LENA CRIVEANU: „O haină te îmbracă și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară”

• La 22 de ani, a decis să lase o carieră bine plătită în bancă, pentru a-și urma visul de a deveni creatoare de modă. Azi, după mai bine de două decenii în care colecțiile ei au traversat podiumurile din Paris şi Berlin, rochiile create de ea poartă încă, în foșnetul lor, zâmbetul electrizant al autoarei •

„Nu pot să lucrez în Bancă o viață întreagă!”

– Cititorii noștri te cunosc prea puțin, Lena. Unde și când a început aventura ta cu moda?

– Povestea mea e una foarte frumoasă și este mai ales despre asumare. A început acum mai bine de două decenii, după ce, pasionată de ma­tematică fiind, am terminat „Finanțe-Bănci” și m-am trezit angajată, desigur, la o bancă. Parcă mă văd și acum: frumos îmbrăcată, ducând dosare dintr-o parte în alta, cu mari perspective să ajung într-o zi directoare de sucursală! Aveam o viață sigură și foarte bine plătită, dar eram total nefericită. Să nu mă înțelegeți greșit, am făcut ma­tematică cu pasiune, am iubit matematica, mergeam la olimpiade, eram într-o clasă specială, dar gândul că am 22 de ani și că viața mea va arăta la fel încă 40 m-a dărâ­mat. Mi-am zis: „Nu pot să fac asta o viață întreagă! Nu pot!” Mi-am luat inima în dinți, mi-am dat demisia și m-am înscris la „Arte Plastice”.

– Ai luat-o, practic, de la zero, așa, dintr-o dată. Nu ți-a fost greu?

– Dacă mi-a fost greu? A fost ago­nie și extaz. Plângeam în fiecare zi. Eram fericită pe de-o parte, știam că ăla e drumul meu, dar era și atât de mult de acumulat. Era un domeniu nou. Toți colegii mei aveau ani de de­sen în spate, făcuseră Liceul de Arte. Eu veneam cu Finanțele mele, cu ordi­nea și disciplina și spuneam: „Hai, gata, când trebuie să livrăm?” (râde) Nu mai spun de cum se uitau ceilalți la mine. Părinții înnebuniseră. Foștii co­legi de facultate nici nu mai vorbeau cu mine, credeau că mi-am pierdut min­țile. În anii ’90, în România era haos, era tran­zi­ție, nimeni nu pleca din bancă, de la un salariu bun, să facă artă.

„Dacă ești așa grozavă, pune mâna și fă tu altfel!”

– Și ai ales până la urmă moda. Ce te-a dus spre lucrul ăsta cu materialele? Simțeai nevoia să te îmbraci altfel?

– Sigur că nu găseam hainele pe care visam să le îmbrac. Mi-am trăit adolescența înainte de revoluție. Dacă mergeam la o petrecere, trebuia să-mi cos singură paietele pe rochie, ca să am o ținută altfel. Dar nu despre a mă îmbrăca altfel era vorba, cât despre a face ce îmi doresc cu adevărat. Încă din timpul primei fa­cul­tăți, am făcut în paralel „Școala Popu­lară de Artă”, unde am învățat tipare, croi­to­rie și multă istorie a artei. Întâmplarea a făcut să ajung la un moment dat la o prezentare de modă, invi­tată. Și atâta am bombănit și comentat la acel de­fileu, atât de deplasat și învechit mi s-a părut, cu rochiile alea fără nicio legătură cu vremurile pe care le trăiam, încât persoana de lân­gă mine n-a mai rezistat și mi-a zis la un mo­ment dat: „Auzi, dacă ești așa grozavă, pune mâ­na și fă tu altfel!” „Ah, da?”, mi-am zis. „Bine!” Mi-a luat vreo 20 de ani. Dar mi-a ieșit. (râde)

– Până la urmă, disciplina dobândită în anii de ASE a fost un avantaj?

