţa. De nouă ani, la aceeaşi oră. Nu e uşor, dar nu mă plâng. Dimpotrivă, cu o trezire ca la armată, parcă trăiesc mai mult, zilele sunt mai lungi. În plus, îmi ador me­seria, iar asta face ca tot greul să dis­pară. Este adevărat că de cinci ani, de când a venit pe lume băieţelul nostru, Matei, este puţin mai greu. Noţiunea de „timp” a cam intrat la apă de când sunt mamă. Doamne, cât timp aveam înainte, nici nu mai ţin minte ce fă­ceam cu el! Iar viteza cu care se scur­ge, un alt adevăr de care nu eram con­ştientă. Copiii ne deschid ochii, rapi­ditatea cu care ei cresc ne avertizează despre viteza trecerii vieţii.

– Dacă noi, telespectatorii, ne mai putem feri de realitate, tu trebuie să-ţi începi fiecare zi în­tr-un mod de-a dreptul brutal, cu ştiri dure, mai ales în perioada pandemiei. Care este scutul tău, cum te fereşti de impactul psihologic al meseriei asupra ta?

– Nu mă ascund şi nu mă feresc. Sunt un om introvertit, dar sensibil, cu multă emoţie. Sunt închisă în mine, duc acasă toate dramele, toate nedreptăţile pe care le văd în jur, dar nu vorbesc despre ele. Poate de aceea nu mă fac totdeauna înțeleasă. Poate pentru că sunt Leu, iar Leii aleg să-şi panseze rănile acasă, iar în societate să-şi înfoaie coama. Și ca să-ți răspund la întrebare: sigur că mă afectează mult duritatea, violenţa cu care îmi încep ziua: ştiri despre accidente, bătrâni nevoiaşi, animale chinuite, problemele medicale ale copiilor, nu doar cele create de pandemie. Mult timp am avut câte un medic invitat la fiecare „Digi Matinal”. Da, ai dreptate, îmi încep ziua în­tr-un mod destul de dur, dar aceasta este me­seria mea şi o iubesc. Pe termen lung, lucrurile acestea şi-au pus amprenta asupra mea, însă m-au şi format. Nu simt nevoia să mă debarasez de ele, m-au întărit şi, paradoxal, mi-au accentuat latura sensibilă.

„Știrile false sunt ca mâncarea de la fast-food”

Digimatinal cu Anca şi Cătălin Petre

– Multă lume se plânge că imaginile ob­sesive legate de pandemie, cu spitale, izolete, cifre, decese sunt prea mult…

– Nu cred că e prea mult pentru o tele­vi­ziune de ştiri, care încearcă să trezească con­ştiinţe, aşa cum e și Digi TV. Eu îl văd pe tele­spectator cu telecomanda în mână, căutând între televiziuni și programe şi oprindu-se să urmă­rească ceea ce-l inte­re­sează în acel moment. Ca şi cum ai fi într-un supermarket şi îţi alegi produsele care îţi plac sau de care ai nevoie. Ai puterea de a alege. Nu trebuie să fii ofen­sat că pe raft există şi alimente cu mulţi con­servanţi – nu vrei, nu le cumperi. La fel şi în televiziune: ai liber­ta­tea de a alege, şi e foar­te bine că ai de unde. Singura condiţie este ca aceste ştiri să fie oferite de profesionişti educaţi, iar la Digi ne mândrim numai cu ast­fel de oameni. Proble­ma mare azi ar fi fake news-ul, dar chiar şi în acest caz, am încredere în discernământul oame­nilor. Majoritatea lor ştiu că o informaţie trebuie ve­rificată din mai multe surse – întreabă, gân­deşte, analizează! Ştirile false sunt ca mâncarea de la fast-food: este peste tot, de calitate în­do­ielnică, ieftină şi la îndemână, dar nimeni nu-ţi deschide gura forţat să o mănânci.

„Mi-am dorit enorm să ajung la Digi”

– Ţi-ai dorit să lucrezi în televiziune sau aici te-a adus ha­zardul?

