„Copacii trăiesc la fel ca și oamenii. Comunică, își transmit semnale prin aer, își ating rădăcinile”

• Scriitorul american RICHARD POWERS a scris o carte superbă, închinată măreției pădurilor. Un imn, dar și un avertisment legat de distrugerea ireversibilă a naturii •

„Arborele Iisus”

– În romanul dvs. „Rădăcinile vieții” vorbiți des­pre defrișarea masivă a pădurilor și despre fap­tul că natura se va răzbuna într-o zi. Sunteți speriat de incendiile nestinse din California?

– Da. Noi provocăm iadul pe pământ, și încă n-am văzut ce e mai rău. Amploarea și furia focului întrec puterea noastră de imagi­nație. Până acum au fost distruși peste 6.800 de kilometri pătrați, au murit zeci de mii de animale și focurile încă mai ard.

– Ce a cauzat acest infern?

– Și înainte exista în America, o dată pe an, un sezon al incen­diilor. Dar de la un timp, focul iz­bucnește permanent. Multe dintre cele mai catastrofale incendii ale tuturor timpurilor s-au produs în decursul anilor trecuți, iar mărimea și puterea lor de distrugere devine din ce în ce mai mare. Nimeni nu se poate îndoi de faptul că respon­sabilă de situație este schimbarea climatică. Pedeapsa pentru felul nelegiuit în care ne-am comportat cu natura este cuantificabilă: in­cen­diile au provocat doar în acest an pagube de ordinul miliardelor.

– Cum a ajuns să vă preocupe soarta pădu­rilor?

– Acum circa șase ani, predam încă la Univer­sitatea Stanford, din Silicon Valley. Aici sunt pre­gătiți, de decenii întregi, cei mai buni programatori ai Americii. Corporațiile Apple, Facebook, Hewlett Packard, Google și Intel sunt toate îngrămădite aici, într-un spațiu extrem de restrâns. E o cultură agresivă, care pornește de la premiza că toate pro­blemele omenirii pot fi rezolvate cu ajutorul tehni­cii. Într-o asemenea ambianță, nu este ușor de trăit. Din fericire, avem munții aproape. Așa că, oricând voiam să mă sustrag gândurilor despre viitor, mă puteam retrage în trecut, făcând drumeții în Parcul Național Redwood. E ca o catedrală acolo! Totul este uriaș și domnește o liniște adâncă. Odată am descoperit o Sequoia gigantica, pe lângă care toți ceilalți copaci păreau niște pitici. Avea o circum­ferință de zece metri. Și era înalt de o sută de metri. Cam la fel de vârstnic ca Iisus. Stăteam față în față cu o ființă vie.

Cei 12 apostoli…

– Păreți exaltat ca un călugăr…

– Nu sunt călugăr, dar am trăit acolo un moment de revelație religioasă. Mai întâi, mi-a devenit lim­pede cât de scurt mi-e popasul pe pământ. Apoi mi-am dat seama că, nu cu mult timp în urmă, întreaga regiune era populată de acești giganți. În cele din urmă, am conștientizat că Silicon Valley a fost construit din acest lemn, că el există numai pentru că acolo sus cresc aceste făpturi ieșite din comun. Copaci istorici, transformați în scânduri și grinzi. Această poveste nu a fost niciodată până acum istorisită.

– O faceți dvs., în romanul pe care l-ați scris. Peste 600 de pagini pline de copaci: pini, zade, fra­sini, mesteceni, fagi, molizi, arțari, duzi, castani. Și, deasupra tuturor, tronează Sequoia gigantica, „Sequoia sempervirens”…

– Copacul care, după cum îi spune și numele, trăiește de-a pururi. Când moare un copac, vlăs­tarii săi se răspândesc de jur împrejur. Din ei cresc noi arbori gigantici. Un uriaș de 2000 de ani poate produce o întreagă familie de arbori. Odată am văzut niște arbori-mamut, care creșteau într-un cerc perfect, stăteau acolo ca cei 12 apostoli. În mijlocul lor trebuie să se fi înălțat odată un arbore bătrân. Ei sunt copiii lui.

– Iubirea dvs. pentru pădure v-a făcut să vă mutați în mijlocul ei… și cu casa.

– Pentru a mă documenta pen­tru romanul meu, am citit cam 120 de cărți, la care s-au adăugat nenu­mărate articole din reviste de spe­cialitate, din care am realizat că dacă vreau să înțeleg ce înseamnă cu adevărat o pădure, în starea ei originară, trebuie să călătoresc în Munții Smoky din Tennessee. La început am mers șase, șapte kilo­metri printr-o pădure plantată. Am ajuns apoi pe o creastă de deal unde am simțit, pur și simplu, că depășesc un hotar nevăzut. Erau niște mirosuri fantastice. Mi-am dat seama imediat că am ajuns într-un codru secular. Nu văzusem nicio­dată până atunci o pădure na­turală virgină, aflată în toată splen­doarea ei. O astfel de pădure arată altfel, miroase altfel, sună altfel. I-am simțit imediat puterea vitală. O energie uriașă mă înconjura.