– Când faci o școală ca ASE-ul, înveţi că proiectele au „deadline”, că lucrurile trebuie să fie făcute organizat. Asta m-a ajutat enorm să-mi conduc business-ul. Și mă ajută și acum. După toți acești 20 de ani de practică, în care am des­chis magazine, am în­chis magazine, și pe Victoriei, și în mall-uri, și în online, în care m-am lovit de nenu­mă­rate situații de business și de creație, simt nevoia să dau mai departe experiența și cunoașterea pe care le-am acumulat. La cursurile de la „DallesGo” pe care le țin, vin persoane care, după ce și-au câștigat banii prin bănci sau corporații, după ce au făcut pe plac părinților, societății, tuturor, vor să facă ceva doar pentru ele. Și e incredibil câtă bucurie poți să le aduci, cât de fericiți pot fi, făcând ceva care le împlinește sufletul.

„Oamenii triști au tendința să se îmbrace în culori închise”

– Acum ce raport ai cu moda, Lena? Ce re­la­ție ai cu hainele, dimineața, când te uiți în oglindă?

– Moda e un joc fabulos. Eu, când mă trezesc dimineața, mă întreb: „Cum ai vrea să te simți azi, Lena?”. „Păi, azi sunt tristă”. „Foarte bine. Atunci, n-o să te îmbraci în negru. Pune alb”. Oamenii triști au tendința să se îmbrace în culori închise. Dar o haină te îmbracă și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară. Ești melancolică? Foarte bine! Onorează-ți melancolia. Pune-ți o rochie, dar să nu fie neagră. Da, știu, orice femeie tre­buie să aibă în garderobă o rochie neagră, pentru momentele acelea când vrea să fie elegantă, fără să atragă atenția. Dar când te îmbraci în negru e ca și cum te-ai amâna pe tine. Amâni ceva ce ai putea trăi acum. Relația mea cu hainele e de fapt relația cu mine însămi. Moda înseamnă și asta: să fii atentă la emoția ta în hainele respective, la cum te simți, la cine ești într-o anu­mită culoare sau textură. Te poți îmbrăca într-un desuu superb, să umbli prin casă așa, singură, doar ca să experimentezi emo­ția asta pentru tine, nu pentru un bărbat. Să descoperi în tine femeia senzuală. Apoi te poți îmbrăca într-un trening comod și să te simți la fel de bine. Și apoi poți să-ți pui o rochie ele­gantă și niște tocuri și să observi cum dintr-o dată ții spatele mai drept și piciorul mai frumos încordat. Fiecare din hainele astea scoate din tine altă latură, altă atitudine. E minunat să îți dai seama că prin haine poți să te cunoști pe tine și poți să te dezvolți. Despre asta e și doctoratul pe care îl fac acum. Și după ce vezi câtă com­plexitate e în tine, după ce descoperi multitudinea de femei care se ascund în tine și le trăiești pe fiecare în parte, nu mai contează ce haină îmbraci, fiindcă strălucești din tot ceea ce ești. Te vei fi creat suficient de mult ca ființă umană. În toți acești douăzeci de ani, lupta mea nu a fost cu materialul, ci cu mine însămi. Despre asta încerc să le vorbesc și cursanților mei de la „DallesGo”, despre această alchimie su­fletească, despre această transformare a plum­bului în aur, fără de care nu există artă, implicit nici modă. Când te apuci să faci artă trebuie să ai curajul să te arăți lumii așa cum ești tu.

– Și cum faci asta când e vorba de haine?

– Fiecare colecție are o poveste în spate, pe care o culegi din toate lucrurile care te reprezintă în acel moment istoric. Sunt amprentele emo­ționale pe care vremurile pe care le trăiești le lasă asupra ta. Un designer bun e în primul rând un foarte bun observator al lumii în care trăiește: încearcă să depisteze care sunt obsesiile vremii, ce se întâmplă la nivel social, politic, cultural. Paradele de modă pe care le-am făcut de-a lungul timpului au fost bucăți din mine, pe care le-am descoperit și am simțit nevoia să le dau mai departe, să le zbier lumii întregi. Percepții, de pildă, colecția pe care am făcut-o în 2008, a fost un manifest despre orașul în care trăim. Am pus atunci pe podium o femeie cu un corp superb, într-un corset superb, dar am înconjurat-o cu o colivie uriașă, cu care umbla după ea pe scenă. Era femeia citadină, femeia care trebuia să fie frumoasă, să facă frumos la lume, dar care era încorsetată de propriile reguli rigide despre ce înseamnă frumusețea și ce înseamnă să placi. A fost ca un strigăt către toată lumea că femeia nu e un instrument, ci o ființă vie.

