ANDREI ARADITS (Actor): „Dacă nu-mi sclipesc ochii, sunt plicticos”

• În momentul de față este unul dintre cei mai în vogă actori ro­mâni. Talentat, carismatic, pasionat, și-a clădit o carieră so­lidă prin roluri interpretate în teatru, în filme şi în seriale precum „Vlad”, una dintre cele mai de succes producții tv din Ro­mânia •

Un acordeon cu multe pliuri

– De curând, la Pro TV a început să se difuzeze cel de-al treilea sezon al serialului „Vlad”, în care tu îl joci pe Ștefan, un personaj negativ. Nu întotdeauna actorii sunt încântaţi când primesc o astfel de partitură… Tu cum l-ai primit pe Ştefan?

– Cu bucurie şi cu braţele deschise! (râde) Personajele negative sunt o bucurie în rucsacul actorului, pentru că îi pun talentul la mare încercare. Cel mai trist este când personajul tău, fie pozitiv, fie negativ, este plicticos, când ai de spus doar nişte replici seci și formale, care nu solicită nici mintea, nici sufletul. Asta e groaznic pentru un actor: să nu poți ajunge la spectator, să nu-l faci să tresară, să-i smulgi o emoție cât de mică, să joci în fața unui public inert. În sensul ăsta, personajele negative te ajută mult, ca actor, pentru că sunt foarte colorate, iar asta te obligă la „scormoneli” mai ample şi mai profunde. Ştefan din serialul „Vlad” este şi el un per­sonaj foarte colorat, cu multe valenţe emo­ţio­nale: e escroc, dar e şi prieten bun, e laş, e scan­da­lagiu… Dac-ar fi un instrument, Ştefan ar fi un acordeon: cu multe pliuri, cu multe părţi ascunse, care devin vizibile doar în anumite circumstanţe…

– Vorbești cu drag despre meseria ta. Pasiunea face neapărat parte din actorie?

– În actorie pasiunea e obligatorie! Dacă vezi un actor care s-a plictisit la locul de muncă, înseamnă că omul ăla şi-a ales greşit profesia. Mie îmi place mult „serviciul” meu! Eu sufăr când nu joc, când stau degeaba! Aş fi dispus să şi plătesc ca să mun­cesc – ceea ce am şi făcut o dată, la modul cel mai cinstit: am scos bani din buzunar ca să putem să facem un proiect la care ţineam foarte mult. Profesia asta, în absenţa pasiunii, e de neînțeles. Actoria e o profesie de vocaţie, pe care nu poţi s-o faci fără pasiune. Aşa cum este, de exemplu, şi preoţia. Nu cred că un preot adevărat închide Cartea și-şi spune: „Hai, c-am terminat şi cu slujba! Mă duc acasă să mă odihnesc!” Sau muzica sau medicina sau cer­ce­tarea ştiinţifică… Dacă e ceva care te pasionează, sapi şi scormoneşti permanent, căutarea rămâne în tine veşnic! Actorul nu pleacă de la teatru sau de la filmare perfect detaşat. Şi noaptea, el tot se gândeşte că „Mâine am scena aia…” sau „Scena aia nu mi-a ieșit…” şi se macină, şi se frământă…

Un dușman de moarte: vanitatea

– Și ce se întâmplă când pasiunea actorului nu se poate transforma în realitate?

