VIORICA MACOVEI (interpretă de folclor): „Eşti în picaj, în depresie, încearcă să te rogi”

„Ne-am transformat în niște sălbăticiuni”

– Dragă Viorica, după un an foarte greu, se lasă toamna peste ţară, peste Bucovina ta dragă… Cum te găseşte telefonul meu?

– Mă găseşte înconjurată de dragoste, de fa­milie, de credinţă, dar şi puţin tristă. E octombrie, plouă, iar pandemia nu numai că nu a trecut, dar e mai virulentă ca niciodată. Dar nu de asta sunt tristă, ci din cauza oamenilor. Dacă în primele săptămâni ale acestei pandemii oamenii au dat dovadă de unitate, de empatie, de credinţă, acum sunt de nerecunoscut. Încă mă umplu de fiori la amintirea acelor rugăciuni colective din primăvară, când în fiece seară, oamenii se adunau într-un singur gând, o singură rugă. Iar acum? Acum văd în jur români invidioşi, răi, chiar iraţionali. Eu am plâns într-o zi, asistând la o scenă în care o vânză­toare, pur şi simplu, a şters pe jos cu un client care şi-a luat singur o sticlă de detergent de pe un raft care nu era în zona de autoservire a magazinului. O scenă cumplită, dezvoltată dintr-un incident mi­nor, dar care ne arată limpede cât de răi şi de frus­traţi am devenit în foarte scurt timp. Ne-am trans­format lunile acestea în nişte sălbăticiuni, gata ori­când să atace, ca să ia prada numai pentru ei. E trist. Ne testează Dumnezeu şi încă nu avem note de trecere.

– Tu cum te descurci, cum supravieţuieşti acestei perioade încercate?

– Eu încerc să-mi creez propria sferă de lumină, iar aceasta este rugăciunea. Dacă Îl rogi pe Dum­nezeu să te ocrotească, să fie El lumina care te protejează, nimic nu te mai poate atinge. Săgeţile invidiei, ale răutăţii vor ricoşa departe. Eu acelaşi sfat i-l dau şi soţului meu, şi necunoscutului de pe stradă. Ce ne costă să spunem o ru­găciune? Eşti în picaj, în depresie, încearcă să te rogi! Vă spun, cunosc oameni, am prieteni vindecaţi de boli şi depresii grave doar pentru că s-au rugat. Aşadar, sprijinul meu cel mai de preţ este credinţa. Al doilea braţ al ancorei este familia. Grăuntele de linişte pe care-l găsim în noi, în familie, în dra­gostea pentru copii, trebuie conservat pre­cum un diamant. Mă uit în jur, îmi văd fetiţa, pe Sofia Maria, îmi văd soţul, suntem calzi şi plini de iubire. Ce binecuvântare!

„Noi suntem România” – un milion de urmăritori

– Dacă de spirit ai grijă prin rugăciune, cum ges­tionezi viaţa de zi cu zi, ca­riera? Eşti artistă, iar astăzi artiştii sunt izolaţi în afara scenelor…

– Este adevărat, eveni­mente muzicale au fost prea puţine, dar cariera de până acum m-a ajutat să nu am lip­suri. În plus, soţul meu e stâl­pul casei. Rea­lizând că sun­tem, într-un fel, privilegiaţi, ne-am gândit că am putea aju­ta și alți oameni să se bu­cure din ce au la îndemână. Dacă pe noi ne ajută atât de mult să ieşim în curte, pe dea­luri (stăm în Piatra Neamţ, sub pă­du­re), de ce să nu-i îndem­năm și pe alții să facă la fel? Ba chiar să găsim noi locuri fru­moa­se pe lângă marile locali­tăţi în care trăiesc, în care oame­nii ar pu­tea ieşi să se bu­cure de natură şi să uite puţin de griji. „Noi sun­tem Româ­nia” se numeş­te cam­­pania asta gândită de noi. Am fă­cut un mic film, promo­vat online şi la tele­viziuni, iar ast­fel am îndemnat ro­mâ­nii să desco­pere lo­curi mi­nunate, care poa­te erau sub ochii lor şi ei nu ştiau. Le sugerăm me­reu des­tinaţii aproa­pe de fiecare, astfel în­cât şi cei care nu-şi permit o va­canţă să poată face o ieşire de o zi, într-un loc minunat. Iar cei peste un milion de oameni care apre­ciază ceea ce am gân­dit noi sunt garan­ţia fap­tului că ideea a fost una bună.

„Uită-te la doamna Sofia Vicoveanca!”

– Viorica, nu te temi că te va uita publicul? Absența de pe scenă se prelun­gește…

– Cariera este un drum cu cotituri. Crești, apoi scazi, poate crești iar. Și asta nu ține de pan­demie. Important este să crezi în valoarea ta. Eu cred în ea și mi-am cultivat-o. M-am ferit cât am putut să fac compromisuri, să cânt ori­cum și oriunde. Dar văzând în jurul meu interpreți care scoteau piese pe bandă rulantă, și nu nea­părat de valoare, am început să mă clatin. Iar lovitura supremă am primit-o în ziua în care domnul care îmi citește contorul de curent electric m-a întrebat de ce nu scot, și eu, piese mai multe pe Internet? „Adică să pun, și eu, cantitatea înaintea valorii?”, m-am întrebat. La cine să apelez pentru sfat? La mama! Iar ea mi-a spus așa: „Vio­rica, tu ți-ai făcut drum spre vârf, în muzica populară. Publicul te prețuiește și te iubește. Ai fost invitată permanent la televizor, ai prezentat Cerbul de Aur, ai prezentat Festivalul de la Mamaia… Ai un statut de la care nu poți abdica. Și apoi, uită-te la doamna Sofia Vicoveanca! I s-a schimbat în vreun fel imaginea fiindcă nu scoate cântece pe bandă rulantă, fiindcă nu e toată ziua pe internet? Crezi că faima ei a scăzut? În niciun caz! Lucrurile frumoase și de valoare rămân, iar prețul lor crește în vremurile grele prin care trecem”. Binecuvântată să fie mama, pentru liniștea pe care mi-a sădit-o în piept. Vremurile acestea tulburi vor trece, iar eu voi avea locul meu în cartea folclorului românesc și în inima oamenilor. Inspirată de mama, dau și eu, mai departe, un sfat: oameni buni, mer­geți pe drumul vostru, cu Dumnezeu în inimă! Nu vă uitați stânga-dreapta, nu faceți rău. Dacă pe dru­mul acesta veți întinde și câte o mână de ajutor, ca­lea vă va fi și mai lină. Doamne ajută!