Ultimii moți din Valea Verde: Doinița și vacile

Răsfirate pe vârfuri însorite de deal sau pe coaste domoale, vechile sate din Ța­ra Mo­ților dispar neștiute. Cândva lo­cuite de oameni harnici și gospodari, aspri – cât să facă față vitregiilor vremii, astăzi a mai rămas din ele doar numele. Cine știe prin ce minune mai afli câ­te-un ultim locuitor rămas în vatra veche, pă­rin­tească. Nu pentru că n-ar fi avut unde mer­ge, ci pen­tru că dragul de locurile natale i-a le­gat, cu frâie nevăzute, de vechea lor casă din vâr­ful dea­lului. Și duc mai departe rostul aproape uitat al Munților Apuseni, așa cum duci crucea ce ți-a fost hărăzită din naștere.

Muntele fără apă

În Valea Verde, Doinița și Ionică Necșa sunt ul­timii locuitori permanenți. (Coborâți la muncă, în oraș, s-au întors, de câțiva ani, în casa părintească a Doiniței. Cincisprezece ani nimeni nu se mai ocupase de ea, doar niște ciobani o locuiseră tem­po­rar, lăsând în urmă aproape o ruină. La colțul ca­sei, în zid, se căscase o gaură de se vedea înăuntru, iar prin acoperișul spart, ploaia cădea în voia ei.

Doinița a lucrat mult timp la oraș, înainte de Revoluție, la Combinatul de prelucrare a lemnului din Câmpeni și la Filatura de bumbac din Abrud, apoi, după 1990, la câteva firme din Brad, închise pe rând. Rămasă fără nimic, n-a avut alegere decât să se-ntoarcă în satul copilăriei, și s-o ia de la în­ceput, alături de Ion, omul ei. „Când am venit aici, nici bani să ne cumpărăm o vacă n-am avut. Abia du­pă un an, am adunat cu greu vreo zece găleți de afi­ne și, cu banii luați pe ele, puși lângă alții, îm­pru­mutați, am reușit să ne luăm o vacă. Poți să crezi c-am economisit bani din pensia de 600 de lei pe care o primeam? Mie mi-a plăcut dintot­dea­una să stau aici, căci am găsit liniște și libertate. Îs doar eu cu Ionică, vara mai vine Alexandru, ne­potul, de mai stă pe la noi. De consumat, consu­măm puțin, apa e gratis, când o găsim, iar lemnele de foc sunt din pădurea noastră. Avem două vaci, câteva capre, avem păsări. Am ținut și porc, dar am re­nun­țat, că mergeam la Câmpeni să-i cum­pă­răm mân­care și ne costa prea mult”, povestește Doinița.

De câte ori merge la oraș, nu mai des de o dată la două-trei luni, se întoarce acasă bolnavă. Gă­lăgia, mirosurile, agitația o obosesc. „Cred că dau în bătrânețe!”, spune râzând.

Din tot ce-mi povestește înțeleg că munca fără de oprire e sensul vieții ei, că ea îi asigură nu doar pâinea de toate zilele, ci și o inegalabilă liniște in­terioară, așezată firesc lângă cea a locului. „Aici, tot timpul e ceva de făcut, că, dacă nu faci când îi vre­mea, rămâi în urmă și nu mai prididești, trebuie să te ții de lucru. Uite, Ionică a lucrat la mină, dar au fost multe pe care aici a trebuit să le-nvețe din mers. Aici trebuie să știi câte puțin din toate me­se­riile, că n-ai pe cine chema să te ajute. Animalul e animal, nu-l poți învinui că strică ceva, vacile mai rup lanțurile, mai rup scândurile de la iesle și, dacă nu le repari, cine să le repare?”.

O-ntreb pe Doinița dacă nu se simt uneori singuri, pe vârful dealului, mai ales în iernile care aici îs mult mai lungi și mai aspre decât cele de la oraș. Îmi spune că nu. Au vacile, să le poarte de grijă și iarna, și, oricât ar părea de ciudat, le place aici, cu tot greul vieții. Iarna, Ionică, bărbatul ei, mai stă cu ochii pe te­lefon, ea mai face lucru de mână, citește sau se roa­­gă. Se odihnesc du­pă prea multa trudă a­du­nată-n celelalte trei anotimpuri. „Nu iarna ne asuprește, cea mai mare problemă cu care ne confruntăm este lip­sa apei. Cu animalele, co­borâm jos, la un iz­vor, dar nici acolo nu mai prea este apă. Când eram copii, erau ploi de se umpleau fân­tânile. Aproape de casa noastră erau două fântâni care erau pline-ochi, perma­nent. Acum e apă-n ele doar primăvara, când se to­pește zăpada”.