– Atunci intervine blazarea. Şi asta se vede imediat. E blazarea celui care a terminat facultatea, care e o tânără speranţă şi-ar vrea să-l joace pe Hamlet, dar care se loveşte curând de realitate: oferta întârzie, pușculița e goală și trebuie să accepte o reclamă la un medicament. Apoi stă din nou pe bară, apoi mai face un proiect independent la care nu vine nimeni, dup-aceea iar stă pe bară şi, fiindcă totuşi trebuie să trăiască, se duce şi mai face o figu­raţie sau se angajează într-un loc de mâna a noua, unde trebuie să joace roluri urâte şi proaste şi, uite-aşa, tânăra speranţă se dezumflă și se blazează. „Bon­jour, tristesse!” Or, în cazul ăsta, omul ăla mai bine s-ar apuca de altceva. Decât să faci actorie din com­promisuri şi cu blazare, mai bine n-o mai faci deloc. Că există multe lucruri pe care poţi să le faci cu mult mai puţin efort şi care sunt mai bănoase. Sigur, sunt și momente când te-apucă aşa, o oboseală… Şi mie mi s-a întâmplat! Au fost zile în care în mintea mea era ceva de genul „Doamne, am obosit! Şi scena aia nici nu e aşa de importantă. Ce fac eu în ea? Intru p-acolo şi ies pe dincolo… Bine, hai! Că vreau aca­să, mi-e somn!”. Dar astea sunt doar crize mici, tem­porare, venite chiar din epuizare. În rest, sincer, eu depun pasiune în fiecare secundă şi-n fiecare scenă în care joc! Că altfel nu-mi sclipesc ochii. Şi dacă nu-mi sclipesc ochii, sunt plicticos, şi dacă sunt plicti­cos, la ce bun să con­damn un om să se ui­te la mine?! Şi-apoi, pentru că tot vorbim de blazare, mai e şi boala numită „va­ni­tate”. Când începi să crezi că tu le ştii pe toate, îţi pierzi cu­riozitatea, nu te mai oboseşti să cauţi şi te bazezi doar pe nişte clişee de reacţie, pe care ţi le-ai format în timp şi pe care le foloseşti pentru ori­ce. E dramatic când tipul ăsta de blazare nu te mai părăseşte nicio secundă, fiindcă atunci e normal că ajunge să ţi se pară că profesia a devenit plicticoasă. Dar în cazul ăsta, iarăşi zic, de ce-o mai faci? Doar din orgoliu? Din păcate, să ştii c-am văzut destui actori suferind de „boala” asta, am fost chiar în­drăgostit de o actriţă şi după aceea, când am des­co­perit că „suferă de va­ni­tate”, nu am mai putut s-o văd! Vanitatea e cea mai perfidă „boală” din pro­fesia asta şi cea mai scâr­boasă! Fi­indcă, pur şi simplu, ea îţi distruge talentul.

Gloria televiziunii e trecătoare

– De ce spui că e perfidă?

– Fiindcă nu ştii când te loveşte. Uneori nici nu-ţi dai seama că te-ai îmbolnăvit de ea. Eu mă tem mult de ea. Am noroc că Andreea, soţia mea, are grijă de mine. De exemplu, când ve­neam acasă de la filmările la emisiunea „Te cunosc de undeva”, la care aveam „rolul” de jurat, eram aşa… mândru tare de faptul că lumea se uita la mine cu respect şi cu o autentică sau falsă admirație, iar Andreea, ca să mă aducă la loc cu picioarele pe pământ, mă punea să spăl vase. Şi ce bine c-a procedat aşa!

– Adevărul este că ai, totuși, o notorietate uriașă. Serialele în care ai jucat, plus emisiunea de divertisment „Te cunosc de undeva”, la care ai fost jurat timp de 12 sezoane, au contribuit foarte mult la vizibilitatea ta…

– Ei, nu, chiar exagerezi! Vorbesc serios! N-am aşa o cotă uriaşă de notorietate, nu sunt Elvis sau Paul McCartney, să ies pe stradă şi femeile să leşine în masă doar văzându-mă în faţa lor! (râde) Pe mine lumea mă recunoaşte, e adevărat, mulţi oameni îmi şi zâmbesc, ceea ce e foarte plăcut, am parte de un chip surâzător, nu de acreala clasică, atunci când mă duc la vreun ghişeu, într-o instituţie de stat… Dar realitatea e că notorietatea pe care ţi-o dă televiziunea nu are soliditate. Televiziunea nu are o însemnătate artistică majoră, ea îți aduce popularitate, te face recognoscibil, dar, în clipa în care dispari de pe ecran, nimeni nu te mai ţine minte. Notorietatea pe care ţi-o dă televiziunea este cu totul alta decât cea pe care ţi-o dă un film de calitate, în care tu, actorul, te implici altfel, mult mai profund, în primul rând pentru că ai timp să faci asta. Mi-ar plăcea foarte mult să ajung la tipul ăsta de notorietate, pe care ţi-l dă o carieră cu multe filme şi piese de calitate. „Vlad” mă ajută în sensul ăsta, el e una dintre puţinele excepţii în ceea ce priveşte televiziunea, pentru că e un serial de calitate, e de altă factură, nu e un produs de consum.

– Pe scurt, drumul tău către actorie a început încă din anii copilăriei, când mama ta, care era regizor tehnic la Teatrul Giuleşti, te lua cu dânsa, să te joci în culisele teatrului…

– Da, iar experienţa asta mi-a rămas cumva, pe creierul mic. Gândeşte-te că aveam 8-9 ani şi, evident, nu pricepeam ce voia Tudor Mărăscu de la Rodica Mandache, atunci când repetau „Pălăria florentină”, a lui Eugène Labiche, nu pricepeam de ce se certau ei acolo, dar îmi dădeam seama că era vorba de ceva foarte important. Or, misterul ăsta mă intriga şi mă fascina, iar fascinaţia legată de teatru a rămas în mine.

– Cu toate astea, în clipa în care a trebuit să-ţi alegi facultatea, ai dat literalmente cu banul: să mergi la UNATC sau la Limbi Străine?

– Aşa e, am dat cu banul şi mi-a căzut pe faţa cu actoria. Acu’, nu sunt sigur dacă nu ştiam deja pe ce parte o să cadă banu’. Sau dacă n-aş fi apelat la varianta „două încercări din trei”, ca să ajung totuşi la verdictul cu actoria (râde), da’ cert e că asta mi-a picat din prima, aşa că m-am dus întins la UNATC. Totuşi să ştii că abia târziu, abia când eram deja prin anul II sau III de facultate, m-am lămurit c-o luasem pe drumul cel bun, cu actoria.

Clipa când am fost genial

– Cum așa?

– Am avut două secunde de geniu! (râde) Să-ţi explic: ungurii au un autor, Ferencz Molnár, un soi de combinaţie între Tudor Muşatescu şi Mihail Sebastian, care are o piesă numită „Liliom: Ofiţerul de gardă”, o poveste uşor fantezistă, frumos scrisă. Ei, la clasă – eu am fost student la clasa lui Florin Zamfirescu – colegii mei pregătiseră o bucăţică din piesa asta, fiind invitaţi la festivalul de teatru „Ferencz Molnár” din Budapesta, la care merg diverse şcoli de teatru. Și, pentru că eu sunt pe ju­mă­tate ungur, după tată, profesorul Zamfirescu a zis: „Hai, măi, să-l luăm cu noi şi pe Aradits! Mer­gem la Budapesta şi să nu-l luăm şi pe Aradits cu noi?!” Aşa că mi-au dat şi mie un rol, un fel de lipeală, acolo. (râde) Piesa începea cu mine, care eram un scamator, de fapt Destinul, şi făceam o sca­matorie, plimbam un fel de baston prin aer şi, la semnalul meu, trebuiau să se stingă luminile! Treaba este că ajuns acolo, pe scena din Budapesta, când i-am făcut semn tehnicianului să stingă luminile, ăla nu le-a stins. Şi-atunci m-am con­cen­trat tare, tare, am ridicat din nou mâna şi – vorbesc foarte serios – am simţit că eu, personal, am stins lumina! A fost un sentiment absolut dumnezeiesc! Aveam nişte emoţii îngrozitoare, dar eram atât de concentrat, încât eram convins că, dacă asta aş fi vrut, atunci aş fi fost capabil să-i fac şi pe spectatori să leviteze. Ţin minte că toată lumea a rămas în­mărmurită, inclusiv colegii mei: cu toţii, colegi şi spectatori, se uitau la mine şi eu ştiam că puteam să le manevrez atenţia prin orice mişcare de deget. Totul a durat 3, 5, 7 secunde – habar n-am! Dar senti­mentul pe care l-am trăit atunci… Ah! Nu ştiu dac-o să-l mai trăiesc vreodată! La final, mi s-a spus „Frate Aradits, ai fost genial!”. Iar eu, la rândul meu, exact aşa m-am simţit: genial. Şi să ştii că, în toată cariera mea, cred că au mai fost doar vreo 2-3 momente la care aş mai îndrăzni să ataşez adjectivul „genial”. Însă atunci ştiu că mi-am zis: „Asta vreau! Sunt bine aici. Ăsta e drumul meu!” Atunci am înţeles ce înseamnă acea comunicare empatică dintre actor şi public, despre care auzisem. A fost ceva… între magie, religie şi supranatural! De fapt, nu cred că am vocabularul destul de colorat ca să împărtăşesc ce-am trăit atunci.