– De când mă ştiu mi-am dorit să fac te­leviziune. Părinţii mei au terminat ASE-ul şi într-acolo m-au în­dru­mat şi pe mine. Mi s-a părut normal să-i as­cult, dar din anul doi, am dat şi la Jurnalism, adică ceea ce voiam eu să urmez. Am făcut ambele facultăţi în paralel, iar în Ştiinţe Economice am şi un Master. Mi-am dorit enorm să ajung la Digi, şi iată că sunt aici, de când totul era doar un proiect. Au trecut zece ani de atunci, dar şi azi, când ajung în faţa te­leviziunii, dimineaţa, înainte ca soarele să răsară, încă am un nod în stomac şi o bucurie pe care îmi este greu să o descriu. Crede-mă că sunt atât de ataşată de oamenii cu care lucrez, încât îmi dau lacrimile când vorbesc despre asta. De şapte ani fac echipă cu Cătălin Petre, la „Digi Mati­nal”. Pot spune că am avut mare noroc, pentru că omul Cătălin este bunătatea în persoană. Ge­neros şi frumos, nu ai ce să-i reproşezi, suntem pri­eteni şi în afara muncii. La fel şi cu pro­du­cătorul emisiunii, Raluca Tănăsuică, şi cu edi­torul matinalului. Ne cunoaștem unul pe altul, ne intuim, ne învățăm reciproc, iar asta ne ajută foarte mult. Alte aspecte importante care con­tează în succesul unei emisii sunt loialitatea şi constanţa. Eu am lucrat numai la Matinal, am ales să rămân strict pe acest tronson, ca să nu mă risipesc, ca să pot învăţa şi oferi tot ce am mai bun. Am vrut să fiu ataşată de ceea ce fac.

„Câteodată am nevoie de GPS ca să mă întorc acasă”

România văzută de Anca

– Anca, deşi eşti persoană publică de atâta timp, cu o prezenţă şi un discurs impecabile, eşti foarte discretă în apariţii. În schimb, ești foarte prezentă pe internet, cu fotografiile pe care le postezi, mici frânturi de viaţă, ce pot concura cu orice fotoreporter… De ce alegi să te prezinţi astfel, când toate vedetele aleargă după like-uri?

– Îţi mulţumesc mult de tot pentru ceea ce spui. Nici nu ştii ce bucurie îmi faci că remarci acest lucru, fotografia fiind o pasiune pe care mi-o hrănesc cât pot de mult. Departe de mine gân­dul să mă consider un fotograf, dar iubesc arta asta, tocmai pentru că mă obligă să fiu atentă la ceea ce mă înconjoară. Chiar dacă fotografiile cu mine sunt cele care îmi aduc cele mai multe like-uri pe Instagram, ele sunt extrem de rare. Aproape inexistente sunt şi pozele cu Matei, băieţelul meu. Nu am nevoie să-l expun, nu am nevoie de confirmări de la alţii, care să-mi spună cât e de drăguţ, ce ochi are sau ce haios e îm­brăcat. Nu îi desconsider pe cei care postează fotografii cu ei înşişi, la fel cum nu am nimic cu persoanele care fac reclame pe propriile conturi, dar mie nu mi se potrivesc aceste lucruri. Foto­grafiile pe care le fac primesc aprecieri de la o mână de oameni, dar nu ştii cât mă bucur de ele, pentru că sunt sincere şi pentru că doar aşa ajung să fiu cunoscută cu adevărat, în mod profund. Din păcate, publicul care mă priveşte zilnic la televizor se aşteaptă să mă găsească și pe In­ternet, prezentând imagini cu mine în vacanţă, ce mănânc şi cum se joacă copilul. Eu nu sunt aşa, îmi rezerv pentru mine intimitatea, și-apoi, nu vreau să fiu etichetată de cineva fără să existe un minim efort de a mă cunoaşte. Fotografia mi-e dragă mie, pentru mine. Uite, deşi nu stau departe de serviciu, mă străduiesc de fiecare dată să merg pe alt drum spre casă. O străduţă nouă, un colţ diferit, un alt trotuar, toate acestea sunt ca nişte bijuterii pentru mine. Fac fotografii, mă pierd prin ungherele cartierelor. Chiar am nevoie câteodată de GPS ca să-mi găsesc drumul spre casă, dar îmi place la nebunie rătăcirea aceasta în oraşul pe care-l descopăr acum în amănunt. De pe Calea Victoriei în Ferentari, locuri fru­moa­se sau mai puţin atrăgătoare, toate fac parte din realitatea pre­zen­tului, iar mie îmi place să le VĂD. Cred foarte mult în puterea pe care o are asupra noastră acest mic ră­gaz pe care ni-l acordăm văzând lucruri cu inima. Să nu trecem pur şi simplu prin viaţă fără să obser­văm amănuntele care ne încon­joa­ră.