„Vreau să fiu fabuloasă!”

– Ce cauți atunci când creezi o rochie? La ce ești atentă?

– Străduința mea de-a lungul mulților ani de ca­rieră, lucrând zilnic cu femei, a fost să scot feminitatea din ele, să le ajut să se pună în va­loare mai mult. Femeile care au venit să se îm­brace de la mine nu au avut o cabină, ci o cameră a lor plină de oglinzi, în care s-au putut privi în miș­care, în raport cu tot ce e în jurul lor. E im­portant să le înțeleg nevoile, să înțeleg unde vor merge în rochia respectivă, ce oameni vor fi în jurul lor, care va fi at­mosfera. Am avut o cli­­­en­tă care urma să mear­­gă la o nuntă în Ru­­sia. Mi-a zis: „Vreau să fiu fabu­loa­să!”. Și i-am fă­cut o rochie fabuloasă, dar mireasa, când a vă­zut-o, a rugat-o să mear­gă să se schimbe. (râde) Altă clientă mi-a zis: „Merg la o nuntă super high class, unde vin doar 24 de invitați, cu elicop­terul”. Așa pro­vocare mai rar. Eram înnebu­nită, nu știam ce să fac. Dar mi-a ieșit o rochie mi­nu­nată!

– Tu admiri femeile care și-au găsit un stil al lor sau pe cele care experimentează, care sunt versatile?

– Eu admir acele femei care pot să schimbe cu ușurință stilul. Asta îmi arată că sunt bine cu ele, că știu ce fac. Sunt acele femei care au un fel de clasă. Care ajung să arate bine aproape orice ar pune pe ele. Care pot deborda de feminitate și siguranță de sine și într-un sacou, și în jeans cu tricou suflecat, și într-o rochie mulată.

„Am doi copii frumoși și înalți”

– Lena, ai doi copii deja mari. Ai reușit să le transmiți și lor un simț al modei?

– M-am ferit să le vorbesc prea mult de modă copiilor mei, am preferat să-i las să se dezvolte natural, să se descopere singuri, să-și găsească pe cont propriu un stil. Multă vreme nici nu știau ce fac exact, pentru că eu lucram la birou. S-a întâmplat odată să am de făcut niște schițe de acasă și au rămas uimiți: „Ah, tu desenezi?”. Tudor are acum 20 de ani și îl văd că-și caută singur tot felul de combinații unice de piese de îmbrăcăminte, nu prea urmează tendințele din jurul lui. Sunt mândră să văd că îi iese. Mara are 18 ani și încă face ce fac și alții, e la etapa: pan­ taloni scurți și hanorace, ca toate fetele de vârsta ei. Îmi place să văd cum îmi cresc co­piii, cum își caută drumul, cum se dezvoltă. Sunt niște copii foarte frumoși, înalți, cad pe ei hainele ca pe podium. Și-i văd pozând cu dezin­vol­tură. Sunt amândoi studenți în An­glia, fiecare în alt oraș. Tudor studiază psi­ho­logie sportivă, fiindcă e și sportiv, iar Mara e pasionată de marketing și se gândește să se specializeze în marketing-ul de fashion.

„Industria modei e una din cele mai mari afaceri de pe planeta asta”

– Business și modă: două ramuri care de decenii bune sunt inseparabile!

– Trebuie să înțelegem cu toții că industria modei e una din cele mai mari afaceri de pe planeta asta, angrenează forțe uriașe. Moda nu e numai despre ce se poartă, e și despre bani. Foarte mulți bani. Toți creatorii ăștia sunt oameni inteligenți și talentați, dar de ei depinde un întreg sistem. Ei trebuie să facă bani pentru casa care i-a angajat. Dar sunt și ar­tiști, totodată, și crezul lor presupune să tragă un semnal atunci când omenirea o ia raz­na în numele modei. Vivienne Westwood a făcut odată o campanie absolut superbă, în care a încercat să atragă lumii atenția asupra dez­echilibrului la care s-a ajuns. Și-a fotografiat gen­­țile ei, care costă 400-500 de lire, pe un cear­șaf, într-un trib de africani, cu toată mizeria din jur, cu barăcile primitive, cu plasticele lor legate de picioare pe post de încălțări. Era un fel de a spune: „Voi înțelegeți ceva din lumea în care tră­iți, înainte să aruncați cu banii?”. Din păcate, suntem cu toții părtași la acest mecanism, care ascunde multe aspecte lipsite de etică. Când vezi că un tricou costă doar 12 lei, te gândești că sendviciul pe care îl mănânci la prânz costă mai mult? Că tricoul ăla e țesut, cusut, împachetat și transportat tocmai din Bangladesh, în banii ăștia? Cât primește oare sărmanul care l-a făcut? Tot ce putem face e să încercăm să achiziționăm doar cât avem nevoie, să încercăm cât putem să cumpărăm local, să încurajăm micile ateliere, în felul ăsta, nu doar că avem ceva croit doar pentru noi, dar onorăm emoția și munca acelei persoane care a făcut acea haină, nu prelungim exploa­tarea unor amărâți din lumea a treia. Sigur că o să coste mai mult de 12 lei. Dar o să și țină mai mult. Și e doar pentru tine.

– Ai atins un punct delicat. Iată-ne aproape de finalul unui an de pandemie, care a dat peste cap multe din obișnuințele noastre. Ce fac creatorii de modă în vremurile astea? Cu ce ne întâmpină, în colecțiile de toamnă-iarnă?

– E un an dificil, care și-a lăsat amprenta și pe catwalk. Designerii au devenit parcă și mai creativi, prezentările de modă sunt adevărate show-uri, uneori duse la extrem, cu propuneri ciudate. Dar sunt totodată și mai elaborate. Mi-au lăsat sentimentul că și ei fac încă eforturi să înțeleagă noua lume care vine peste noi, să dea sens acestui dezechilibru care ne-a impactat la toate nivelurile. Dincolo de spectacolul în sine, m-am bucurat să văd și multe mesaje so­ciale din partea creatorilor. Armani însuși a făcut o declarație în care a recunoscut că s-a ajuns la un soi de vandalizare a omului, că și moda a con­tribuit la această îndepărtare de esență. Pandemia asta, pe lângă traumele pe care le-a adus la nivel global, e și o lecție despre cum să trăim noi cu noi, dezbrăcați de toa­te acele nevoi artifi­cia­le. Și atunci, sigur că întrebarea care se pune e: cum poate mo­da să ne ajute, ce suport ne poate oferi în timpurile astea?

„Nu e nevoie să avem haine multe, ci haine bune”

– Tu ce ai propune în asemenea mo­men­te?

– Eu aș da un sfat de bun simț. Uită-te în dulapul tău, fă ordine, vezi ce trebuie să arunci și ce poți păstra. Vezi ce nevoi ai, lasă deoparte tendințele, și cumpără ceva doar pentru tine, care îți vine ție bine. Nu cum­păra șapte tricouri, ci unul de calitate, care ți­ne mai mult. Nu lua patru bluze de jerseu pen­tru sacou, ia una de mătase, care cade altfel. Și, dacă poți, cumpără o rochie. Nimic nu întru­pea­ză mai bine feminitatea ca o rochie. Nu e nevoie să avem haine multe, ci haine bune. Dacă re­u­șești să economisești 200 de ron într-o lună ca să-ţi cumperi ceva, e suficient. Dar nu te lăsa pe tine deoparte, nu uita să-ți iei ceva. Pentru că stă­rile noastre se schimbă. Nu mai suntem ace­iași ca acum patru ani. De aia e greu să te mai îm­braci cu ceva care te-a făcut fericită atunci, chiar dacă haina respectivă arată încă bine. Emo­ția pe atunci ai trăit-o ai consumat-o. Cel care ești azi are nevoie de o textură și de o culoare nouă. Văd foarte multe persoane care, odată ce înaintează în vârstă, renunță la atenția pentru ceea ce pun pe ele. Intră într-o zonă de confort și, în loc să se îmbrace, ele se acoperă. Spun că nu mai au pen­tru cine și în­cetează să se mai ono­reze. Or, fru­musețea modei toc­mai în asta constă, că nu te îmbraci pentru ceilalți, te îm­braci în primul rând pentru tine. Ca să afli cine ești.