– Să revenim la magia… prezentului. În afara drumului tău în actorie, în ce altceva mai crezi, Andrei? Care sunt stâlpii vieţii tale?

– Mă bazez pe familie: pe soţia mea, Andreea, şi pe băiatul nostru, Eric. Bine, pe Eric mă mai bazez vreo 2-3 ani, pentru că, după aceea, el o să plece de-acasă. Aşa cum e şi normal, fiindcă iubirea de părinte trebuie să fie înspre „Puiule, zboară!”, nu înspre „Stai aici, lângă mine, să-mi dai un pahar cu apă la bătrâneţe.”. Dar Andreea este lângă mine şi mă bazez pe asta, aşa cum şi ea se bazează pe mine, ceea ce e minunat şi îmi dă un sentiment de uşurare, mai ales că acum, toţi prietenii mei divorţează în stânga şi-n dreapta. Deci eu sunt un norocos!

Nu mi-ar fi plăcut să am o soție actriță

– Soţia ta, Andreea, este instructor profesionist de yoga. Ăsta e un noroc?

– Ataci acum un subiect delicat: devin cam arţăgos când e vorba de meseria Andreei. (râde) Fiindcă pasiunea pentru yoga îi umple muuult la sută din viaţă şi, din cauza asta, ne cam neglijează pe mine şi pe Eric. Plus că, atunci când a re­nunţat la carne, la gluten, la ceapă şi usturoi, situaţia s-a complicat şi mai mult. Ce să mai gătesc eu? Că mie îmi place mult să mă joc de-a gătitul. Da’ ce să mai gătesc, când majoritatea mâncărurilor, fie ele vegetariene şi fără gluten, încep cu nişte ceapă călită?! (râde)

– Faptul că Andreea nu e şi ea actriţă a fost un avantaj pentru căsnicia voastră? Sunt mulţi actori care susţin că un „civil” nu poate să-i înţeleagă.   

– Contraargumentul meu este că un actor, fie el bărbat sau femeie, are o personalitate „acută” şi „scandalagioasă”, prin natura profesiei. Or, partenerii dintr-un cuplu eu zic c-ar trebui să fie complementari, ca să reziste împreună. Un cuplu alcătuit din doi actori, deci din două personalităţi „acute” şi „scandalagioase”… mai greu poate să func­ţioneze. E adevărat, dacă în cuplu „civilul” începe să ridice probleme de genul „de ce te-ai pupat cu aia?”, iar nu-i bine. Dar Andreea e destul de înţeleaptă şi mă şi cunoaşte destul de bine ca să nu deschidă discuţii de tipul ăsta. Şi mă şi înţelege când, fiind implicat într-un proiect, mi-e greu să vin acasă şi să-l las total deoparte. Deci, până la urmă, într-un cuplu ceea ce contează nu e atât profesia, ci e partea umană, e comunicarea… Da’, oricum, să-ţi spun sincer, mie nu mi-ar fi plăcut să am o soţie actriţă. Mie nu-mi plac actorii şi, în contextul despre care discutăm, chiar nu-mi plac actriţele. (râde) Pe bune! Am văzut destule actriţe, ca să ştiu ce vorbesc.   

– Pe de altă par­te, Eric, băiatul vos­tru, dă semne că ţi-ar cam călca pe urme: a jucat în scurt­metrajul „Ex­cur­sie”, în regia lui Adrian Sitaru, şi, ală­turi de Marcel Iureş, în filmul „Oc­tav”, în regia lui Serge Ioan Celibi­da­chi.

– Dac-o să-mi cal­ce sau nu pe urme nu­mai Dumnezeu ştie, iar decizia îi va a­par­ţine. Că are ta­lent, pot să confirm: l-am văzut jucând şi l-am crezut. Are tră­să­tu­rile alea psiholo­gice native, care pot să facă dintr-un om un actor. Însă, repet, nu­mai el va hotărî pe ce drum o va apuca. Eu nu-mi doresc de­cât ca Eric să fie fe­ricit.

Mă înspăimântă progresul pe zona tehnică, de manipulare

– În calitatea ta de actor cu experienţă, crezi că profesia asta, actoria, mai are „un viitor lu­minos”?

– Istoric vorbind, actoria a fost una dintre pri­mele profesii de pe pământ – că ne gândim la şama­nul care îşi hipnotiza audienţa sau că ne gândim la povestitorul care le explica oamenilor, în jurul focului, cum stătea treaba cu zeii care dădeau cu ful­gere în muritorii care-i supărau, tot despre actorie vorbim. Căci actoria înseamnă abilitatea de a-i spune altcuiva o poveste într-o manieră credibi­lă. Iar noi, ca fiinţe sociale, vom avea întotdeauna nevoie de poveşti. Acum, în ce formă va continua să existe actoria, n-aş şti să spun. Zonele creative încă mai au nevoie de oameni, iar inteligenţa artificială încă mai are deficienţe. Ceea ce e de bine! Însă, în viitor, e probabil, de exemplu, că inteligenţa artificială o să se dezvolte suficient încât să apară programe care să-i elimine practic cu totul pe actorii de voci. Deja există deep fake-urile, adică posibilitatea tehnică să înlocuieşti o persoană dintr-o fotografie sau o filmare cu o altă persoană, adică „să creezi” artificial, pe calculator, oameni „noi”, care arată, se mişcă şi vorbesc la fel de realist ca oricare dintre noi, ăştia care existăm cu-adevărat: zilele trecute mi-a arătat Eric un videoclip făcut de curând cu… Tupac! Tupac, care e mort din 1996! I-au luat faţa, au trecut-o prin nişte pro­gra­me sofisticate şi acum Tupac cântă cu Dr. Dre şi… e el! E el! Dacă n-ai şti că e mort, nu ţi-ai da seama că aia e o „fă­cătură” tehnică! Pe mine mă înspăimântă acest „pro­gres” al societăţii pe zona tehnică, pe zona de manipulare… Ni­velul la care s-a ajuns acum cu manipularea prin infor­maţii false e fără precedent. Ce-o să se întâmple cu noi în clipa în care nu vom mai fi capabili să distingem ade­vă­rul de realitate?! Şi, în ritmul în care se mişcă lucrurile, as­ta o să se întâmple curând. Mă uit împrejur şi văd în­gro­zit cum taberele se distan­ţează, cum dialogul dispare, cum reţelele sociale fac bani şi hrănesc în stânga şi-n dreapta tot felul de iluzii… Dacă nu va interveni aşa, un soi de revoluţie spirituală, n-o să fie bine. Da’ uite că nici din pandemia asta noi n-am învăţat nimic. Acum, cu coronavirusul ăsta, e prima dată, după cel de-al Doilea Război Mondial, când ne confruntăm cu o problemă globală – zic „prima dată” fiindcă văd că încălzirea globală nu mai atin­ge pe nimeni. Dar iată-ne acum, cu corona­vi­rusul ăs­ta, care ne afectează pe toţi, şi noi ce facem? În loc să lăsăm deoparte conceptul individualist de „noi, românii”, „noi, chinezii”, „noi, ungurii” şi aşa mai departe, în loc să tratăm problema asta global, fiecare naţie în parte peticeşte şi se poticneşte individualist, încercând să rezolve totul, de la economie la măşti, pe plan local. Deşi am fi putut să ne luăm de mâini, ca umanitate, noi ne-am dezbinat şi mai mult!

– Nu putem vorbi despre pandemie fără să nu te întreb cum v-aţi descurcat tu şi familia ta în aceste luni?

– Ne-am adaptat şi supravieţuim toţi trei, îm­pre­ună cu pisicile noastre – dar şi cu cele din vecini, care trec pe la noi în vizită de masă –, în armonie! Că armonia din fa­milie e esenţială. Iar la noi ea există. Cât pentru o mie de pandemii!