„Toată minunea verilor mele s-a petrecut la bunici”

– Te-ai născut în Bucureşti… Cum apreciezi Capitala de azi în comparaţie cu oraşul copilăriei tale?

– Nu consider că am copilărit în Bucureşti, chiar dacă aici m-am născut. Capitala a fost doar locul în care mergeam la şcoală. Copilăria e altceva, e joacă, e vacanţă, iar acestea s-au petrecut pentru mine la bunici, la ţară, undeva între Piteşti şi Curtea de Argeş. Toate amintirile mele sunt acolo, toată minunea ve­rilor acolo e. Eu sunt copilul căţărat în copaci după mere, acela care ru­meneşte porumb în foc, care se scaldă în râu. O altă Anca. Sufăr, de-a dreptul, că Matei al nostru nu va putea copilări la fel. Mergem des în locu­rile în care mă jucam altădată, dar observ cu tris­teţe că şi copiii de la ţară stau pe tablete, preferă mediul virtual decât să alerge pe dealuri. Cât despre Bucureşti, eu abia acum, la maturitate, descopăr Capitala. Acum sunt în plin proces de cu­noaştere a oraşului meu natal. Mă joc de-a tu­ris­tul în Bucureşti, îi descopăr cu uşurinţă fru­museţea, iar ea chiar există. Și avem ce vedea în București, este mai curat şi mai sigur decât multe capitale europene. Sigur, şi-a luat loviturile istoriei, are răni imposibil de vindecat, dar este un oraş care arată din ce în ce mai bine, dacă ai bu­năvoinţa să-l priveşti şi să-l cunoşti. Clădiri refă­cute frumos, străzi pietonale, terase încân­tă­tor concepute, mâncare foarte bună în restau­rante, parcuri îngrijite, chiar ai unde să te plimbi şi ce să vezi. Suntem veşnic grăbiţi, nu avem timp să simţim, să vedem, să înţelegem. Poate acesta este un cadou pe care nenorocita asta de pandemie ni l-a făcut: să vedem cu alţi ochi şi să apreciem tot ce ne înconjoară. Oraşe frumoase, peisaje extraordinare, o Românie pe care merită să o cunoşti.

„Aveam nevoie de pauza asta!”

– Simţi, deci, că această pandemie are şi părţile ei bune?

– Tot ce ţine de virusul în sine este cumplit. Pe mine m-a destabilizat mult pandemia, pentru că sunt un om al rutinei, nu îndrăgesc schim­bările bruşte. Dar există un „dar”: aveam nevoie de pauza asta! Nu ne-am fi acordat-o niciodată noi, cei de la oraş. Ştim doar să gonim. De aceea viaţa la ţară este atât de frumoasă. Timpul trece altfel, bucuriile sunt altele, parcă oamenii de acolo ar trăi într-un univers paralel, unul imun la schim­bare. Merg foarte des prin satele Ro­mâ­niei, dar să ştii că azi mă bulversează mult mai tare această antiteză dintre sat şi oraş. Când din studioul TV merg direct la țară, câteva ore nu-mi revin, nu pot crede cum viaţa poate să fie atât de diferită. De ce este orașul atât de dur, în ciuda con­fortului pe care-l ofe­ră, și cum de rămâne sa­tul, în ciuda schimbărilor care trec peste el, atât de blând și de reconfortant…

– Ai putea trăi la ţară?

– Nu! Am nevoie de oraş şi de atmosfera lui, am nevoie de zgomot, de agitaţie, am nevoie de me­seria mea şi de eferves­cen­ţa ei. Câteva zile de li­nişte în universul paralel al satului îmi sunt sufi­cien­te.

– Anca, în ciuda rea­lităţii neprietenoase prin care trecem, simţi că eşti într-un punct bun al vieţii tale?

