Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe stradă cu „Formula AS” – Borcaniada de toamnă

– Sfârșitul de săptămână m-a găsit într-un oraș mic, din Dâm­bo­vița. Am bătut la porțile unor case, pentru a-i întreba pe oameni ce pregătesc pentru iarna care va să vină –

Daniela Ursache, 59 de ani, medic veterinar

„De o viață, toamna am numărat borcane”

(Mă poftește în curte, mă întreabă dacă vreau o afinată. Aduce două pahare, ciocnim, iar dis­cuția începe să se lege molcom, ca pentru o du­pă-amiază însorită de toamnă.)

Foto: Shutterstock – 4

„Știți vorba aia, că «toamna se numără bo­bocii?!». Nu știu nimic despre ei, fiindcă de o viață, toamna eu număr borcane. Am făcut-o cu bucurie, mereu și mereu. Știți, nici n-am cuvinte să vă descriu starea asta, mi-e să nu mă fac de rușine cu entuziasmul meu. Ca să înțelegeți cât de cât, când pregătesc zacusca sau pun murături, am sentimentul ăla de sărbătoare, cum numai la Crăciun mi se mai întâmplă să-l am. E Crăciunul meu de toamnă. Să merg în piață după vinete, după kapia, să le aleg, să fac focul în curte, să le coc, să-mi petrec o zi întreagă cură­țind la ele, să mă frig la degete, să mi se îmbibe în piele mirosul lor, toată munca asta are ceva magic. V-am zis, știam eu că o să mă fac de râs când o să încep să vă povestesc… Așa am po­menit de mică, așa am văzut-o pe mama, așa fac și eu. E o moștenire de familie, e un ritual de toamnă, pe care-l păstrăm cu sfințenie, nu știu, e ce­va ce îmi aduce liniște! Știți, odată, mai de­mult, am avut o perioadă grea, eram neagră de supărare, inima mi-o luase razna, ce să mai, mi-era rău! Ca să mă liniștesc, mă întindeam pe ca­napea, închideam ochii și mă imaginam învârtind în tuciul de zacuscă. Și pulsul îmi revenea la normal! Cam așa stau lucrurile pentru mine. Și, ce să spun, credeam că le știu pe toate, că am în­cercat toate rețetele din lume, și zacusca clasică, și aia fără ceapă, și aia de fasole, și aia de ciu­perci, chiar și pe aia de gogonele, în fine, toate… Dar anul ăsta, chiar săptămâna trecută, stând de vorbă cu un vecin, omul îmi spune că se grăbește să meargă acasă, să-și facă zacusca de mere. Cum de mere?! Ei bine, da, cum vă uitați dumnea­voastră la mine, așa m-am uitat și eu la el. Cu foarte mare mirare. Am râs, m-am entuziasmat și am cerut rețeta. Și, vă spun sincer, am luat-o ca pe un divertisment, nu aveam prea multă încre­dere în combinația dintre kapia și măr. Dar, din curiozitate, m-am dus repede în livadă, am cules aproape trei kile de mere, kapia și roșii aveam în grădină, n-a fost nimic complicat, decât să coc niște ardei, să-i curăț la iuțeală și să-i tai mai mărunt. La ceapă m-a ajutat bărbati-miu, cu atâta bucurie m-a ajutat, că i-au dat la­crimile, în timp ce-o dădea prin răză­toare, haha! În rest, în două minute, câteva roșii, preț de un kil, au fost date prin sepa­rator, merele și ele, ca și ceapa, prin razul mare, ce era mai greu trecuse. Am călit ceapa într-un pic de ulei, am pus ardeiul, mărul și sucul de roșii, am amestecat, am pus sare, pi­per, am așteptat să scadă, am gustat și am rămas trăsnită de cât de bună e! Vă spun sincer, e un deliciu! De-li-ciu! Și vă dați seama, nici nu cade greu față de aia cu vânătă. Ia stați un pic, vă aduc acum un borcan, să-l luați acasă”.

Minel Gheorghiu, 56 de ani, inginer

„Mă declar specialist în gogoșari murați’’

(La poarta de la numărul 56, mă întâmpină un câine mare, negru. Nu prea am cum să mă fac auzit de lătratul lui. Noroc cu domnul ăsta înalt și bine-dispus, care-l strigă scurt și mă poftește înăuntru. Câinele s-a îmblânzit ca prin farmec.)

„Domne, pentru mine, borcaniada a început deja, am luat startul mai devreme, că doar nu era să las coacăzele din curte să se usuce pe crengi! Ați băut vreodată vin de coacăze? Domne, e eli­xir curat, e o minune, tratează hipotensiunea, te vindecă de anemii, regenerează globulele roșii, îți dă imunitate, e medicament, domne, e de la Dumnezeu lăsat și n-are efecte adverse, decât dacă îl torni în tine ca pe vinul de masă și atunci, da, iese urât, îţi crește pulsul, te ia migrena… Se­cretul e în măsura cu care-l consumi. Un păhărel pe zi e aur! Nu zic, e migală să-l faci. Na, stai și culege, Dumitre, coacăze, că nu-ți ajung 5 kile să faci un vin, ai nevoie de minim 10! Asta e partea grea, apoi nu mai e așa de complicat. Trebuie doar să aștepți și să știi câteva lucruri esențiale. Unul dintre ele e să nu folosești vase de fier. Gân­diți-vă, coacăza e foarte bogată în antioxidanți, dacă intră în contact cu fierul, antioxidanții ăștia devin otravă. Apoi, eu nu pun, domne, zahăr, pun miere, că e mai bună, pun și drojdie de vin… Vă dați seama, iese un miracol din fructele astea! În fine, acum vinuțul meu de coa­căze se odihnește în damigene. Deja nu mai bolborosește, e gata. Și acum intru în focul mare, cu borcanele. Vă spun cu mâna pe inimă: mă declar specialist în gogoșari murați! Haideți să vă zic rețeta mea; dacă nu-i place cui­va, eu îmi tai o mână, jur! Deci, alegi de la piață niște gogoșari d-ăia cărnoși, așa, să trosnească sănătatea în ei, vreo 5 kile, să zicem. Vii acasă cu ei și îi speli bine, îi tai, îi cureți de cotoare și apoi îi faci în sferturi. Într-un castron, amesteci juma’ de kil de zahăr cu 100 de grame de sare, atenție mare: NEIODATĂ. Toată lumea greșește că pune la conservăreli d-astea sare iodată; nu, domne, sarea iodată nu ține, trebuie neiodată. Să dai acolo la ziar, da?! Boon, amesteci zahăr cu sare și pui și oțet. 500 ml, neapărat de 9 grade. Pui gogoșarii într-un li­ghean, torni macla­vai­su’ peste ei și amesteci bine. Poți cu lingura, dar eu recomand mâ­nuțele proprii. Aco­pe­rim ligheanu’ cu un pro­sop și lăsăm la na­ni-nani 24 de ore. Du­pă 24 de ore, trezim gogoșarii ameste­cân­du-i bine de tot. Și-i mai deranjăm așa, cu amestecatu’, în decurs de vreo 6 ore, ca apoi să-i punem la borcan. Și după aia, facem rost de niște hrean, îl tăiem felii, spălăm și niște frunze de țelină, și cu astea două personaje umplem fundul borcanelor gata pregatite, după aia punem gogo­șarul. Deasupra, punem iar o feliuță d-asta, de hrean, și două frunzulițe de țelină. Comple­tăm și cu o linguriță de muștar boabe. Acuma, na, logic, în lighean rămâne o grămadă de zeamă, o trecem și noi prin sită și, cu grijă, o punem în borcane. Închidem borcanele bine și cam asta e, în cămară cu ele. Fără aspirină, fără fierbere. Hai, să vă fie de bine!”.

Ioana Vremăroiu, 36 de ani, asistent medical

„Noi, ăștia mai tineri, suntem mai informați, ținem mai mult la sănătatea noastră”

(Ioana e în vizită la părinți. Mă poftește în curte și își roagă mama să nu se amestece în discuția noastră. Mă asigură cu un zâmbet că ea e mult mai informată.)

„Da, recunosc, nu sunt la fel de pricepută cum e mama, la zacuscă și dulceață, ăsta e depar­tamentul ei, dar când mă apuc să fac ceva, o fac în cunoștință de cauză. Și chiar dacă mama e lângă mine și o să se supere, vă garantez că ce fac eu e de o mie de ori mai sănătos! Să vă dau un exem­plu: fac și eu dulceață, dar fără zahăr! Acum două zile, am terminat magiunul. Mi-au ieșit fix 6 borcane, dar, mie, borcanele astea mi-ajung un an. Bun, pe chestii tradiționale, o las pe maică-mea, care se crede super-ex­pertă. Dar fix din cauză că se crede super-ex­per­tă, se lipsește de ajutorul meu, hahaha! Ultima oară când am vrut s-o ajut, acum doi ani, am încercat și eu să-i mai destup mintea, să-i spun să nu mai călească atâta ceapa pentru zacuscă, să-i zic că mai ușor cu sarea, mai ușor cu uleiul, că fierea și colecistul nu rămân veșnic ca la 20 de ani, iar colesterolul tot crește. Dar n-am cu cine să mă înțeleg; hai, nu te supăra, mamă, că fix așa a fost! Asta e, omul mai bine ia un colebil după masă decât să renunțe la ceapa prăjită! Conflict de generații! Noi, ăștia mai tineri, sun­tem mai informați, ținem mai mult la sănătatea noastră, suntem mai conștienți despre cât de rele sunt anumite preparate tradiționale și încercăm să le aducem la zi, să le facem mai ușor dige­rabile. Dar, recunosc, în fiecare an, primesc niște borcane de zacuscă de la ea și, da, îmi face plă­cere să le mănânc, dar cu măsură, nu ca haplea. Personal, anul ăsta, pe lângă magiunul fără zahăr, am făcut și o pastă de ardei copți de care sunt foarte mândră. Partea mai puțin plăcută a fost că a trebuit să coc 6 kilograme de ardei, în așa fel încât să-mi rămână 3. Asta cu decojitul ardeiului nu mi-a plăcut niciodată, dar în rest a fost ușor, am dat ardeiul prin robotul de bucătărie, am amestecat vreo cinci linguri de muștar Dijon cu patru linguri de miere și foarte puțin ulei și le-am pus pe toate la fiert. Am fiert toată pasta la foc foarte mic, mi-au ieșit cinci borcane, sunt mulțu­mită. Aș putea zice că e zacuscă marcă proprie. Și super-sănătoasă pe deasupra, nu tu vânătă, nu tu ceapă, nu tu oțet, nu tu litru de ulei, am ieșit câștigătoare, ce să mai! Nu, mamă?! I-am adus și ei un borcan, să vadă și ea că se poate și altfel”.

Adrian Manu, 71 de ani, pensionar

„E terapie curată să stai să faci zacuscă și murături”

(Domnul Adrian era deja la poartă, cu ochii în stradă, deja pregătit să se întâmple ceva. Se întâmplă. Mă poftește înăuntru, bucuros de oaspeți.)

„M-ai nimerit la fix, domnu’ ziarist. Păi, drept să vă spun, toată lumea de pe aici râde de mi­ne că sunt gos­podină în ca­să, că eu fac de mâncare, eu pun con­ser­vele pentru iarnă. Fac și bulion, fac și patru feluri de zacuscă, pun și murături. Eu sunt specialistul, pe nevastă-mea o las doar la curățenie, că acolo se pricepe ea. Na, fiecare cu departamentul lui! Cum să vă explic, eu de meserie am fost tâmplar, acum, la bătrânețe, m-aș face, pe cuvânt de onoare, zacuscar sau compoțar. Puteți râde, cum râd și vecinii, m-am obișnuit. Domne, pentru mine e terapie curată să stai să faci zacuscă și murături. E o plăcere rară! Nu știu, le-aș zice oamenilor: bă, în loc să dați bani pe la psihologii lu’ pește, mai bine învățați voi să puneți o murătură, să puneți un compot, să vedeți ce relaxare și ce satisfacție o să fie pe capul vostru! Și apropo de compot, sincer de tot vă zic, compot ca al meu nu gasești pe piață! E o nebunie! Teoretic, e un compot clasic, de bostan, de dovleac, adică. Dar numai în teorie. Nevastă-mea știe că am eu un ingredient secret, dar nu-l identifică. Deși știți care e culmea?! Se vede, domne, în borcan, dar nu știe ce-i aia! Și știți de ce? Vă spun un secret: pentru că, domne, eu am învățat să folosesc interne­-tul! Stau acolo când n-am somn și mă do­cumentez legat de tot felul de rețete. Și așa am găsit, la o doam­nă din Ardeal, rețeta asta: compot de dovleac cu anason. Anason, domne! Anason stelat. Știi cât de frumos arată? E exact ca o stea. Ce să știe ăștia de pe aici de așa ceva… Eh, ia, că-ți dau rețeta pentru ziar, o să citească și Florica mea, să vezi ce măcăneală o să-mi dea, hehe, să vezi râs și durere… Da’, domne, deci nu e greu, se curăță dovleacul, se taie cuburi mici, se face un sirop din apă, zahăr, batoane de scorțișoară și și… da, ai ghicit, anason. Mai pun și două-trei cuișoare. Și îl las să dea în clocot. Apoi pun cubulețele de dovleac în borcan și așez și câte-o steluță d-asta de anason, arată ca la expoziție! Dup-aia pun siropul, strâng capacul și, la revedere, compotul e gata! Dar gata-gata e abia după ce-l fierb și 40 de minute la bain marie. Asta e, domnule, nu e o rușine că și bărbații se ocupă cu pusul conser­velor pentru iarnă, eu nu simt că asta mă face mai puțin bărbat, din contră, sunt mândru că, uite, domne, sunt bărbat și știu să fac și d-astea mai deosebite. Că nu oricine e în stare. Acum, lăsând gluma, nu borcanul de pe raft contează până la urmă, că pe ăla poți să-l cumperi din supermarket și chiar să fie gustos; contează sufletul pe care-l pui în munca ta! Poate că nu se vede, dar eu știu că-i acolo, înăuntru. Și d-asta îmi place să am rafturile pline de borcane: că așa îmi umplu cămara de suflet”.

Oana Sinescu, 49 de ani, educatoare

„Ascultă de tine în primul rând, nu de ce vorbește lumea”

(Îmi ascultă întrebarea și se zburlește toată. Mă îndeamnă să vorbesc cu alții, că ea nu e un exemplu pentru comunitate. Insist, apoi răbuf­nește. Vorbește pe un ton aprins, pare că mă cear­tă.)

„Nu mai! Gata cu borcanele! Mi s-a luat! Pentru cine să mai fac? Fetele mele sunt mereu la cură de slăbire, soțul are probleme cu pan­creasul, și nici eu, să fiu cinstită, nu mai pot! Nu mai pot! Păi, știți câtă muncă intră la borcanele astea?! Și ca să ce?! Ani de zile am tras și eu ca nebuna, că așa se face, că trebuie, că e păcat dacă nu faci… Gura lumii vor­bește. Om trăi noi, chipurile, la oraș, dar tot ca într-un sat te judecă lumea… Ce să mai, vă spun cinstit, toamnă de toam­nă, burdușeam cămara cu de toate. Zacuști peste zacuști, mu­rături, dulceață, zarzavaturi, ce n-am pus… În­tr-un an, țin minte, am făcut și dulceață de castane… Munceam pe rupte: coace, curăță, dă prin mașină, toacă, fierbe, sterilizează borcane. Sute de borcane mi-au trecut prin mână. Uite, vezi semnul ăsta de la degetul mare? M-am fript într-un an cu oțet fierbinte, când puneam castra­veți murați. Și pentru ce?! Hai să fim serioși, nu mai trăim timpurile alea de foame și sărăcie, să n-ai încotro. Și atunci, de ce să mai trag ca nebuna? De decor? Sau ca să dau la neamuri? Nuuuu, mi s-a luat! Mai primesc de la câte o vecină un borcan de zacuscă, zic bogdaproste, îmi fac pofta. Vreau dulceață? Mă duc la ma­gazin, și cu 10 lei găsesc ceva bun și gata! Dau 10 lei, nu-i problemă, că știu câtă muncă intră într-un borcan d-ăla. Vreau murături? Merg la piață, la tanti Rica, și iau de-acolo! Ce atâta bătaie de cap!? Sunt la fel de bune ca ale oricui! Nu mai bine folosesc timpul ăla, pe care-l consumam cu truda borcanelor, pentru altceva?! Zău așa! E frumos, nu zic, și mie îmi plăcea să am cămara plină, dar să fie cu un rost. Să contribuie toată familia și toți să se bucure. Nu să tragi ca prostul de unul singur și să vezi cum prind borcanele floare! Și mai e ceva: dacă sufletul nu te împinge înainte ca să trudești, n-are sens s-o faci, doar pentru că așa au făcut-o alții înaintea ta! Ascultă de tine în pri­mul rând, nu de ce vorbește lumea”.

Elisabeta Nițu, 74 de ani, pensionară

„Nu degeaba am ajuns eu Regina Dulcețurilor!”

(Mă invită înăuntru. Sufrageria ei e curată și răcoroasă, plină de fotografii de copii și nepoți. Tanti Elisabeta mi-i prezintă pe fiecare în parte. O întreagă familie tăcută ia parte la discuția noastră.)

„Am 12 nepoți. Așa a rân­duit Dumnezeu și bine a făcut! Și nepoții ăștia sunt împrăștiați în toate colțurile țării, așa i-a dus viața. Dar n-a fost an de la Dumnezeu să nu se strângă toți la mine! Așa de iubită mă simt, n-ai idee! Mă invidiază vecinii, că mulți de pe aici au nepoți, dar puțini reușesc să-i strângă laolaltă. Dar niciunul din vecinii ăștia nu se gândește că el ar putea să fie de vină pentru asta! Toți așteaptă de parcă li se cuvine, dar unul nu s-ar gândi că trebuie să dea ceva înapoi! O îm­brătișare, o vorbă bună, un borcan cu dulceață, ceva, acolo, să simtă copilul că vine unde e iubit, nu din datorie… Eu așa mi i-am obișnuit pe ai mei. Și mai și râd de ei, că, fără glumă, unde ajungem în viață? Râd, când îi văd pe toți strânși împreună: mă, le zic, voi n-ați venit pentru mine, ați venit pen­tru dulceața mea! Adevărul e că dulceață cum fac eu nu mai știu pe nimeni să facă. Am o rețetă veche, transmisă din moși strămoși, de la bunica ma­mei mele, și o respect întocmai! Cum să-ți zic, e mai mult decât o dulceață, e o delicatesă, o ra­ritate! E ceva ce, de fapt și de drept, merită servit doar la zile mari, de sărbătoare. Dulceață de caise cu miez de nucă! Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, ți­nea caisele în apă de var ore bune. Apa asta de var le păstra tari și le menținea culoarea frumoasă. Eu, de câțiva ani buni, nu mai am de unde să fac rost de apă de var, așa că mă folosesc de zahăr și de zeamă de lămâie. Și să știi că merge. După ce țin caisele așa, trebuie să le despic cu grijă, să le scot sâmburii. Apoi, le acopăr cu zahăr din belșug, să fie cuprinse bine. Le păstrez așa, sub zahăr, do­uă zile. După două zile, se pun la fiert, și în siropul ăla trebuie să pui și o păstaie de vanilie. Și fierbi mai multe zile. În prima zi, fierbi un sfert de oră, le lași să se odihnească, a doua zi, scoți caisele bu­cată cu bucată și fierbi doar siropul. După ce siro­pul e gros, abia atunci pui iar fructele înăuntru și iar păstrezi la foc, 15 minute. Următoarea zi, te ocupi frumos de nuci, numeri câte caise ai și știi că de atâtea nuci ai nevoie. Şi nuca trebuie s-o cu­reți de pieliță. Nu e ușor, îți dai seama! Dar să știi că ajută, dacă opărești nuca înainte. Iei apoi fiecare caisă în parte și-i pui cu mare grijă, să nu o rupi, câ­te-un miez de nucă înăuntru. Ajung să fie caise glasate, nu alta! Eu de fiecare dată mă minunez că îmi ies. Și cam asta e, pui cu grijă caisele umplute în borcan, torni siropul, închizi ermetic borcanul, până ce face țoc, și îl pui în cămară. Te rog să mă crezi, se păstrează și 10 ani, nu degeaba am ajuns eu Regina Dulcețurilor! Păi, da, Petruț, cel mai mic nepoțel, a venit într-un an la mine cu o coroa­nă d-asta, făcută la grădiniță. Și el, cu mânuța lui, a scris pe ea: „Elisabeta, Regina Dulceților”. A îngenuncheat în fața mea și mi-a așezat-o pe cap. A râs toată familia, iar din mo­men­tul ăla, așa mi-a rămas nu­mele: Regina Dulcețurilor. Doam­ne, iartă-mă, că o fi păcat de mân­drie ce spun, dar asta în­seam­nă să ai bătrânețile fericite!”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian