„Sfânta Xenia cea nebună întru Hristos”

O poveste de iubire, pe Neva

În urmă cu aproape trei veacuri, străinii care vi­zitau Sankt Petersburgul erau uimiți de fru­musețea palatelor imperiale, de bulevardele largi, de ma­lurile de granit ale Nevei, marele fluviu, din care por­neau canale pe care se plimbau vapo­rașe. „Ve­neția nordului” îi spuneau occidentalii acestei perle rusești a Mării Baltice, peste care vara soarele nu apunea niciodată și în ale cărei saloane viața nu era cu nimic diferită de cea din Paris, Londra sau Viena. Orașul pe care Petru cel Mare îl ridicase pentru a rivaliza cu metropolele europene avea însă și o altă latură, ascunsă străinilor. Local­nicii îi spuneau Storona, periferie, în limba rusă. Departe de malu­rile Nevei, ulițele se îngustau, casele se piperniceau, luminile orașului păleau. Mar­mura și granitul fă­ceau loc lemnului și pietrei, latina, franceza, ger­mana și engleza nu se mai auzeau. Aici locuiau boierimea mijlocie, funcțio­nărimea curții imperiale, ofițe­rimea armatei ruse, negustorimea care îndes­tula casele marilor nobili. Era o lume nici foarte bogată, nici foarte săracă, aflată între iobăgimea „Sfintei Rusii” și marii boieri, o lume cu o credință aproape mistică, pornită mereu în pelerinaje, flămândă de sfinte moaște și de minuni. În această societate pestriță, dar cu o cre­dință fierbinte, s-a născut Xenia Grigorievna. Nu știm cu limpezime când anume, căci biserica nu e atentă cu venirea pe lume a sfinților săi, cinstindu-le cu precădere moartea, care este nașterea lor la ceruri. Cei care s-au aplecat asupra vieții ei cred că s-a născut în jurul anului 1730, într-o familie din pă­tura mijlocie a lumii rusești, astfel că Xenia a avut parte de educație. A învățat aritmetica și eco­nomia, limba franceză, istoria și geografia. Când a împlinit două­zeci și doi de ani, părinții au măritat-o cu un colo­nel, Andrei Teodorovici Petrov, un bărbat evlavios, care era și capelmaistru al corului biseri­cesc de la curtea Împărătesei Elisabeta, ea însăși o fire credin­cioasă și aplecată spre rugăciune. Pentru Xenia, soțul ei a fost dar ceresc. După ce s-au cunu­nat s-a îndrăgostit de el nebunește și ar fi trăit fericită în Storona, până la adânci bătrâneți, dacă pe drumul vieții nu i-ar fi ieșit în cale o încercare cum­plită. În 1755, în Sankt Petersburg a izbucnit tifosul. Andrei Teodorovici a luat boala, și ea l-a mistuit ca pe-un rug. Omul așa de evlavios a murit năprasnic, fără să apuce să se spovedească și să se împărtă­șească, o nenorocire aproape la fel de mare ca moar­tea. Xenia l-a ținut în brațe până în ultima clipă și nu și-a mai revenit niciodată din durerea care a pus stăpânire pe ea.

Mantaua militară

În ziua înmormântării colonelului Andrei Teo­dorovici Petrov, cortegiul de rude, camarazi, func­țio­nari și gură-cască a văzut cu uimire o arătare care părea să semene cu soția răposatului. Albită peste noapte, la nici douăzeci și șase de ani, Xenia se îm­brăcase peste straiele ei femeiești cu mantaua mili­tară a soțului ei. „Xenia a murit”, le spunea tuturor, „dar Andrei Teodorovici trăiește și va trăi mult de acum înainte, va trăi veșnic! Voi rugați-vă pentru sufletul sărmanei Xenia.” Toată lumea a crezut că înne­bunise. După înmormântare, a chemat-o pe Praskovia Ivanovna, administratoarea proprietăților pe care le avea, și i-a spus că îi dăruiește casa în care trăia, cu o condiție – să îi adăpostească în ea pe oamenii nevoiași. Apoi a rugat-o să vândă abso­lut tot ce agonisiseră ea și Andrei, iar banii să îi dea săracilor și bisericii, pentru ca la slujbe să fie pome­nită… „răposata Xenia”. Ba, și mai mult, când au chemat-o la Curtea Imperială, să primească o pensie de urmaș de pe urma soțului ei, a refuzat-o politicos și pe aceasta. „Și din ce vei trăi de acum încolo, scumpa mea?”, a întrebat-o Pras­ko­via. „Eu am înmormântat-o pe Xenia, iar lui Andrei nu-i mai trebuie nimic.” Nemul­țu­mite de împărțeala averii, rudele au complotat împo­triva Xeniei, reușind să o tri­mită la un consult psihiatric, pentru a o interna într-un os­piciu și a invalida actele de donație ale casei. Surprin­zător, însă, deși până atunci Xenia se prezenta ca fiind Andrei Teodorovici, în fața medi­cilor a dat răspunsuri clare, silindu-i să o declare sănă­toasă. Așa că după ce toată agoniseala a fost vân­dută sau împărțită săracilor, Xe­nia a plecat pe străzi, îm­brăcată cu mantaua militară a soțului ei și încălțată cu niște ciubote uriașe. În ea mai rămăsese doar o năpras­nică iubire pentru Dumne­zeu și pentru Andrei, pe care îl simțea încă viu. Îl simțea în inimă, îl vedea pe ulițele Storonei. Când i se făcea dor de el, se strân­gea singură în bra­țe, iar stofa aspră a mantalei mili­tare îi aducea amin­te de serile când el venea de la biserica imperială, iar ea își îngropa fața pe pieptul lui. Mirosul acela de tămâie și mir sfințit care se îmbibase în dimia verde, în orele pe care An­drei le pe­trecuse cântând în corul bi­se­ricii, era mirosul lui. An­drei trăia prin toți porii fiin­ței ei năpăstuite, însă ea, Xe­nia Grigorievna Petrov, mu­rise. Și așa îi era, într-un fel, bine. Ba chiar întrevedea un colț de fericire sub pla­puma neagră întinsă peste viața ei.

Sfânta străzii

Mai întâi s-a închinat că­tre cele patru puncte cardi­nale. Apoi a îngenuncheat în zăpada mare și a înlemnit. Fulgii mari, care pluteau lin în aer, s-au așezat peste pos­tavul verde al mantalei mili­tare. Încet, un strat subțire de nea a acoperit-o. Dacă nu ar fi urmărit-o de cu seară, ar fi putut să o ia drept o moviliță de zăpadă. Îi luaseră urma, pentru că marea împă­răteasă Elisabeta a Rusiei poruncise în anul acela, 1757, ca toți vagabonzii să fie adunați de pe străzi. Cine nu avea un acoperiș urma să pri­mească unul cu de-a sila… Xenia, nebuna străzii, trebuia și ea să se supună, chiar dacă nu făcea niciun rău. Polițiștii au urmărit-o cât era ziua de lungă, să vadă ce face, unde doarme, dacă e găzduită de cineva. Așa au aflat că, de fapt, câmpul e casa ei. Acolo trăgea pes­te noapte, fie gerul cât de aspru, ploile cât de repezi și reci. Cum de nu murise? Cum de trupul ei plă­pând, de fată subțire, crescută fără mari lipsuri, nu înghețase de frig? Cum de nu o năpădiseră bolile? Întrebări la care nu exista răs­puns. Așa că Xenia a fost lăsată în plata Dom­nului. Ho­tărât lucru, ea nu mai aparținea aces­tei lumi. Nu-și mai aparținea nici sieși. Nevoința cumplită de a trăi nu­mai sub cerul liber, în ger, ploi sau arșiță, unită cu ru­găciuni fier­binți, i-au spălat pu­ți­nele păcate pe care le avea și i-au deschis cu totul inima pen­tru Hristos și pentru cei amă­­râți. Prin poarta inimii, lăr­gită de Domnul, au intrat toți locui­torii Storonei. Îi îmbrățișa în ru­gile ei de noapte, cu o dra­goste de mamă, îi vedea cu ochii su­fle­tului pe copilașii bol­navi, că­rora le veghea febra și somnul, era alături de negus­torii îngri­jo­rați de ziua de mâi­ne, îi ocrotea pe birjarii care aler­gau din zorii zilei să aducă o pâine pe masa familiei. Nu era colț și casă pe care Xenia să nu o știe și pe care să nu o ocro­tească în rugă­ciunile ei. Iar ru­gile au început să lucreze minuni.

Semnele cerului

O vreme, toți locuitorii Storonei au luat-o de nebună. Cum să crezi că e normală o femeie de 26 de ani care merge îmbrăcată într-o manta soldă­țească, doarme numai pe câmp și se prezintă ca fiind colonelul Andrei Teodorovici? Dar repede, în cuvintele ei, adesea voit încâlcite, oamenii au înce­put să deslușească proorociri.

Într-o întrevedere pe care a avut-o cu Praskovia, fosta administratoare a averilor ei, i-a spus scurt: „Tu stai aici și cârpești la ciorapi și nu știi că Dum­nezeu ți-a trimis un copil! Du-te repede la cimitirul Smolensk!” Praskovia s-a supus, deși vorbele Xe­niei nu păreau a avea vreo noimă. Când a ajuns, a văzut o mare de oameni strânsă în apropierea cimitirului: o trăsură lovise o femeie însărcinată, care-și născuse pruncul pe loc. Mama murise, dar copilașul trăia. Praskovia l-a luat acasă și l-a crescut ca pe fiul ei.

Altă dată, pe când se afla la o văduvă, Galubena, Xenia i-a spus fiicei acesteia, care avea doar 17 ani: „Frumoasa mea, tu stai și fierbi cafea, iar soțul tău își îngroapă soția în Ohta. Fugi repede!”. „Dar eu nu am soț?! Și cum să își îngroape soțul meu so­ția?”. „Te rog, ascultă-mă și du-te!”, i-a zis din nou Xenia. Mama și fiica au plecat în Ohta. Acolo s-au întâlnit cu un cortegiu funerar – un tânăr doctor din oraș își înmormânta soția, care murise încercând să-și nască pruncul. Când au coborât sicriul în groa­pă, soțul, disperat, a leșinat. Cele două femei l-au ajutat să își revină. Așa s-au cunoscut. După câțiva ani, tânăra Golubena a ajuns soția doctorului, înte­meind o familie fericită.

Vestea că Xenia cea nebună este în stare să vadă cu ochii sufletului, prin timp, și în locuri înde­părtate, a făcut repede înconjurul Storonei. Semnele s-au înmulțit. Câteva mame au po­vestit cum pruncii lor bolnavi, pe care Xenia i-a luat în brațe, s-au vin­decat la o simplă atingere a ei. Apoi, cei care o mi­luiau spuneau că aveau parte de da­ruri bogate din partea lui Dum­nezeu. Sfânta nu lua niciodată de po­mană mai mult de o copeică. „Dați-mi țarul pe cal!”, le spunea târgoveților, adică însemnul de pe cea mai mică monedă rusească. Ace­le mici copeici le făcea, la rân­dul ei, mi­lostenie celor sărmani. Cei care pri­meau o copeică de la Xenia ieșeau apoi, aproape mira­culos, din sărăcie. Dar sfânta nu împărțea oricui. „Ție nu îți dau,” îi spunea unui negustor, „că furi la cântar.” „Pe tine nu te pot ajuta, că nu ai milă de sărmani”, îi spu­nea altuia. Atât de multă binecu­vântare aducea darul Xeniei, încât piața în care își făcea, de obicei, vea­cul în timpul zilei ajunsese să fie nu­mită „Sătula” de locuitorii Sto­ronei, după numărul celor care ieșiseră din să­răcie, pri­mind micuța copeică a sfintei. S-a întâm­plat însă și invers. Negustori bogați au ajuns la sapă de lemn, pentru că nu voiau să facă milostenie, deși Xenia le cerea asta. „Niciodată în viață să nu faceți rău nimă­nui. Dușmanii și răutatea omenească mă chinuie, mă fac să sufăr”, le spunea sfânta celor care veneau să o asculte.

Plecarea

La Storona e pri­măvară, dar e cumplit de frig. Xenia ia în poala rochiței subțiri, de vară, mai multe că­rămizi. Apoi, iute, urcă pe schelele înalte, până sus, în apropierea cupolei. Dimineața, când mun­citorii vor veni să lucreze la bise­rica Cimitirului Smo­lensk, își vor găsi că­rămizile rânduite sus, gata pentru a fi puse în zid. Mult timp nu au știut cine face această muncă grea, de sala­hor în plină putere, până când un creștin a văzut-o pe Xenia ur­când noaptea pe sche­le, deși împlinise, de­ja, peste șaizeci de ani. Cei patruzeci și cinci de ani petrecuți pe străzi nu o îmbă­trâ­ni­seră mai deloc. Că­run­tă fusese din noaptea morții soțului ei, dar anii nu îi adăugaseră pe trup obișnuita rugină a bă­trâneții. În trupul ei subțire nu mai trăia ea, ci Hris­tos. Mantaua mi­litară a lui Andrei se trans­formase, cu timpul, în praf. În locul ei purta un soi de haină jer­­pe­lită, tot verde, ca să amin­teas­că, cum­va, de uni­for­me­le militare. Când lo­cui­­torii Storonei o ză­reau, aler­gau la ea de de­parte. Pentru ei nu mai era o femeie a străzii, ci o sfântă în viață, la care veneau mereu pen­tru rugăciuni, pentru sfat și ocrotirea familiei. Oricât ar fi fost necazul de mare, Xenia te scotea din el. Și nu avea grijă să-ți alunge numai tris­tețea, ci și sărăcia. De aceea, când a trecut la Dom­nul, în anul 1802, toa­tă Storona s-a cu­tre­murat. Își pierduseră toți nu doar o neclintită ocro­ti­toare, ci și o călăuză care îi ajuta, în orice îm­pre­ju­rări, să afle calea lui Hris­tos. A fost purtată la groa­pă de un alai nesfârșit de func­ționari, ne­gus­tori, mi­că nobi­lime, ofițeri, sol­dați și sărăn­toci. Pe pla­ca mormân­tului ei, lo­cuitorii Storonei au scris: „În acest loc a fost așezat tru­pul ne­în­su­flețit al roa­bei lui Dum­ne­zeu Xenia Grigorievna, soția cântă­re­țului imperial cu grad de colonel Andrei Teodo­ro­vici. A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pri­begit 45 de ani și a trăit 71 de ani. Își zicea Andrei Teodorovici.” Dar drumul prin lume al Xe­niei nu putea fi oprit de o piatră de mormânt. De fapt, de abia începea.

Mormântul viu

Imediat după moartea ei, credincioșii au înce­put să vină să se roage și să ia pământ de pe mor­mântul Xeniei, ca binecuvântare. Vestea despre mi­racolele pe care țărâna sfințită de moaștele ei le făcea s-a răspândit ca focul. Așezat pe un loc bolnav, pă­mân­tul îl vindeca pe loc, purtat de soldați în război, îi ferea de moartea năprasnică, amestecat cu puțină apă, tămăduia toate bolile. Apoi au început să curgă tămă­duirile mira­cu­loase săvârșite chiar la mor­mânt – ologi care plecau de la ci­mitir fără cârje, bolnavi incurabil, care se vinde­cau odată ajunși la el. Evlavia popo­rului era atât de fierbinte, încât admi­nistratorii cimitirului Smolensk au pus peste mormântul sfintei o placă de piatră, sperând că pelerinii nu vor mai lua pământ de pe mormânt. În scurtă vreme, piatra a fost făcută fărâme, care au fost apoi împărțite în toate col­țurile im­periului, așa că a fost ridicată o mi­cuță capelă, la care slujbele se țineau zi și noapte. Și pentru că Xenia nu era canonizată, i se slujea continuu paras­ta­sul. Iar cine făcea un parastas, dobândea de îndată ajutorul.

Peste acest tumult al cultului Xe­niei, a venit viforul comunismului. To­varășii de la Mos­cova nu puteau tolera „obscurantismul”, așa că au în­chis capela. Oamenii au continuat să vină și să ia pământ de pe lângă ea. Politrucii au asfaltat atunci de jur împrejur totul, iar în capelă au înfiin­țat, peste mormântul sfintei, un atelier de sculptură. Dar, minune, statuile lui Lenin și Stalin sculptate în timpul zilei erau găsite dimineața fărâme, deși nimeni nu intrase acolo peste noapte. Speriați, comuniștii au mutat câțiva cizmari în capelă. Au ple­cat și aceștia îngroziți, spunând că la bocă­ni­turile lor se aud răspunsuri stranii, din mormânt. Așa că politrucii s-au mulțu­mit să închidă capela, bă­tându-i ușile în scânduri. Dar oamenii au con­tinuat să vină, pentru că mi­nunile sfintei curgeau, nestingherite de politica Moscovei. Și a venit și anul 1988. Rusia sărbătorea 1000 de ani de la bote­zul cneazului Vladimir de Kiev, momentul încreș­tinării imperiului țarilor. În acel an, drept recu­noștință pentru nenumăratele mira­co­le săvârșite în popor, Sinodul Bisericii Orto­doxe Ruse a canonizat-o pe Sfân­ta Xenia, cea nebună întru Hristos. Și de atunci, minunile ei s-au înmulțit.

Desene de Alexandr Prostev