– Da, chiar da. Şi personal, şi profesional, sunt într-un punct bun. Sunt un om foarte cre­dincios, nu habotnică, dar mi-e frică de Dum­nezeu şi cred că universul acela care face lucru­rile să se întâmple este unul divin. Sunt convinsă că am urcat când trebuie în trenul bun şi că in­tui­ţia asta a venit de Sus. Profesional, mi-am do­rit dintotdeauna să fac jurnalism şi am reuşit. Per­sonal, am o familie armonioasă, un copil să­nă­tos, ce să-mi doresc mai mult decât sănătate şi noroc? Nu am aspiraţii din acelea exagerate pentru copil, vise frânte ale noastre, pe care apoi le impunem cu forţa copiilor. Să fie ultimul din­tr-o clasă foarte bună e suficient. Nu vreau să in­tre în competiţii de orgolii, majoritatea impuse de părinţi. La un singur lucru ţin enorm: să fie echi­librat emoţional, pe termen lung. El este un băiat sensibil, cuminte şi aş vrea să rămână aşa: un om frumos… Hmm, mă bucur că m-ai „for­ţat” să spun cu voce tare că sunt bine, aşa con­ştientizez şi eu, cu adevărat, acest lucru.

„Tinerii de astăzi știu foarte bine ce vor”

„Cred că totul va fi bine”

– Vorbind de copii, crezi că ne putem lega de ei speranțe pentru viitor?

– Eu cred că da, dar depinde foarte mult şi de noi, de ce start le dăm, cum îi pornim ca oameni în viață. Generaţia de copii de azi este una foarte am­biţioasă, matură. Ei ştiu exact ce vor, ştiu dru­mul pe care-l vor urma şi, foarte important, o fac fără să le pese de gura târgului. Noi suntem o ge­neraţie tarată de expresia „dar ce-o să spună cutare?”. Noi aveam nevoie de re­pe­re, iar dacă voiam să facem un pas înainte, primul lucru, ne uitam înapoi pentru o confirmare. Tinerii de azi nu fac asta, ei privesc doar în faţă, iar cei care vor reuşi vor fi precum tancurile, de neoprit.

– Dar cu noi, cei mari, cum rămâne?

– Să ştii că sunt optimistă. Cred că ne va schimba în bine ceea ce ni se întâmplă azi. Cred că vom reînvăţa să ne bucurăm de viaţă şi de amănuntele ei, că vom reînvăţa să apreciem lucrurile măreţe pe lângă care treceam nepăsători, în goana noastră de zi cu zi. Simt că vom preţui mai mult prieteniile şi familia, la fel cum cred că vom trăi cu intensitate mai mare fiecare moment, pentru că prezentul și pandemia ne învaţă că totul se poate sfârşi într-o bătaie de aripă de flu­ture. Nu sunt o adeptă a cărţilor motivaţionale, dar am citit „Puterea prezentului” de Eckhart Tolle, pentru că mi-a căzut în mână. A fost re­ve­la­tor! Am înţeles cât de puţin timp şi atenţie acor­­dăm clipei prezente. Cât de mult din zi pe­trecem amintindu-ne lucruri sau proiectând planuri. „Ce-am făcut?”, „ce voi face?”, dar „ce facem acum” abia de conştientizăm. Tocmai pentru a mă apăra de frici, de impactul realităţii, am început să fiu mult mai atentă la prezent. Dacă în trecut mi se întâmpla să mă joc cu Matei şi să mă surprind gândindu-mă în altă parte, acum pot să fiu sută la sută cu el când ne jucăm. Am în­vățat, în timp, să las serviciul la serviciu, iar aca­să să fiu doar acasă. Mi se pare extrem de im­por­tant că am învăţat să fiu prezentă… în prezent.

– „Să fim prezenţi în prezent” poate fi în­demnul tău pentru cititorii noştri?

– Absolut. Şi vă mulţumesc pentru ocazia de a-l oferi. Citesc Formula AS de când eram copil, era şi a rămas revista de neînlocuit a fa­miliei mele. Ce încăpăţânare încân­tă­toare pe voi, să nu abdicaţi nicio cli­pă de la frumos, cultură şi speranţă!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian