Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

La Marea Baltică, pe urmele unui bob de grâu: POVESTEA PÂINII

– Uneori, când dovezile scrise lipsesc, istoria își caută ur­mele în tradițiile vechi, populare. Mitul pâinii, identic pe malul Mării Baltice și în Carpați, este un argument impor­tant, pen­tru cei care cred în rudenia dintre lituanieni și români. O po­ves­te nedezlegată, începută printr-o masivă migrație a da­ci­lor către nord. Și pe care noi am dorit s-o aflăm de la surse, por­nind într-o fascinantă călătorie, către tărâmul Țărilor Baltice –

Cuptorul cu minuni

La secerat

În curtea casei bunicilor, lângă bucătăria de vară, se afla un cuptor cu lemne, tencuit cu lut şi văruit în alb. Copil fiind, cup­to­rul îmi părea uriaş, iar bu­nica – o preoteasă a unui zeu, când băga la copt pâinea sau colacii de sărbătoare. Cu o știință supre­mă, împingea alua­­turile până spre fundul cuptorului, pe jarul mărunt şi strălucitor ca un co­vor de ru­bine. Nu aşteptam mult până ce aerul se umplea de mirosul aţâţător al bunătă­țurilor puse la copt, care pe noi, copiii, ne făcea să alergăm în jurul cup­torului până ce uşiţa de metal era trasă într-o parte, lăsând să se vadă pâinea aurie, plăcin­tele rumenite sau cozo­na­cii pântecoşi şi aburinzi. Când, cu aceleaşi mişcări ritua­lice, bu­nica scotea pe lopată coptu­rile, ne frigeam de­getele în graba de a rupe câte-un coltuc. Cel mai des, cocea pâine neagră. A trecut ceva vreme până să înțeleg că, pentru bunica, pâi­nea era sfântă şi a o face era un fel de a-i sluji lui Dum­nezeu.

Fetița pedepsită

Vilnius (Foto: Shutterland)

Îi istorisesc toate acestea unei femei scunde şi plinuţe, cu ochi vii şi o bună­voinţă rară, dovedită şi de zâm­betul care nu-i pără­seşte chipul. Se numeşte El­vyra Varniene şi este spe­cia­lista în tradiţii legate de pâine a Muzeului Naţional al Litua­niei, din Vilnius. Ea cunoaşte ca nimeni alta străvechile obi­­ceiuri populare din ţi­nuturile aces­tea domoale, pline de lacuri şi păduri de mesteceni şi pini, de la Marea Baltică. Le ştie nu doar din cărţi, ci și din propria familie. O întreb dacă amin­tirile mele au ecou și în memoria ei. Zâmbește. „Vreți să vă spun eu mai de­parte po­vestea? Haideți în­tr-un loc liniștit”.

Prima imagine care-i vine în minte Elvyrei: era micuţă, abia învățase să mănânce sin­gură şi a scăpat o bucată de pâi­ne pe jos. Mama a ridi­cat-o imediat de pe podeaua de scânduri, a suflat asupra ei, ca şi cum ar fi des­cântat-o şi, apro­piind-o de faţa copilei, i-a spus să-şi ceară iertare de la pâine, înainte de a o mân­ca. I-a spus copilei că pâinea e vie, că are viaţa ei, iar viaţa ei este să dea mai de­par­te via­ţă, să aducă în­des­tulare şi bucurie între oameni. De atunci, El­vyra nu a mai lăsat să-i sca­pe pe jos nicio firimitură de pâine şi nu a luat nicio felie mai mult decât pu­tea mânca, din coşul de nuiele, acoperit cu şter­gar.

Mă priveşte dintr-o parte, cu ochii mijiţi, când o întreb dacă toţi lituanienii sunt aşa de evlavioşi cu pâinea, sau numai familia ei. Adică, vreau s-o încerc? La lituanieni, pâinea e mai pre­ţioasă decât aurul, după cum spune un proverb. „Fără iubire nu există pâine, dar pâinea este cea care hrănește iubirea casei”. Elvyra ştie o mul­ţime de alte zicale despre pâine, care arată cât de mult contează ea pentru baltici. Cum e şi aceas­ta: „Mai bine o pâi­ne neagră în casa ta, decât mese bogate în casă străină”. Seamănă cu un proverb românesc: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara ta!”. În Li­tuania, pâinea e pre­zentă și în ritualurile de nuntă. Mireasa făcea o pâine neagră, de secară, pe care o plămădea cu pro­priile lacrimi, în ajunul cununiei, pen­tru a o dărui mu­safirilor. Mirii înşişi erau întâm­pinaţi la nuntă de către părinţii lor, cu pâine şi sare, ca simbol pentru bunăstarea şi fe­ricirea tinerilor căsătoriţi. Pâinea sim­bolizează soarele unei familii – fertilitatea şi bucuria. Aşa încât, în Lituania, obiceiurile le­gate de ea sunt aproape la fel de im­por­tante ca slujba din biserică.

Botezul pâinii

Muzeografa Elvyra Varniene

O ascult pe Elvyra, iar pri­virea mi se mută de pe odăile ţărăneşti re­constituite în muzeul din Vil­nius, spre fereastră. Acolo poate fi un înger translucid, prin care se vede turnul vechii cetăţi a orașului, mân­dria lui de-acum şi dintotdeauna. Înge­rul îmi face semn să-l urmez prin pute­rea gândului, peste plaiurile în­verzite dimprejurul orașului, prin pădurile albe de mesteceni, până în câmpurile de grâu şi secară, strălu­citoare ca aurul, în bătaia soarelui, şi grele de rod, până dincolo de spuza albăstrie ce ti­veşte uriaşele întinderi de grâ­ne, până acolo unde case făcute din bârne de lemn şi acoperite cu şiţă adăpostesc oameni cu o limbă neo­bişnuită, în care se ames­tecă, uneori, câte un cuvânt românesc. Să fie oare adevărate spusele istoricilor despre rudenia dintre lituanieni și ro­mâni? Ce-i drept, ne aflăm foarte aproape de „Ma­rea getică”, așa cum se numește ea până azi…

Pâinile împietrite

O țărancă face pâine

Şi se face că e dimineaţă, o dimineaţă de vară clară, abia ieşită din baia de rouă. Şi se face că stăpâna casei bate din palme și spune: „Copii, sculaţi, azi coacem pâine!”. Nu oricui îi este dat să facă pâine, ci numai femeii care ţine familia. Şi mama scoate dintr-o covată acoperită cu un ştergar alb, de in, aluatul frământat de cu seară. Îl rupe în bucăţi mari şi îl netezeşte cu mâinile umede, după forma ovală a lopeţii de băgat pâi­nea în cuptor. Jarul e gata, pregătit doar cu lemn de mesteacăn şi de frasin, tăiat pe lună plină şi uscat timp de un an. Mama crestează o cruce pe fiecare bucată de aluat, o pune în cuptorul aş­ter­­nut cu frunze lungi şi destul de late, ca să nu se ardă pâinea pe fund, şi mai spune o rugăciune. Darul pâinii nu se obține oricum. Din izbânda ei face parte pacea și armonia familiei. Unde nu există înțelegere, pâinea închide în coaja ei zarva şi zâzania casei şi devine ca piatra, de nemâncat. „Pâini din acestea, sub formă de plăcinte de piatră, veți vedea peste tot, la răspântii, dacă veți fi atenți”, spune Elvyra. Bătrânii se mai închină în fața lor, cerându-și iertare pentru că n-au fost curați și vrednici în tinerețe. Se ruși­nează de câte ori întâlnesc o pâine împietrită în drum. Și se stră­duiesc pentru fapte bune.

Colțul botezului

Imagini din muzeu

Cât mama împlinește în curtea casei ritualul coacerii pâinii, tatăl stă așezat pe marginea patu­lui, tăcut, cu mâinile sprijinite pe genunchi, ca un preot care aşteaptă să i se aducă ofranda. După un timp, când aerul începe să miroasă a pâine fier­binte, se mută la întretăierea dintre la­vi­ţele din jurul mesei, către răsărit, în „colţul botezului”. Se apropie momentul sacru. Mama scoate pâinea din cuptor şi pe prima i-o aduce în casă, tatălui. Este întâia pâine din grâul cel nou. Şi trebuie „bote­zată”. Ta­tăl rosteşte cuvinte pe care Elvyra nu le înţelege. Frânturile unei rugă­ciuni străvechi. Pâi­nea nu se mănâncă fără rugă­ciune, dacă vrei să ai mereu liniște în cămin şi să fii ocrotit de rele. Într-un final, tatăl ia cuţitul de pe masă şi taie o felie groasă, de-a latul, pe care i-o dă celei mai bătrâne femei din casă, bu­nica Elvyrei. A doua felie este primită de mamă, iar celelalte, de către copii. De se va în­tâmpla să vină acum vreun ve­cin, o cunoş­tinţă sau un dru­meţ obosit, în căutare de adăpost, capul familiei îi va da şi lui o felie din pâi­nea încă aburindă, pecetluind astfel un legă­mânt al priete­niei: căci cei care mănâncă dintr-o pâine vor fi ca fraţii. De ziua Sfintei Agata, când altădată stră­moşii o serbau pe zeiţa Gabija, ocroti­toa­rea fo­cu­lui, pâinea cea nouă va fi sfin­ţită în biserică şi toţi băr­baţii familiei vor primi câte o părti­cică, pen­tru a fi ocrotiți de peri­cole, în călă­toriile lor. Din ace­eaşi pâine va fi adusă o bucată şi acasă, pentru ca să fie stinse in­cendiile cu ea, pentru a vindeca rănile infec­tate sau spre a-i linişti pe copiii bolnavi de sperieturi. Și cât este, în­că, ne­sfințit și crud, fe­mei­le din Li­tuania folo­sesc alua­tul de pâine ca… leac. Tă­mă­du­iesc cu el ră­ni­le și coptu­rile, du­rerile de cap și de șale, îl folosesc ca mască pen­tru fru­musețea obra­zu­lui… Un ritual însoțit de des­cântece ale căror sensuri au fost pierdute, și se mai ros­tesc doar cuvintele „Credin­țele vechi sunt foarte pu­ter­­nice în Li­tuania”, spune Elvyra. „Noi trăim și acum în tra­diție. Circulăm pe auto­străzi, dar pâi­nea ritualică se coace ca acum o sută de ani”.

Frați într-un bob de grâu

Revin în realitatea Mu­zeului Naţional al Li­tuaniei, trezit de gălă­gia unui grup de turişti, care vorbesc tare și fo­tografiază tot. În faţa mea, Elvyra Varniene este la fel de scăpără­toa­re precum am lă­sat-o. Dacă tot e să ne refu­gi­em din calea zgomo­to­şilor vizitatori, îmi pro­­pune să intrăm într-o cameră specială, unde, din când în când, copiii sunt învăţaţi să facă, să mănânce şi să preţuias­că pâinea. Lor li se în­tâm­plă ceva asemănător cu „visul” prin care am tre­cut și eu. Nu fac pâi­ne cu adevărat, ci tră­iesc pre­­pa­rarea ei prin… ima­gi­nație. „Nu e aşa că mi­roase frumos pâi­nea, co­pii?” – întreabă Elvyra Varniene, iar ei vor în­chide ochii, vor inspira adânc și vor simţi cu ade­vărat miro­sul de pâi­ne abia scoasă din cup­tor.

Muzeografa îmi face și mie o scurtă demon­straţie: se preface, prin gesturi, că ma­ci­nă făina, învârtind o mică piatră de moară, apoi că o cer­ne, miș­cându-şi bra­țele în stânga și-n dreap­ta, o frământă cu maia natu­rală şi apă, o lasă la cres­cut, în timp ce îngână un mic cântecel, îi dă for­mă, o ia pe lopată şi o bagă în cuptor, râde și bate din palme, după care scoate o pâine al că­rei abur se risipește în încăpere. Pot jura că îl simt! După cum simt aie­vea și gustul feliei de pâine pe care Elvyra mi-o întinde râzând. Se bucură că îmi place și scoate tot felul de inter­jecții de în­curajare. Dar lecția des­pre pâine nu s-a sfârșit. Brusc, Elvyra devine aproape severă, când îmi spune că pâinea nu este doar dar de nuntă, ci și ritual de moarte și îngro­păciune. „În Lituania există obiceiul ca, în ajunul Crăciu­nului, să se lege câinii în lanț, pen­tru ca morții să poată veni acasă, ca să se spovedească lângă ai lor. Pe masa din camera mare de mu­safiri, punem pâine și apă, ca să se poată hrăni îndestul”.

Întreb dacă lituanienii își în­destulează morții doar de Cră­ciun, sau și de Paști, când, așa cum se întâmplă la noi, se fac pomeni la morminte, pentru ca oamenii să se ospăteze împreună cu morții, să-l și slăvească pe Hristos la un loc.

Elvyra mă privește ca-n vis și-mi spune mai de­parte povestea, cu gura ei:

O actriță înnăscută

„Și când moare un om, se pune-n fereastra casei un pahar cu apă și o bucată de pâine, pentru ca sufle­tul mortului transformat, ade­sea, în pasăre, să aibă ce mânca”.

– Patruzeci de zile, cât rătăcește în jurul casei…

– Da, pentru că apoi se des­prinde de lumea asta și se mută în lumea de dincolo…

Tăcem amândoi, emoționați de felul în care ni se leagă cuvintele. Spunem aceeași poveste, în alte limbi. Apoi Elvyra Varniene bate din palme, ca în fața unei descoperiri:

– Frați într-un bob de grâu! Râde bucuroasă, îmi face cu mâna și se pregătește să coacă iarăși o pâine ima­ginară, pentru un grup de tu­riști japonezi.

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian