AG WEINBERGER: „De când m-am căsătorit, inima mea s-a împărțit în două. O parte bate românește, alta ungurește”

„Oradea, centrul lumii”

– Vremea trece cu atâta repeziciune încât am senzația că se cască între noi veșnicii. Ce mai faci de când nu ne-am văzut? Unde te-a sur­prins izolarea și cum te descurci? Te întreb, pentru că știu că te-ai însurat și faci naveta la Budapesta.

– Eram la Budapesta, în martie, şi am rămas acolo, până s-au relaxat măsurile şi în România. În Ungaria nu a fost Stare de Urgenţă, nici mă­su­rile nu au avut un aşa aer militar. Nu pentru că gravitatea pandemiei nu ar fi cerut-o, ci pentru că disciplina oamenilor a eliminat necesitatea unor măsuri atât de dure. Populaţia Ungariei este mai disciplinată prin natura ei, de aceea acolo au fost şi sunt mai puţine cazuri, și tot de aceea se pare că ei sunt mult mai pregătiţi şi pentru valul doi, atât tehnologic, sanitar, cât şi ca percepere a pericolului. Dacă azi se decide că restaurantele se închid, nimeni nu se opune. Uite, au reînchis graniţele pentru străini în septembrie, se stă iar în carantină la intrarea în ţară a cetăţenilor ma­ghiari, dar nimeni nu s-a supărat. Aşa vor ră­mâne şi după 1 octombrie, şi iată-mă ţinut departe de soţia mea. Voiam să plec la Budapesta, dar ca­ran­tina obligatorie m-ar împiedica să mă întorc la timp pentru spectacolele din România. Aşadar am hotărât să rămân în ţară.

– Nu-ţi este greu să fii prins între graniţe, mai ales acum, când în sfârşit eşti „om la casa ta”, cum se spune?

– Nu chiar. Geografic, naveta cu maşina către Bu­dapesta nu-mi ia mai mult de nouă ore, cu o pauză de prânz. Drumul are autostradă, se circulă chiar bine. Spiritual, de când m-am căsătorit, inima mea s-a împărţit în două. O parte bate ro­mâneşte, alta ungureşte. Am realizat că, dacă este ceva care să întreacă în amploare apartenenţa, rădăcinile, aceea e iubirea. Dar să ştii că mişcarea asta continuă a mea este ajutată şi de faptul că mă consider un om al graniţelor, doar m-am născut la Oradea, nu? Poate nu multă lume ştie că în secolul al XV-lea, Oradea era centrul lumii. Prin acest oraş pe care-l iubesc foarte mult trecea meridianul 0. Toţi marii exploratori, toţi cei care creau hărţile vremii, se adunau la Oradea şi de­se­nau lumea, având oraşul meu natal ca punct zero. Aşadar, poate că undeva în ADN-ul meu stă scris că voi pendula toată viaţa între lumi, şi de aceea asta nu mă afectează prea tare.

„Există și o parte bună a pandemiei. Am fost scoși din rutină”

– Oare acelaşi lucru să fie scris şi în ADN-ul soţiei tale?

– Ha! Ha! Nu cred. Oricum, nu în aceeaşi măsură. Dar faptul că e om de teatru, re­gizor, că are aplecări artistice, o ajută să aibă o mare deschidere către universalitate. În plus, dacă ea nu ar fi iubit şi muzica, nu ne-am fi cunoscut. Chiar înainte să vorbesc cu tine, m-a sunat să mă anunţe, bucuroasă, că un proiect de-al nostru educaţional a fost acceptat. Vom face o serie de lecţii online despre muzică, mai bine zis, nişte studii comparative – din punct de vedere istoric, social şi cultural – despre cum s-a dezvoltat muzica în secolul XX. Abia aştept – şi să lucrez împreună cu soţia mea, dar şi să împărtăşesc ceea ce ştiu, cu alţi oameni care au preocupări de cunoaştere comune cu ale noas­tre. Îmi place aspectul acesta pozitiv al pan­demiei: faptul că am fost scoşi din rutină ne-a aju­tat să ne aducem aminte ce eram înainte de instalarea rutinei. Avem timp să fim creativi, să fim iar noi, în toate aspec­tele noastre, să stu­diem, să ne reluăm vechile pasiuni, să le împărţim cu restul lumii. Nu-i lucru puţin. Dim­po­trivă, cred că este ceva care ne va uni.

„Pentru că am stat în America, figurez ca muzician în sistemul lor”

– Cum te descurci financiar? Eşti muzician, cum supravieţuieşti pan­de­miei? În toată lumea, con­certele au fost interzise.

– Ca muzician, am avut destul de multă activitate. Pentru că am stat în America mult timp, sunt prezent în fel de fel de cataloage, bănci de date, apar ca interpret de blues, în sistemul lor. Trebuie să ştiţi că acolo, în fiecare stat american, e­xistă gru­puri de pa­sionaţi care sunt foarte im­plicaţi, orga­ni­zează eve­ni­men­te, întru­niri… Că sunt pescari sau jucă­tori de tenis, cân­tăreţi sau bucătari, pasiunile lor cre­ează eveni­men­te. În muzica blues, aceste gru­puri de pri­eteni se numesc „Blues Societies”. O ast­fel de „Blues So­ciety” din Detroit a avut încă de la începutul pande­mi­ei o iniţiativă de a-i ajuta pe muzicienii pe care-i simpatizează. Două doamne sunt inima acestei iniţiative. Au creat o platformă online, numită „Cant’t Stop the Blues” (Nu poţi opri muzica blues). Ele m-au contactat şi m-au rugat să înregistrez acasă o oră de concert. Prima mea intervenţie a fost în apri­lie, când lucrurile erau la început, iar de atunci am avut trei apariţii. Între timp, totul a luat o amploare așa de mare, încât astăzi suntem peste o sută cincizeci de muzicieni, toţi americani, plus eu şi un englez, care participă cu înregistrări pe platformă. În prezent, ne urmăresc optzeci de mii de oameni! În condiţiile de azi, o astfel de iniţiativă poate fi considerată un succes enorm, iar pe mine, per­sonal, m-a ajutat grozav, pentru că a generat in­terviuri, apariţii de tot felul, care mă susţin foarte mult la imagine şi la eventuale contracte ul­terioare. Suntem prezenţi, suntem vii şi lucrăm, iar asta e foarte reconfortant.

„Nu suntem pregătiți pentru lucruri mărețe”

– S-au încercat şi în România astfel de iniţiative, dar parcă fără amploare, fără ecou şi substanţă…

– România este o altă tipologie, atât com­portamental, cât şi de amabilitate so­cială, de empatie, de curiozitate. Ştiu că au fost iniţiative şi la noi, dar românii, până nu depăşesc acest sta­diu de fudulie veselă a micilor şi berilor, pâ­­nă nu trec peste acest refuz al au­to­rităţii de orice fel, nu vor face pasul către o societate modernă. Nu ne pasă de lege, nu respectăm nimic. Încă nu suntem pregătiţi etic pentru lucruri măreţe. Poate că se va supăra lu­mea pe mine, nu ar fi pentru prima dată, dar acesta cred eu că este adevărul.

„A venit momentul să realizăm că omul este cel mai arogant și mai mitocan locuitor al acestei planete”

– Dacă ar fi să alegi un cuvânt care să ex­prime cel mai bine această perioadă, care ar fi el?

– Aş alege mai degrabă o expresie: schimbare de pa­ra­digmă. Nu ar trebui să ne sperie prea tare, nu e ceva nou, nu ar fi prima, nu va fi ul­ti­ma. Există o oarecare perio­di­citate a aces­tor schimbări, sin­gu­rul lucru deosebit în ceea ce o priveşte pe aceasta este că ge­neraţia noas­tră îi este martoră. Trăi­m în­ceputul schimbării. În opinia mea, se schimbă rezo­nanţa pla­netei, şi orice formă de viaţă tre­bu­ie să se adapteze. A venit mo­mentul să rea­li­zăm că omul este cel mai arogant şi mai mitocan locuitor al acestei pla­ne­te.

Pentru ca specia umană să supra­vieţuiască, trebuie, pur şi simplu, să avem o gândire co­mună. Deocamdată, din acest punct de vedere, suntem cei mai primitivi. Furnicile sau al­bi­nele sunt mult mai avansate decât noi, când ne gândim la organizarea lor exis­tenţială, la disciplina lor. Un prim pas al acestei gândiri colective co­mune este să înţelegem cu toţii, fără echivoc, că nu noi suntem şefii planetei Pă­mânt. Virusul acesta este dovada su­premă a acestui adevăr. Ne supără mă­surile impuse azi de autorităţi, dar ele au ca menire să scoată omul din ri­tualurile lui şi să-l aducă într-o unitate. Măsurile ar trebui să ne ajute să lup­tăm împreună, ca într-un stup de al­bi­ne.

„Oamenii au obosit emoţional”

– Virusul acesta accelerează procesul de schimbare de care vorbeşti?

– Eu cred că tocmai din cauza asta a apărut: ca să ne tragă un şut şi să ne trezească. Parcă ne-ar spune: „Rezonanţa planetei se schimbă, voi ce faceţi, nu ţineţi pasul?”. Trebuie să înţelegem asta.

– Dacă restrângem stupul la individ, cum te adaptezi tu la acest univers în plină schimbare?

– Citesc foarte mult, pentru că am timp. Scriu foarte mult, pentru că am timp. Compun foarte mult, pentru că am timp. Nu fac eu ceva deo­sebit, nu particip activ la schimbare, doar o ob­serv şi încerc să acţionez ca atare. Acum, când restric­ţiile în ceea ce priveşte concertele s-au mai rela­xat puţin, realizez că trebuie să-mi recalibrez conţinutul. Trebuie să fac asta pentru că publicul deja a obosit emoţional. Ceea ce a fost valabil până acum, concertele la care lumea venea şi se descătuşa cu tine pe scenă, în care primea cu plăcere solo-uri lungi de chi­ta­ră, gata, s-au dus. Capacitatea publicului de a mă percepe a obo­sit.

– Pui acest lucru pe seama pandemiei?

– Nu, pandemia e o coin­cidenţă care ne ajută să vedem mai limpede schimbarea din noi. Am observat mai demult oboseala emoţională a omului. Aş vrea să mă fac bine înţeles: eu nu privesc această schim­bare ca pe ceva egoist, mic, ca pe o frus­trare a muzicianului care se plânge că lumea nu mai vine la concerte, iar dacă o face, are telefonul în mână în timpul spectacolului. Nu. Eu încerc să pri­vesc de deasupra, ca o dronă, şi înţeleg schim­ba­rea aceasta ca pe finalul unui ciclu de evoluţie umană. Evul Mediu a durat opt sute de ani, Renaşterea şase su­te, Barocul două sute, Clasi­cis­­mul o sută, Romantismul şapte­zeci, Mo­der­nismul vreo şaizeci de ani. Dacă după anii 2000 s-a ins­talat un haos cul­tu­ral total, este cumva firesc ca a­cum să se creeze condiţiile unui nou filon cultural. Rolul nostru, al mu­zi­cienilor, de exem­plu, tre­buie regândit. Tre­buie să ne ree­va­luăm locul în societate, să cân­tărim bine în ce fel este ne­voie de noi, dacă mai este ne­voie de noi. Să încetăm să ne îm­­pă­unăm cu suntem oa­meni de cul­tură, indispensabili spiri­tu­lui uman. Eu nu sunt om de cul­tură, sunt om de di­vertisment. Poa­te că fac un divertisment de fac­tură bună, dar nu sunt om de cultură, pentru că nu pot adăuga ceva la filonul cultural al unei na­ţiuni, precum Enescu sau Brâncuşi. Nu sun­tem artişti. Cine cântă la club şi se dă artist se minte. Cine nu are opere nu e artist, ci doar un epigon. Să ne punem la punct terminologiile este un prim pas pentru a înţelege prin ce trecem noi acum la nivel planetar.

– AG, când tu percepi schimbarea planetară ca pe ceva atât de drastic, mai ai putere să-ţi deschizi inima prin muzică?

– Desigur, pentru că nu mă mint. Trăiesc din plin muzica, dar o fac cu modestie, îmi văd vârful nasului în societate. Mu­zica este parte din mine, aşa sunt construit. Sunt convins că muzica mea a devenit şi parte din alţi oameni, cei care vin, fi­deli, la concertele me­le. Din tot ce am vorbit azi nu trebuie să înţe­le­gem că noi, cei de azi, vom fi alt­fel mâi­ne dimi­neaţă, dar sunt convins că genera­ţii­le ur­mă­toare vor fi schim­bate. „Alt­fel” nu înseam­nă mai rău, în­seam­nă evo­luţie, evo­luţie către o con­ştiinţă comună.