Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Nepoftitul

Foto: Shutterstock – 2

În primăvara aceasta, în luna mai, după mai multe zile și nopți cu furtuni și ploi, într-o dimineață cu soare, în timp ce îmi fă­ceam ceaiul, am auzit afară, printre copaci, gă­lăgie mare. De-a lungul anilor, cren­gile lor au devenit locuință pen­tru tot soiul de zbu­rătoare: gaițe, guguștiuci, ciori, vrăbii. Toate viețuiesc în bună înțelegere, fie­care cu treburile sale, cu cău­tatul hranei, cu creșterea și ocro­tirea puilor, uneori, cu mici neînțelegeri gălăgioase. Lângă bloc este un refugiu pentru o parcare. Între blocurile care sunt paralele, sunt mai mulți copaci: tei, brazi, tuia, nuci, plantați acum vreo cinci­zeci de ani. Pe o latură a parcării este un brad falnic, apoi o tuia care are cren­gile cres­cute corect doar pe partea stângă. Pe partea dreap­tă are doar câteva crenguțe, pentru a face loc unui cireș amar, care e foar­te aproa­pe de el, parcă îl ocrotește. A răsărit la în­tâmplare, are trunchiul contorsionat, numai să-și facă loc, chiar stingher, printre ceilalți copaci falnici.

Dar în dimineața despre care vorbesc, gălăgia era din ce în ce mai mare. La loc de frunte erau, evident, gaițele, care îmi asurzeau urechile cu țipetele lor ascuțite, apoi ciorile, cu croncănitul lor. Vrăbiuțele și guguștiucii abia se auzeau. Trecuse o jumătate de oră de când larma nu contenea și nu erau semne că se va potoli, ba parcă dim­­potrivă, se inten­si­fica. Mi-am dat seama că e ceva neobișnuit, pentru că asemenea ne­bunie nu se mai în­tâmplase niciodată în pădurea de lângă bloc. Gălăgia era de nesu­por­tat. Deschid fe­reas­tra de la bucătărie să văd mai bine. Cireșul era asaltat din toate păr­țile de păsări, pe rând, care fă­ceau un du-te – vino, când la cuiburi, când la cireșul cel strâmb, zburau și țipau, cron­căneau, ci­ripeau toate la un loc cu același scop: să-și protejeze puii și co­pacii, care erau ai lor de atâtea generații. Sperau ca făcând o gălăgie atât de mare vor scăpa de pri­mejdie. M-am străduit să văd ce este în cireș atât de neobișnuit și de primejdios pentru zbu­rătoare. Da, acolo era un soi de pisică. Sta as­cunsă pe una din crenguțe, abia se vedea, nu era prea frumoasă, avea blănița neagră, coada prea lungă, boticul prea ascuțit, și de sub el, până pe piept cobora un jabou alb. Și era slabă tare! Și speriată!

Se ascundea cum putea după crenguțe, își strângea coada și se lăsa în jos, când veneau pă­sările deasupra ei. Mai aveau puțin și o loveau cu ciocurile, biata de ea. Când, în cele din urmă, păsările au atins cu aripile crenguțele cireșului, ea s-a dezechilibrat și a căzut pe o crenguță mai jos. Dar cu tot acest asediu din toate părțile, creatura cea flămândă nu se temea să întindă lă­buțele și să prindă în ele boabe de cireșe amare pe care le mânca tacticos. Se uita apoi în toate părțile să nu fie atacată, se mai pitea printre crengi, sta nemișcată minute bune, numai să nu fie pradă păsărilor și ele să nu-i strice bunătate de masă. Dintr-o dată, am simțit un miros foarte greu, ce venea de afară, o duhoare ce nu era de la vreun gunoi, un mi­ros necunoscut. Atunci mi-am dat seama că mu­sa­firul cu poftă de ci­­reșe amare ce de­ran­ja programul înaripa­te­lor era un… dihor. Nu știu de unde a apă­rut, dar a stat mai bine de două ore, a riscat să fie atacat de „artileria” înaripată, s-a protejat cum a putut mai bine cu me­todele lui de animal de pradă, s-a ospătat cu cireșe amare, iar când și-a făcut plinul, s-a dat jos binișor și cu băgare de seamă și dus a fost.

L-am văzut în toată splendoarea sa, după care a dis­părut. Păsăretul s-a potolit, cum s-a potolit și cu­riozitatea mea. Cu toate astea, abia aștept din nou luna mai printre copaci, ca cireșul amar să fie din nou vizitat.

EUGENIA I. – Pitești

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian