Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

GIGI CĂCIULEANU: „Sunt, mai degrabă, un dătător de chei”

În ciuda pandemiei, „Gala Hop”, eveniment anual dedicat tinerilor actori, are loc și anul acesta. Între 3 și 6 septembrie, „Sala Am­fi­teatru”, de pe acoperișul Teatrului Național din Bucu­rești, îi găzduiește pe cei care visează să de­vină nume de referință ale scenei românești. Di­rectorul „Galei Hop” este marele core­graf Gigi Căciuleanu.

„A fi animator înseamnă pasiune”

– Gigi, ești deja la a doua ediție a „Galei Tânărului Actor”, în calitate de „guru” pentru foarte tinerii tăi co­legi. Ce le-ai cerut să pregătească anul acesta concurenților?

Foto: Agerpres

– Nuuuu, în niciun caz „guru”! Am ezitat mult înainte de a accepta și anul acesta să fiu nu doar director artistic ci, mai degrabă, un animator al „Galei Hop”. A fi director este o funcție. A fi animator înseamnă PASIUNE. Tocmai pasiunea care mă stăpânește de-o viață, pentru ceea ce mișcarea este și poate fi!, ca artă. Dar și ca meserie. Ca MEȘ­TEȘUG. Mă bucur și de faptul că acest an coincide atât cu aniversarea a 30 de ani de când am avut posibilitatea de a mă reîntoarce și a re-exista în țara unde m-am născut, cât și cu celebrarea celor trei decenii ale UNITER, căruia, din suflet, îi urez la mulți ani!

– De ce ai ales texte din Shakespeare, ca punct de pornire pentru concursul din acest an?

– Oricare din textele lui Shakespeare este o bi­juterie. Texte minunate, de o valoare nu doar tea­tra­lă, ci și poetică. Metaforă pură! „Duduind” de psi­hologie și filozofie. De un fel de a gândi viața, proprie atât marilor filozofi, cât și înțelepciunii omului trăind din pulsațiile Pământului, familiară și unui Cioran, și unui Păcală. Iar mișcarea, mai ales cea scenică, este în primul rând o trăire filo­zo­fică a corpului. Dansul a fost existențial cu mult îna­inte de a se fi inventat termenul… Înainte de toate, ne spune Biblia, a fost Verbul. Verbul-vorbă care este și verbul-Predicat, Mișcare. Vibraţie. Big Bang? Dansul lui Shiva născător (și născocitor!) de lumi.

– Ție îți place să îi numești pe actorii cu care lucrezi „dans-actori”. Ce este un dans-actor?

– A fi DansActor este un apanaj al celor care lucrează cu mine. În teatrul (meu) coregrafic este loc pentru interpreți venind din coregrafie, dar și din teatru. Este vorba de a-i aduce pe interpreții spec­tacolelor mele la un numitor comun. De unde și termenul de DansActorie. Când lucrez cu un dan­sator „de meserie”, încerc să-l fac – nu doar să gân­dească, dar să ȘI „ac­tu­eze” ca actor. Când lucrez cu un actor, procesul este re­ver­sibil și tot atât de activ. Exemple? Lari Gior­gescu (ac­tor), in­­ter­pre­tându-mi duo-uri cu Ras­mina Căl­băjos (dan­satoare). Ori Ana Vi­șan (ba­­lerină) cu Bogdan Iacob (actor). Exem­­ple sunt multe. De alt­fel, acest proces de „con­topire” a început de atunci de când la facultatea de teatru s-a în­ființat o secție de coregrafie. Și nu­meroși sunt cei care, pornind de la dans, au simțit nevoia de a se „înscrie” apoi la actorie. Probabil spre a se „com­pleta”! Țin, totuși, să precizez, că nu este în in­­tenția mea să „fabric” DansActori prin inter­me­diul „Galei Hop”. Ceea ce mă pasionează este să re­u­șesc să-i … pasionez pe actori pentru arta miș­cării.

– Ai spus cândva că un trup frumos este un trup inteligent. Cum explici asta și care este legătura dintre inteligență și frumusețe?