Doinița știe că atunci când boala și bătrânețea o vor obliga să coboare din vârful dealului, copiii ei nu vor mai veni aici. Au rosturile așezate, în alte părți. Atunci, pădurea va lua în stăpânire totul. Întâi se va-ntinde salcia, apoi măturișul… Terenurile sunt deja împânzite de rugi de mure și de ferigi din­tr-acelea mai înalte ca omul, greu de stârpit și fo­losite doar ca așternut pentru vite. Și totuși, bucu­ria Doiniței rămâne cumva egală, ca un fir ce leagă ce a fost de ce este. „Uneori mă gândesc că moșul meu ar fi mândru de mine, de tot ceea ce am făcut aici. Nu se mai nasc astăzi oameni ca el. El nu mergea niciodată cu vacile la pășune fără sapă și fără secure. Curăța toți «cucii», cum le ziceam noi copacilor mici, care ne-ar fi împiedicat să in­trăm în pădure. Pe drum, curăța toate pietrele și bu­ruienile mari, de parcă munții erau în ograda lui. La fel fântânile, scotea din ele tot nisipul și pietrele adunate după ploaie, să fie iar apa limpede în ele și bună de băut. Acum, îs pline de gunoaie, îs părăsite. Așa cum îi și satul ăsta, ce-o fost plin de viață și oameni cândva”.

Marița și colțișorul de rai

Până în toamna anului trecut, în Valea Verde mai trăiau doi bătrâni: Marița și Viorel. Marița nu vorbea prea mult. Era ceva, așa, ca o sfială, o teamă să nu se facă de rușine, grăind cu domnii de la oraș, ve­niți în concedii sau doar în vizite scurte, la Valea Verde. I se lumina chipul când cineva îi trecea pragul. Un ou dacă avea, pe-acela ți-l strecura-n palmă la plecare. „Vă mulțămim c-ați venit pe la noi!”. O chema Maria, dar toți i se adre­sau cu numele acela de contesă de ope­re­tă: „Marița”! Numai de pus în cântec nu i-a fost viața! Nu-i plăcea să vor­beas­că des­pre ea. Își frământa mâi­nile muncite și-ntorcea mereu privi­rea spre soțul ei, Viorel. Un zâmbet stin­gher îi stătea me­reu aninat pe chip, luminându-l. „Când am fost la părinții mei, îngrijeam de oi, de vaci, me­ream după mere, cireșe… La școa­lă, eram 70 de copii. Știi ce făceam? Aveam un lănțuc, îl puneam pe-un prun și ne dănțam, așa, cu lanțul ăla”, își a­min­tea Marița. Apoi tăcea. Tă­cerea era, de fapt, semnul de punc­tuație ce rânduia cuvintele Ma­riței în propoziții scur­te. Cât omul ei o fost în putere și-o putut griji de vaci, toți turiștii veniți în zonă cumpărau de la ei lapte, brânză și smântână dintr-aceea groasă și bună. Marița și Viorel au trăit o viață doar din ce-au avut pe lângă casă. Au crescut oi și vaci, au lucrat pământul. Vin­deau animalele la târg și, pe banii luați, cumpărau făină și grâu și câte toate ce le trebuiau să-și crească cei trei prunci. Nu s-au plâns niciodată că le-ar fi greu, nu și-au dorit să plece nicăieri în altă parte. „Apăi, de când am îmbătrânit și ne-or mai lăsat puterile, ni-i o țârucă mai greu, dar merem înainte, cu Dum­ne­zău, că ce putem face? Ne place-aici și, dacă-aici ne-am aflat de mici, ce bine să căutăm în altă parte? De la oraș, ne mai aduc copiii câte cele, că nici nu ne trăbă multe. Niciodată n-o fost să n-avem nimic, să ducem lipsă de ceva”, spunea Marița.

Anul trecut, a fost ultimul Paști al Mariței. Urcasem la Va­lea Verde și-am trecut pe la ei. „Uite, ți-am pus niște ouă, să ai acolo, la oraș”, mi-a spus, pu­nându-mi în mâini, cu grijă, o plă­suță albă. Biata Marița își rânduise, fără să știe, colțișorul din Rai.

„Vă mulțumesc c-ați venit pe la noi! Nu cred că ne vom mai vedea prin viața asta…”, a fost salutul ciudat al Mariței, când m-a condus la poartă. La doar câ­teva săptămâni, Marița s-a stins. A rămas pe vecie în vârful dea­lului, fără să mai apuce iarna…