Sfânta Mărie Mică – Minuni românești ale Maicii Domnului

• Pe 8 septembrie, creștinii ortodocși prăz­nu­iesc Naș­terea Maicii Domnului. Pentru că săr­bă­toarea aceasta nu e atât de importantă ca „Ador­mirea Prea­curatei”, ea mai este numită în popor și „Sântă Mărie Mică”. Dar noi știm că la Dumnezeu, toate praz­nicele închinate Maicii Dom­­nului sunt neprețuit de pre­țuite. Prilej să ne aducem amin­te de minunile pe care Fecioara Maria le-a săvârșit de-a lungul tim­pului. De data asta, minuni „româ­nești” •

Niciun sfânt nu e mai iubit decât Maica Domnului. Și nici nu va fi. Prea­cu­rata nu este doar o sfântă, ea este cu mult mai mult de atât. Este o femeie care s-a curățit pe sine, până la de­plina unire cu Dumnezeu. Mai­ca Dom­nului l-a năs­cut pe Hristos, mâinile ei l-au pur­tat în brațe, la sânul ei a supt pruncul sfânt, din pal­mele ei s-a desprins Iisus pentru a face primii pași, de la ea a învățat să vorbească, prin iubirea ei Hristos a cu­noscut lumea și oamenii. Și tot ea, Mama îndurerată, a stat la pi­cioarele Crucii, văzându-și fiul cum se stin­ge în chi­nuri. Așadar, Prea­cu­rata nu L-a iu­bit pe Dum­nezeu așa cum îl iubim noi. Nu l-a iubit doar ca o credin­cioasă, deși i-a purtat cre­dința până la moarte, l-a iubit ca o mamă. De aceea, rugăciunile Maicii Domnu­lui au putere nemăsurată. Și de aceea, orice creștin vrea să fie pur­tat în rugăciu­nile ei. De-a lungul timpului, niciun sfânt nu a făcut atâtea miracole ca Maica Domnului. Niciunul n-a atras râuri de credincioși precum ea. Rugăciunile noas­tre s-au întâlnit me­reu cu ale ei și au alcătuit un inel de cununie al pământului cu cerul.

Când un ateu se roagă

Nu credea deloc în Dumnezeu. Pentru că el, Dumitru Cotoran, profesor de filosofie în Vas­luiul anilor 1940, avea deplină încredere doar în furcile minții. Doar în ele și numai în ele. Pentru inimă nu-i mai rămânea loc deloc. Și tocmai inima se răzbuna acum pe el. Acum, când mer­gea orbe­căind pe stradă, înnebunit să găsească o biserică. Da, o biserică, pentru că doctorul îi spusese limpede: „Numai Dumnezeu mai poate face o mi­nune!”. Da, doctorul, pe care îl credea Dumne­zeu. Un Dumnezeu al științei. Și tocmai el, doc­torul, îl îndeamnă să se roage, pentru că soția lui mult iubită, care zăcea pe un pat de spital, era amenințată cu orbirea. Soția lui, pe care o iubea ca pe ochii din cap, care îl învă­țase toate tainele inimii și care avea o credință de ne­clin­tit, ea, tocmai ea!, se îmbolnăvise grav, fu­sese ope­rată, dar chirurgul aștepta, până și el, o minune. Să se roage, așadar, dar cum să o facă? A găsit o biserică pe strada Traian. Avea hra­mul Sfinților Ioachim și Ana, dar el, moldo­vean rătăcind pe stră­zile Capi­talei, nu avea de unde să știe. A intrat și, în lu­mina blândă, filtrată de feres­trele înguste, a zărit o icoană a Maicii Dom­nului. Nu știa să se roage, dar a că­zut în ge­nunchi și-a stri­gat: „Maica Dom­nului, dacă exiști, sal­vea­ză-mi soția!”. Atât! S-a întors la spital, a in­trat în salon, s-a așezat pe pa­tul soției. Era fru­moasă în som­nul ei adânc, din care nu știa dacă avea să se mai tre­zească. A înce­put să se roage din nou Mai­cii Domnului. Se ru­ga de parcă ar fi crezut. Oare credea în Dumne­zeu, el, profesorul minții? Oare inima învinsese cre­ierul? „Dumitre, tu ești?!” Gla­sul soției suna stins, de parcă venea din altă lume. „Eu sunt!” „Ajută-mă să mă ri­dic!” A crezut că nu aude bine, nu mai vor­bise de mult, și cum să se ridice, când stătea nemiș­cată de-atâta vre­me! A luat-o ușor în brațe, sprijinindu-i spatele firav. „Dumitre, acum jumătate de ceas a venit la mine o fe­meie în haine albe, foarte frumoa­să, și mi-a spus, arătându-mi un hău: «Iată, aici în pră­pastia asta era să cazi, dar, pentru rugă­ciunile soțu­lui tău, te scot deasupra!». Și m-a apucat de mână și m-a urcat la un loc ridicat și luminat! Și, de când a dispărut, am început să mă în­tremez. Vrei să te plimbi cu mine pe cori­dor?”

Când doctorul i-a văzut ieșind din salon de mână, fericiți și îndrăgostiți, a început să stri­ge: „Ce faci, domnule profesor, ai înnebu­nit?”. „Nu, domnule doctor, abia acum m-am tre­zit!”. În doar câteva zile, soția cea grav bolnavă s-a întremat și a fost externată. De atunci, în fiecare duminică, la o biserică din Vaslui, cre­din­cioșii îl vedeau pe profesorul de filo­sofie Dumitru Cotoran venind nesmintit la fie­care liturghie. Și tot în fiecare sărbătoare, citea din Scriptură. Niciodată fără lacrimi. Pentru că ini­ma e, întotdeauna, mai presus de minte. Îi luase o viață să afle asta. De la Maica Domnului…

Ocrotitoare în război

Obuzul era aici, lângă el, la doi pași. Atât de aproa­pe, încât îi vedea învelișul sclipind în bă­taia soarelui. Trecuse șuierând pe lângă el, iar apoi se înfipsese până la jumătate în țărâna tare, uscată de arșiță. Dacă ar fi explodat, l-ar fi făcut fărâme. Dar nu explodase, pentru că Preacurata îl acope­rea cu harul ei. Chiar când obuzul îi șuierase pe lângă ureche, el citea Paraclisul Mai­cii Dom­nu­lui. „Către Născătoarea de Dum­ne­zeu, acum, cu osârdie, să alergăm noi, păcătoșii și smeriții, și să cădem cu pocăință, strigând din adâncul su­fletului: Stăpână, ajută-ne!”. Spusese cuvintele acestea simple din adâncul inimii, iar ajutorul nu întârziase. Își luase această rânduială de când plecase la oaste, în cel de-al doilea război mon­dial. Așa trecuse prin el. Cu lacrimi și rugă către Măicuța. Citise atât de des Para­clisul, încât pagi­nile se ferfenițiseră. Dar nici nu mai avea nevoie de ele. Îl știa pe de rost. Și, de când începea să rostească troparele, sufletul i se aprindea de dorul Preacuratei și larma luptelor nu se mai lipea de el. „Odată”, povestea după război, „a căzut un obuz la doi metri de mine și a explodat. Tocmai citeam Paraclisul Maicii Domnului. Explozia a fost puternică, dar toate schijele au trecut pe deasupra mea. Mi-am făcut cruce și am continuat rugăciunea. Cu ajutorul ei, în cei patru ani de război, am scăpat neatins de niciun glonte, în timp ce în jurul meu vedeam permanent morți și răniți.”

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Nicolae Gavriluț a lăsat lumea și s-a închinoviat într-o mânăstire. A ajuns un călugăr sporit. A­cesta a fost, poate, cel mai mare miracol al Preasfintei – că i-a schimbat cu totul inima. Și viața!

Purtat pe aripile Preacuratei

Întins pe iarba de lângă biserică, nu dădea niciun semn de viață, și toți cei de față credeau că pictorul Marin Săndulescu era mort. Nu avea cum să scape. Se prăbușise în gol de la o înăl­țime de 25 de metri. Era în vara lui 1951, și-un grup de meșteri lucrau la pictura bisericii din satul Celmegești – Vâlcea. Într-o clipă de nea­tenție, Marin călcase greșit pe schela care îm­presura turla sfântului locaș. Nu apucase nici măcar să strige. Îl văzuseră doar fâlfâind prin aer, ca o pasăre împușcată. Acum era întins în fața lor, fără suflare. Se gândeau deja cum vor chema Miliția, cum se va strânge lumea, cum tra­gedia va aduna în jurul bisericii nu numai ru­găciuni, ci și întrebări incomode, șicane ale auto­rităților comuniste, cu care erau obișnuiți. Minu­nea s-a întâmplat fără ca ei să își dea seama. Oare cât trecuse de când îl priveau așa? Un minut? Un minut cât o veșnicie… Și în veșnicia asta, Marin a deschis ochii. „Dați-mi vă rog o cană cu lapte!”, a zis. I-au dat. A băut-o încet, sub privirile lor uimite. Trăia, ba chiar părea bine, întreg. Când a început să le povestească, părea o altă ființă, venită de pe un alt tărâm, un om cu alte puteri decât cele ale muritorilor de rând. „Când am căzut, în timp ce eram în aer, m-am rugat Preasfintei cu multă credință: «Mai­ca Domnului, ajută-mi!». Și îndată am simțit un soi de aripi, care m-au sprijinit până am ajuns întins pe iarbă.” Și după ce le-a povestit întâm­plarea, Marin s-a ridicat și a urcat din nou pe schelă. Avea de zugrăvit multe alte minuni…

Ca de la mamă la mamă…

Credea în Dumnezeu, dar nu se omora cu biserica. Mult timp privise la icoana Maicii Dom­nului aflată în casă ca la un soi de obiect de decor. Sigur că, sârboaică fiind, nu putea să fie altceva decât ortodoxă, dar în inima ei nu ardea niciun foc. Până în ziua când unica ei copilă s-a îmbolnăvit. A căzut la pat, cu febră mare, iar acum zăcea, între moarte și viață, în vreme ce doctorii strânși în jurul patului ei își frângeau mâinile neputincioși. La un moment dat, s-au dus în altă cameră, să se sfătuiască. Prin ușa întredeschisă, a auzit cuvintele pe care nicio mamă din lume nu ar putea să le îndure. Că pentru copila ei nu mai există nicio nădejde. Că o să fie înghițită de moarte. Un singur doctor, unul singur, s-a întrebat dacă o transpirație puternică nu ar putea ajuta la ceva. „Prea târziu”, i-au spus ceilalți, și au plecat. Atunci ceva s-a rupt în inima ei de mamă. S-a rupt și, în același timp, s-a legat. S-a înnădit cu cerul. Fără nicio altă nădejde decât Preacurata, a căzut în fața icoanei și a început să se roage. „O, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, tu vezi durerea mea! Tu ştii, Mamă a mamelor, cum e să ai un singur copil şi să îl pierzi. Şi tu L-ai văzut pe singurul tău Copil pe cruce. Mă rog ţie, milostiveşte-te de mine, păcătoasa, şi ajută-mi. Numai la tine nădăjduiesc acum. S-a terminat cu nădejdea mea în oameni. Lumea întrea­gă nu poate să-mi ajute. Numai tu, tu, scumpă Născătoare de Dumnezeu, poţi, dacă vrei. Oare o singură mamă amă­râtă ai mângâiat tu? Mângâie-mă şi pe mine, o, Sfântă Precistă!”. După ce s-a rugat, a privit din nou la icoană. În ochii Preasfintei luceau două broboane de la­crimi. Plânseseră împreună… Fericită, mama a alergat în camera copilei. Fetița era toată o apă! Transpira, așa cum spusese acel doctor. În dimineața următoare, s-a ridicat din pat complet vindecată. Rugăciunea simplă și puternică a mamei o smulsese din ghearele mor­ții.

Cuvintele acestei rugi făcătoare de minuni, izvodite din durere, au fost trimise de mama feti­ței Sfântului Nicolae Velimorovici (1880-1956), de la care avem și mărturia miracolului.

Cum arăta Maica Domnului

Sfântul Epifanie

„Culoarea feței era ca bobul de grâu”

Culoarea părului îi era gălbuie şi foarte plăcută şi atârna pe sub acoperământul capului ei. Culoarea feţei ei era ca bobul de grâu când dă în copt bine. Ochii îi erau limpezi la cău­tătură şi nimeni n-a ținut seama ce cu­loare aveau nici până în ziua de as­tăzi. Se păstrează doar într-o mică măsură idei, cum că erau ca măslina coaptă. Sprân­ce­nele ei erau în oarecare mlădiere şi foar­te minu­nate. Nu avea o împo­do­bire lu­meas­că, ca a tutu­ror fe­cioarelor sau a fe­meilor lumeşti. Mâinile ei erau delicate şi dege­tele potri­vit de lungi. Faţa ei era foarte fru­moa­să şi mult curată, fără în­creţituri sau riduri, şi nu avea nimic care să deran­jeze privirea cuiva. Veş­min­­tele ei erau lungi, ca­pul îi era acope­rit tot­deauna cu un văl foarte smerit, care atârna în jos. Graiul ei era plin de bu­nătate şi încet, cu multă sfială, şi nimeni n-a văzut-o în viaţa ei strigând sau vorbind cu voce tare şi răstită sau cu iuţime. Numai atunci a fost vocea ei mai tare, când a plâns cu hohote şi suspinuri mari sub Crucea calvarului Fiului ei Cel preadulce şi preaiubit, pe Dealul Gol­gotei.

Sfântul Dionisie Areopagitul

„Ca o împărăteasă născută în purpură”

„Era înaltă, peste mijlocie, foarte zveltă, cu mâini şi picioare delicate şi frumoase, culoarea pielii ca aurul, ochii ca măslina coap­tă, ovalul feței desăvârşit; se purta în culo­rile fecioa­relor: roşu şi vânăt; era foarte tăcută şi activă. Tot ce făcea era desă­vârşit, se mişca cu o grație firească pe care anevoie o au chiar împărătesele născute în pur­pură. Cât am stat în casa ei, nu a mâncat cu noi, ci nu­mai seara se retrăgea cu femeile, pentru a sta la masă. Ne-a vorbit despre Fiul ei multe lucruri tainice, pe care le voi scrie altă dată… Toată înfățişarea şi purtarea ei erau atât de dum­nezeieşti, încât, dacă n-aș fi știut că nu-i ea Dum­nezeu, m-aş fi închinat în fața ei ca lui Dum­nezeu”.