– A ce miroase o pădure neatinsă de mâna omului?

– A descompunere, a putred. Într-un codru stră­vechi găsești toate segmentele ciclului de viață. În pădurile plantate, toți copacii au aceeași vârstă și sunt aliniați ca soldații. În pădurile seculare, copa­cii căzuți zac la pământ, acoperiți de mușchi și de ciuperci. Inhalezi viața bogată a unui microcosmos. Am întreprins această călătorie în urmă cu circa patru ani și, multe luni după aceea, am continuat să-mi amintesc de ea. Grație mirosului și sunetelor de acolo, mă simțeam mai sănătos și mai fericit. Așa că mi-am cumpărat o casă în zonă. Și de atunci locuiesc acolo.

„În păduri pândesc frici”

– Pădurea despre care vorbiți există doar în povești…

– Da, în aceste păduri pândesc frici care sunt mai rele decât cele de lupi și de vrăjitoare. În ele ne temem să nu ne pierdem controlul. Nu putem ști din ce direcție vine pericolul. Așa că oamenii au tăiat copacii. 97 la sută din fondul forestier ini­țial din America a fost de­fri­șat…

– Oare de ce ne atrag atât de mult co­pacii?

– Să ne amintim de conceptul japonez al bă­i­lor de pădure! În Ame­rica, băile de pădu­re au devenit terapie. Vaporii de­gajați de co­paci întă­resc sănătatea. Tensiu­nea arterială sca­de. De­pre­siile se dizol­vă. Copacii se bucură, într-adevăr, de mare suc­ces. Li se acordă mult mai multă aten­ție decât până acum. Dar mie mi se pare că e vorba de mai mult decât despre copaci. Este vorba de recunoaș­terea gradului în care omul și natura au fost creați ca să trăiască împreună. Și ei, și noi suntem vii.

– V-ați cățăra într-un copac pentru a-l apăra?

– Bineînțeles! Dacă acel uriaș pe care l-am văzut în California ar fi în primejdie, l-aș proteja. Regimul Trump i-a declarat pădurii război și a distrus în câțiva ani tot ce se câștigase în deceniile precedente.

– Cartea dvs. are, adesea, un ton apocaliptic. Să mai existe oare speranță pentru omenire?

– Poate că nici pentru specia noastră nu mai există speranță. Dar cu siguranță există speranță pentru viață, în general. Copaci există de câteva sute de milioane de ani pe pământ. Ei au supra­vieţuit multor extincții în masă. Speranța pe care o împărtășim este ca inteligența umană să reușească să se reprogrameze. Ca să ne reintegrăm în lume. Poate că atunci ni se vor mai îngădui zeci de mii ori sute de mii de ani de viață.

La cules de nuci și ciuperci

– Cât de adânc trăiți în pădure?

– Cam la cinci kilometri de casa mea se află un sat în care locuiesc aproximativ 400 de oameni. Când privesc pe fereastră, văd numai pădurea. E drept că în apropiere trăiesc și alți oameni, dar nu-i văd, pentru că și ei sunt tot în pădure. Atâta biodi­ver­sitate ca în pădurea din fața ușii casei mele nu se mai găsește pe pământ decât în pădurile tro­pi­cale. Pot culege zilnic o jumătate de kilogram de mân­care: fructe, nuci, ciuperci. În viața obișnuită este vorba de a face, a produce, a schimba. În pă­dure este vorba de a contempla, a aștepta, a sta, a recepta.

– Și de a comunica?

– Copacii duc o viață socială. Nu există indivizi izolați în pădure, arborii sunt interconectați. Ei își trimit semnale pe calea aerului. Își ating pe sub pă­mânt rădăcinile. Se avertizează când se apropie vreun pericol. Împărtășesc un soi de sistem imu­nitar. În pădure stăruie un fel de murmur perma­nent, o comunicare prin frunze. În mijlocul ei, eu devin o parte a sistemului creat de copaci. Sunt admis în familia lor. Cititorii îmi scriu uneori că am trezit, pentru ei, copacii la viață. Dar copacii au trăit cu mult timp înainte ca noi, oamenii, să existăm.

– D-le Powers, deși ați scris o carte despre copaci, în care oamenii nu există, succesul ei este uriaș…

– Îmi pare rău dacă nu s-a înțeles, dar cartea mea este, în primul rând, despre noi, oamenii, care suntem convinși că avem puteri absolute și suntem mai presus de natură. O mare eroare! Trebuie să ne revenim din beție, dacă vrem să mai existăm pe pământ. Trebuie să înțe­legem că oamenii și na­tura nu sunt do­uă tabere diferite. Am fost totdea­una o parte a naturii. Nu pu­tem exista fără ea. Mai ales în aceste mo­­mente, când me­diul este atât de ame­nințat, trebuie să lup­tăm pen­tru ea.

(DPA)