– Atunci când o gazelă fuge cât poate de iu­te, alergată fiind de tigru, ambele lor corpuri sunt în primul rând in­teligente. Inte­li­gența pe care ți-o cere, dar ți-o și conferă jun­gla. Nu din în­tâm­pla­re, „Car­tea jun­glei” (de fapt o fabulă a lu­mii în care tră­im) a fost ima­ginată de Ru­dy­ard Kipling, ace­lași filozof ca­re a scris minu­na­tul poem: If (Da­că). „… If you can trust yourself when all men doubt you…”

Aș putea ca­li­fica Dansul, prin­tre alte atâtea de­finiții, ca fiind nu numai o artă a vie­ții, ci și un meș­­teșug al su­pra­viețuirii. Du­se, și arta, și meș­teșugul, la extremă. Atunci când dan­sezi (am în vedere a dansa, și nu a dănțui), o faci din tot cor­pul, cu întreaga-ți făptură, fără a-ți pre­cupeți câ­tuși de putin forțele. Abia când ajungi la capătul puterilor și în măsura în care poți depăși acest stadiu, mișcarea devine DANS.

Acestea fiind zise, bineînțeles că nu este în intenția nimănui să-i transforme pe actrițe/actori în balerine/balerini. Dansul și teatrul sunt două arte bine definite și de sine stătă­toare. Dacă însă un actor își poate stăpâni corpul, se pricepe a-l stru­ni și a-l pune în slujba artei sale, acest lucru nu poate decât să-i confere un mare plus. Actrițe mari, ca Gina Pa­trichi, nu au ezi­tat să lucreze cu Miriam Rădu­ca­nu. Nu numai în ceea ce privește mișcarea, ci chiar esența rolurilor grele pe care le aveau de rezolvat.

„Miriam Răducanu mi-a fost și inițiator, și catalizator”

– Acum ești mentor pentru tânăra generație. Cum ți se pare asta?

Un artist căruia i-a plăcut mereu zborul

– Nu sunt și nici nu doresc să fiu mentorul nimănui. Dacă pot fi catalizator, sunt fericit. M-aș con­sidera mai degrabă ca fiind un „dă­tător de chei”. Chei pe care, cu sudoare de frunte și trup, cu stors de creieri și îm­punsături în inimă, le-am „dibuit” și fabricat. Chei pe care cei cu care îmi este dat să lu­crez nu au alt­ceva de făcut decât să le preia. Pe ideea: Cheița mi­că descuie poarta mare.

– Dar care au fost mentorii tăi?

– Le datorez foarte mult tuturor profesorilor mei. Nu numai maeștrilor de dans de la București sau Moscova, dar și celor de literatură, gramatică, istorie, matematică… celor de „cultură generală”, cum se obișnuia să fie numiți.

Miriam Răducanu, o pe cât de mare artistă, în afară de orice normă, pe atât un pedagog de ex­cepție, mi-a fost și inițiator, și catalizator. Am trăit adolescența alături de Miriam, așa cum caligrafii japonezi își fac ucenicia trăind pe lângă maeștrii lor. De aceea o consider pe Miriam nu doar ca pe o Maestră, ci fiind: o MĂIASTRĂ. Cu un ochi spre Brâncuși, cu care Miriam este fără doar și poa­te înrudită artistic. Consider că alături de Mi­riam am fost „inițiat” nu numai în ale dansului, ci în general, în ale Artei moderne și contemporane: pictură, sculptură, muzică, desen…

„Universitățile mele”

– Când trebuie să intervină ruperea cordo­nului ombilical dintre ucenic și maestru?

Cu Ruxandra Racoviță, în „După-amiaza unui faun”

– Oricând și… niciodată. Cu Miriam, viața ne-a despărțit fizic. Sufletește nu va reuși să o facă ni­mic, niciodată.

– Cum a fost acest moment al ruperii de men­tor pentru tine?

– Dacă acest moment ar fi fost să existe, l-aș plasa, cred, atunci când mi-am semnat prima core­gra­fie. Pe care am dansat-o în sala de sport a Insti­tu­tului de Arhitectură din București, cu prima mea mică trupă, alcătuită, în afară de mine, din Ru­xan­dra Racoviță, Sonia Dumitrescu și Dan Mastacan ca DansActor (atunci s-a născut, chiar dacă nu l-am numit, ideea acestui concept). Coregrafia se nu­­mea Voci. Ulterior, varianta de Duo, cu Ru­xan­dra Racoviță, mi-a prilejuit primul „premiu I” la Concursul Internațional de Coregrafie de la Köln, în 1971. De fapt, coregrafie, ca „materie”, am în­vățat făcând-o. Întâi la Essen, în Germania, unde Pina Bausch mă angajase ca „gast dozent (pro­fesor invitat) de dans contemporan”, ceea ce era „contra naturii”, eu venind din Est, iar dansul con­temporan era și rămâne conotat ca o exclu­si­vi­tate a Vestului, și unde Pina, fiind deja cu un pi­cior la Wuppertal, mă lăsase cu compania ei, „Folk­wang Ballet”, unde mi-am „făcut mâna”, cre­ând pentru in­terpreți ca Susanne Linke, Catherine Denisot, Carlos Orta, primele mele piese cu dan­sa­tori oc­cidentali. Apoi, timp de 5 ani, am fost di­rector și co­regraf titular al trupei de dans înființate de Rosella Hightower, la „Grand Théâtre de Nancy”, în Franța, o țară unde m-am și stabilit de atunci. Aces­tea pot spune că au fost, preluând celebra ex­presie a lui Maxim Gorki, „universitățile mele”.

– De-a lungul vremii ai dansat alături de nu­me uriașe ale baletului mondial. Ai amintiri pe care ai putea să ni le împărtășești?

– Pina Bausch dansând… Era în perioada în ca­re dansam în același spectacol, la Essen sau prin tur­nee (Anglia, Olanda…), Pina pe „ale ei”, eu pe „ale mele”. Mă văd ca acum, stând în culise, aş­teptând să-mi vină rândul. Scena era mai ridicată, ca un fel de estradă față de culise. Deci: stau cu coa­tele pe acea parte de estradă ascunsă publi­cului, cu bărbia în pumni, cu ochii pironiți la scenă și văd picioarele Pinei în prim-plan, corpul du­cân­du-i-se la nesfârșit în sus, ca atunci când privești un turn de jos. O lume întreagă – în acel trup care în­cepea de la tălpi. Nu se poa­te descrie prin cu­vin­te emoția pe care am resimțit-o și pe care până astăzi o port în mine, vibrând în acele călcă­turi de dinozaur îngeresc. Mai târziu am scris și un text inspirat și din acele mo­mente intim apocaliptice… Dacă e tim­p, ți-l spun la sfârșitul aces­tei discuții.

„Tata rus, mama rus, numa Ivan-moldovan”…

Ruxandra Racoviță, Gigi și Rosella Hightower (Nancy – 1974)

– Să revenim la biografia ta ne­ar­tistică. Familia ta e un „mel­ting pot”. Poți să ne povestești despre ea?

– Mama mamei, rusoaică năs­cută la Petersburg (Kliuciariov), s-a căsătorit foarte tânără, cu un mol­dovean din Ba­sa­rabia (Sârbu), unde a dat naș­tere numeroșilor săi co­pii. Mama lui tata: gre­coaică get-beget (Apos­to­lopulos), căsă­to­rită cu bu­ni­cul (Kaciul­kov), rus de origine grea­că. Cu mo­șia Blîn­dești, peste Prut. În fa­milie era o vorbă: „Ta­ta rus, mama rus, numa Ivan-mol­do­van”… Aș vorbi de pă­rinți, de bu­nici, de stră­bunici în ter­meni de se­vă de arbore. De altfel, și genealogia se definește ca o plantă cu rădăcini ramificate, lu­­ându-și pu­terile din negurile pă­mân­tului. Am mai tot spus-o: viața a vrut să călătoresc cu o valiză plină cu ale mele rădăcini. Este din păcate (sau din fe­ricire) soarta a din ce în ce mai multor oameni ca­re se văd nevoiți să se dezrădăcineze. E trist atunci când gândim pământul ca fiind un sol cul­tivabil. Dar dacă îl gândim ca pe o planetă, atunci rădă­cinile se duc în cer. Ca și ramurile…

– Am fost împreună în Basarabia, în satul strămoșilor tăi. Școala satului poartă chiar nu­mele unui astfel de strămoș. Cine era și de ce școala satului îi poartă azi numele?

– Străbunicul sau chiar stră-străbunicul este po­etul care, primul, a îndrăznit să scrie nu în rusă, ci în limba română, cu caractere latine: Ioan Sâr­bu. În Basarabia, care făcea atunci parte din im­periul rus. De unde și venerația localnicilor, care au botezat liceul cu numele său. Tot dânsul a cons­truit bisericuța din satul Măscăuți, de unde este originară și mama.

Un alt strănepot, fratele mamei, unchiul meu, Ser­giu Sârbu, cunoscut la Alexandria, după ple­carea silită din Basarabia, ca „Domn Profesor”, un­de aproape tot târgul îi fusese elev la materii atât de diferite precum gramatica, literatura, lati­na, matematica, l-a moștenit ca poet. Scria versuri în română, rusă, franceză, latină… Doamne, dacă cineva, cândva, ar avea ideea și posibilitatea de a le publica…

– Locuiești la Paris. Simți acel oraș ca pe un spațiu sau ca pe o stare de spirit? Cum arată Pa­risul lui Gigi Căciuleanu?

– Parisul este orașul lui Enescu, Cioran, Brân­cuși, Modigliani, Picasso, Dali, Ionesco… Sunt fericit că este și orașul meu.

– Te exprimi prin dans, actorie, poezie, de­sen… Pari un suflet pentru care artele sunt prea puține. De ce dans? De ce teatru? De ce poezie? De ce desen?

– Sunt, toate, ramuri ale unei aceleiași arte: cea de a trasa linii, de a lansa semne, de a codifica lumea (sau a o dezlega) prin metafore.

– Care este locul pe care îl iubești cel mai mult pe lume?

– Depinde cum definim noțiunea de „lume”. Pen­tru mine nu există fericire mai mare decât aceea de „A FI” (în sensul shakespeare-ian), cu toa­­tă ființa mea, într-un teatru. Pe scenă.

– Cât de tare ți-a destabilizat pandemia, prin care trecem, viața?

– Eu cred că pe mine mai degrabă mă re-sta­bi­lizează… Mi-a dat timp. Acestea fiind zise, ar cam fi vremea ca această porcărie să se termine!

– Cum ai traversat această perioadă? Cu ce ți-ai umplut timpul?

– Ca întotdeauna, de când mă știu: „dus cu pluta”.

– Când revii la lucru și cu ce ne vei mai uimi?

La premiera spectacolului „Nebuna din Chaillot”. De la stânga la dreapta: Rodion Scedrin, Gigi Căciuleanu, Pierre Cardin, Dan Mastacan și Maya Plisetkaia

– Se va reveni la „normal” atunci când Doam­ne-Doamne o va dori și în felul în care El o va dori. La mine, până una-alta, urmează, în noiem­brie, un nou spectacol, la Paris, cu o dansatoare (formată printre alţii de mine și de Ruxandra Racoviță), Fabienne De Bastiani, alături de un Clovn-Actor (termen inventat tot de mine): „Ar­lequin et la Ballerine”. Tot în acea perioadă, îmi vor apărea la Paris două volume de poezie. Care, de fapt, tot spectacole sunt. Și fiindcă veni vorba, iată și poemul de care pomenisem înainte, pe care inițial îl numisem „Dansatorul”, dar căruia cred că i-aș zice, mai degrabă, DANSÂND:

Şi animal Şi înger Drac Pasăre sfântă

Călcând ba pe pământ Ba prin noroi de cer

Oglinda dinăuntru Mă-nfruntă Mă frământă

O febră mă încântă Cald Rece Foc Sau Ger

Împărat Măscărici Ori clovn Și spectator

Ba servitor-stăpân Ba dictator-vasal

Între curaj Şi frici de fragil corp astral

Un pas după un altul Un val după alt val

Mă duc Și mă aduc Prin amintiri și dor

Contaminat de soare Înnebunit de lună

Alunec pe gheţuşul atâtor primăveri

Nimica altceva nu vreau să povestesc

Decât că mă evapor de-o fla­cără nebună

Pe graiu-mi păsăresc Venit de ni­căieri

Marionetă, Da! Dar şi păpuşar-sforar

Din inimă-mi prin trup altfel se scurge vremea

Decât la cei din jur Ce harnică mi-e lenea

Şi cât de grea-i povara unui mo­ment cu har

Gigi Căciuleanu: „Ma nuit avec Nijinski” (Noaptea mea cu Nijinski) Espace Acteur – Paris

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian