Părintele DAN DAMASCHIN: „Este o obligație esențială a bisericii să ajute”

• Un preot din Iași ajută zilnic mii de persoane să supra­vie­țu­iască. Peste două sute de mame, cu mai mulți copii fiecare, pri­mesc lunar alimente și haine, iar câteva zeci de liceeni și studenți au burse de studii. De Paști și de Crăciun, slujitorul Domnului îm­bracă până la 10.000 de copii necăjiți •

Părintele Dan Damaschin este preot misio­nar la Maternitatea „Cuza Vodă” din Iași. Totuși, ce-a reușit în mod special sfinția sa este să acopere aproape integral un județ, cu o rețea de ajutor pentru nevoiași, care îi are mai ales în atenție pe copii. Mulți dintre micuții aceștia, care păreau că s-au născut sub o zo­die nefastă, ajung să facă școli înalte și să devină stâlpi ai bisericii și ai comunităților din care provin.

„Sunt aproape o mie de mame pe an care, întorcându-se acasă, n-au de nici unele”

– Preacucernice părinte, în ultimii ani, numele sfinției voastre a căpătat o mare no­to­rietate în Moldova, în vir­tutea misiunii filantropice pe care v-ați asumat-o. Mii de copii și de familii nevoiașe primesc ajutor în urma efor­turilor făcute de sfinția voas­tră și de echipa de oameni inimoși de care v-ați înconjurat. Cum ați început acest proiect social, care crește an de an?

– L-am început odată cu preoția. Prin 1997, când am fost hirotonit, am ajuns preot într-un sat la capă­tul pământului. De acolo, parcă se vedea mai aproa­pe luna. În acel loc era o sărăcie grozavă la acea vreme. Mi-am întors privirea de la tradiționala pa­rohie alcătuită din oameni de vârsta a treia, spre tânăra generație. Și, intrând în casele acestor tineri mai des, am văzut că au trebuință de mult mai mult ajutor decât doar de cel spiritual. Mi-am dat seama că este vital pentru ei, pentru supraviețuirea satului și pentru existența parohiei, să-i sprijin cu tot ce pot. Prima dată am construit două căsuțe pentru două familii nevoiașe, care aveau câte cinci-șase copii. Astăzi, după 20 de ani, acei copii sunt la casele lor, cu altfel de posibilități materiale, căci au lucrat în străinătate și s-au întors în sat, unde au mici firme, și susțin parohia, sunt stâlpi ai bisericii. Ulterior, transferat la o altă parohie, cu un alt standard de viață, tot copiii m-au mișcat mai mult și am investit în educația și în sănătatea lor. Am avut în casa paro­hială un punct farmaceutic și un cabinet medical de urgență. Înainte de a fi preot, am fost câțiva ani asistent medical, ca absolvent de liceu sanitar.

Venind în Iași, în anul 2005, m-am trezit într-o bisericuță în curs de finalizare, asta în care suntem acum, în curtea unei maternități care aduce cei mai mulți copii pe lume, într-un an de zile. Aici se nasc copii din toată Moldova, în cazuri speciale. Sunt zece mii de nașteri pe an și câteva sute de mame cu probleme sociale. Așa se face că în fiecare zi vin trei, patru, cinci mame să ne ceară ajutorul, pentru a putea depăși momentul nașterii. Sunt aproape o mie de mame într-un an care, întorcându-se acasă, n-au de nici unele ca să-și crească pruncii, de multe ori au mulți alți copii în îngrijire și câte un soț alcoolic. Și trebuie să se descurce. E multă durere în lume… Aici intervenim noi. Le luăm o văcuță sau câ­teva capre pentru între­ținerea familiei, le plătim tratamente medicale, le oferim burse șco­lare celor mici, le dăm meditații particulare, le achi­tăm vacanțe, le alocăm o lo­cuință corespunzătoare…

„Am ajuns să avem grijă de câteva mii de copii pe an”

– Cum le-ați descoperit? Au bătut, pur și simplu, în ușa bisericii?

– Nu, la început am mers noi către ele. E normal, dacă sunt preot aici, să mă intere­sez de femeile internate, dacă au nevoie de un sfat, o rugă­ciune, o mână de ajutor. Apoi, s-a dus vestea în lume că mamele sunt sprijinite de noi și au început să vină ele la biserică. Așa se face că acum nu mai există vreo mamă necăjită care să nască aici și să nu primească ajutor: transport acasă, cele necesare pentru copil, scutece, lapte praf, hăinuțe, un pachet alimentar, un ajutor financiar de urgență, medica­mente… Lucrurile sunt bine ges­tio­nate și facem față soli­citărilor. Continuăm să urmă­rim anumite cazuri și pe mai departe. În primul an, am avut grijă de câțiva copii să-i îm­brăcăm, să-i ținem la școa­lă, să le oferim un acoperiș dea­su­pra capului, când a fost nevoie… Am ajuns să putem avea grijă de câteva mii de copii pe an și să dăm, până anul ăsta, peste 60 de locuințe unor familii nevoiașe, cu mulți copii. Primim zilnic sute de telefoane disperate, așa că am fă­cut o asociație, „Glasul vieții”, care are câți­va angajați și o echipă zdra­vănă de voluntari, care răs­pund solicitărilor.

„Dacă noi dăm mâncare și haine de nota 10, așteptăm ca și copiii să fie de nota 10”

– Această lucrare filantropică are în vedere, cu precădere, mamele creștine, sau oricine are nevoie de sprijin?

– Firește, intervenim pentru orice persoană care ne cere ajutorul, indiferent dacă e creștină sau de altă religie, ori atee. Dacă a ajuns la noi, datoria noastră de conștiință este să facem ce putem pentru ea. Am fost însă neplăcut surprinși de intervenția unor lideri spirituali de alte confesiuni, care ne-au „recomandat” să nu ne interesăm de o persoană sau alta din comunitatea lor, chiar dacă avea nevoie și ni­meni nu-i întindea o mână de ajutor. De aseme­nea, un român din străinătate, care a mai făcut dona­ții pentru organizații umanitare, ne-a spus că nu susține acțiunile noastre, pentru că ne-am închina la idoli (pentru el ortodoxia e idolatrie). Oameni, ce să le faci…? Pe de altă parte, să nu se înțeleagă că la Iași, părintele Dan Damaschin are un sac de bani, de unde tot împarte, la întâmplare. Orice binefacere se face cu efort din partea celui care dă, dar și din a celui care primește. De exemplu, dacă o mamă pri­mește haine și medicamente pentru copii, obligația ei este să se ocupe de copii și să-i scoată la liman, oameni de calitate. Dacă noi dăm mâncare și haine de nota 10, așteptăm ca și copiii să fie de nota 10. Sigur, când pleci de la nivelul 1 sau 4, e o treabă de durată, deci e nevoie de timp, suntem răbdători, dar nu facem rabat de la țintele pe care ni le-am fixat. După ani de zile, vedem rezultate bune. Sunt și alți preoți implicați în această activitate și se bucură când li se umplu bisericile de mame cu copii… La mine, copiii care vin regulat la biserică, se împărtă­șesc dacă nu săptămânal, cel puțin la două, trei săp­tămâni. După ce-și termină educația, mulți dintre acești copii sunt voluntari de bază la noi. Așa încât putem spune că se creează o mare familie.

– Spuneați că aveți așteptări pe măsura aju­torului pe care îl oferiți. Cum vă asigurați că ma­mele sunt mame bune până la capăt și că efortul dvs. este răsplătit prin nivelul la care sunt ridicați copiii?

– Avem colaboratori în comunități. Lucrăm cu o rețea întinsă în tot județul. În fiecare sătuc există un preot, o grădiniță sau o școală cu profesori im­plicați, iar la comună avem și asistenți sociali. Oa­meni din biserică. Cu ajutorul lor, monitorizăm cazu­rile sociale. De câtva timp am întocmit și un carnet social pentru fiecare caz în parte, care trebuie vizat la școală, la parohie, la primărie, sau, uneori, la cabinetul medical din localitate. Și nu facem niciun pas mai departe fără aceste vize. De exem­plu, dacă orice copil are dreptul să meargă demn la școală, am dat tuturor copiilor șansa aceasta, dar i-am exclus ulterior pe cei care au abandonat școala. Și a crescut simțitor prezența la școală. Din vreo 80 de comune ale județului Iași, cam 70 sunt acoperite de noi. Avem responsabili pe zone.

„Am salvat zeci de mii de copii”

– Cam câți oameni sunt în această misiune filan­tropică?

– În această echipă a bisericii noastre și a aso­ciației „Glasul vieții”, în clipa de față, sunt implicați vreo 25 de oameni în regim permanent, la care se adaugă voluntarii, după cum am spus. Asta, fără a lua în calcul cele trei echipe de muncitori în con­struc­ții care lucrează la case noi.

– Și câte persoane s-au bucurat de ajutorul organizației sfinției voastre?

– Vreo zece mii pe an, dintre care 7.000 de copii din județul Iași, alți 800 din afara Iașiului, plus părinți sau bunici care îi cresc. Bineînțeles că, așa cum am spus, toți copiii trebuie să mear­gă la școală și, alături de părinți sau bunici, la biserică. Fără școală și biserică, ei ar îngroșa rândurile infractorilor sau pe cele ale cerșeto­rilor. Așa că putem spune că am salvat de la această soartă cruntă zeci de mii de copii până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii au rămas în satele lor, unde sunt oameni gospodari, alții au mers la școală mai departe și au absolvit facultăți, având servicii bune, iar o altă parte au plecat să lucreze în străinătate, de unde reușesc să-și ajute frații sau alte rude.

„Banii vin de la Dumnezeu”

– Părinte, pentru tot ce faceți e nevoie de bani, și nu puțini. Cum reușiți să faceți rost de finanțare?

– Într-adevăr, se cheltuie averi în această zonă de asistență socială… Cine crede că se poa­te face fără mulți bani se înșală. Reușim să adu­năm fonduri și pentru că am dus o serioasă mun­că de educare a donatorului, pentru a renun­ța la a scoate haine vechi din dulap și a le pune la ușa bisericii, și să ofere bani sau lucruri de calitate. Ca să vă faceți o idee, pentru un copil care se află în internatul nostru – pentru care nu primim nimic de la stat, nici măcar vreo facilitate – costurile ajung la 1.300 de lei pe lună, cel puțin. De unde vin banii? De la Dumnezeu. Altă explicație n-am pentru sutele de mii de euro care ne vin, fără cam­panii mediatice, fără PR, fără campanii de strân­gere de fonduri, doar prin strădania oamenilor impli­cați în proiect. E multă jertfă. Și sper că o vede Dumnezeu.

– Câți copii aveți în internatul despre care ați pomenit?

– În Centrul Educațional „Damian și Cosma” al bisericii noastre, avem 40 de copii, care învață la liceu sau la universitate. Pandemia ne-a cam stricat socotelile, căci erau mai mulți, dar a trebuit să-i tri­mitem acasă pe cei care aveau unde merge. În afară de aceștia, mai avem 30 pe care îi întreținem și care stau la alte internate în oraș. Avem, de exemplu, o studentă la medicină, care stă la căminul UMF, o altă studentă care are și trei frați mai mici în îngri­jire, căreia i-am închiriat un apartament în oraș… Acești 70 de bursieri ai bisericii noastre primesc nu doar un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și haine, ci tot ce presupune o educație la înalt nivel, inclusiv computere, meditații private, consiliere spirituală, activități extrașcolare… Sperăm ca în cu­rând să mai putem da în folosință un cămin, pentru că solicitările se înmulțesc. Iar atunci numărul bursierilor se va dubla.

„Viciul vine la pachet cu sărăcia”

– Părinte, multă lume își pune întrebarea de ce sunt atât de multe cazuri de familii care nu pot sau nu vor să aibă grijă de propriii copii. De ase­menea, de ce este nevoie de intervenția Bisericii, când avem servicii sociale de stat, plătite anume pentru asta?

– Sunt mai multe cauze. Una dintre cele princi­pale este sărăcia extremă. Știm din povestirile alto­ra, ba unii și din propriile noastre familii, că româ­nul simplu de altădată își vindea carul cu boi pentru a-și ține copiii în școală. Școala era și este scumpă. Azi, nu mai vindem carul cu boi, dar o mașină bună la doi ani cheltuim pentru un copil, dacă vrem per­for­manță. Numai aparent școala e gratuită azi. Pe urmă, este și vina autorităților, care nu sunt atente la nevoile oamenilor, nu ies în întâmpinarea lor și nu-și exercită atribuțiile. De pildă, când copilul lipsește zile întregi de la școală, poliția sau asistența socială ar trebui să afle de ce lipsește. Sunt mulți bani care se toacă în administrația publică locală și centrală pentru forțele de ordine, dar fără să primim servicii corespunzătoare în schimb. În fine, uneori e și vina preotului din parohie, s-o spunem pe șleau. Căci dacă oamenii nu sunt ținuți aproape de biserică și catehizați cum trebuie, ajung să-și facă rău unii al­tora, să-și abandoneze familiile sau copiii, să-i mal­trateze, să cadă în tot felul de patimi, de la al­coolism până la cine mai știe ce, căci viciul vine la pachet cu sărăcia. Bine, nici catehizarea nu poate fi făcută oricum, ai nevoie de un cadru, că preotul nu e și pe post de bodyguard… Asistăm și la o lipsă de res­ponsabilitate la majoritatea românilor adulți… Deci, este un cumul de factori. În aceste condiții, si­gur că Biserica trebuie să intervină, căci este și asta în rostul ei. Este o obligație esențială a Bisericii.

„Biserica face, prin programele ei sociale, mai mult decât autoritățile laice”

– Într-adevăr, și spre lauda ei, mai ales în ultimii 15-20 de ani, Biserica Ortodoxă Română a desfășurat o foarte puternică activitate filan­tropică. Prin proiecte de zeci de milioane de euro anual, preoții și enoriașii din parohii, ca și călu­gării din mânăstiri, au sărit în ajutorul celor ne­vo­iași. Cu toate acestea, această dimensiune a Bise­ricii noastre este foarte puțin cunoscută și apre­ciată. De ce credeți că nu se vorbește despre ea, dar sunt accentuate anumite fapte nedemne, co­mise accidental de unii oameni ai Bisericii?

– Noi am fost văduviți de posibilitatea de a face fapte bune până la capăt în timpul comunis­mului, pentru că nu aveam mijloace materiale și nici nu ni se permitea. Încet, încet, ne-am re­că­pătat puterile după căderea comunismului, și am reușit să alocăm timp, energie și fonduri, pentru această dimensiune filantropică a Bise­ricii, conștienți fiind că trebuie să ne ocupăm nu doar de nevoile spirituale ale creștinilor, ci și de cele trupești. Biserica face, prin programele ei sociale, mai mult decât autoritățile laice, tocmai pentru că se interesează și de sufletul acelor sărmani căzuți în nevoie. Să nu vă îndoiți, grija noastră pentru suflet rămâne de căpătâi. Pentru că noi vizăm mântuirea tuturor, nu doar să dăm „pâine și pește” la nesfârșit. De ce nu se vor­bește public prea mult pe acest subiect? Pentru că noi înșine, clerici și mireni implicați în astfel de demersuri, ne sfiim să facem publicitate, căci e ca și cum ne-am lăuda că ne facem datoria. Și pentru că mass media sunt, în cea mai mare parte a lor, captive senzaționalismului ieftin și nu sunt interesate de normalitate, de bine, de frumos, de adevăr. Mai mult, se manifestă o gri­jă a celor care conduc presa pentru ca Biserica să fie lovită din toate părțile, indiferent ce-ar face, pentru ca nu cumva să existe o percepție corectă, favorabilă Bisericii, în opinia publică. De exemplu, atunci când, prin forța împrejură­rilor, apare o știre pozitivă despre Biserică sau un om al bisericii, imediat, chiar în acel pro­gram, sau cel târziu a doua zi, același canal de informare va da cel puțin o știre negativă, dacă nu mai multe. Uitați, Biserica a făcut eforturi conside­rabile și măsurabile în sume de bani și număr de oameni ajutați, în această perioadă de pandemie. Nu mi se pare că au fost reflectate vreun pic în presa laică. Acest tratament însă nici nu ne îngrijorează, nici nu ne demobilizează. Chiar dacă vom pierde bătălia pentru imagine, îl vom câștiga pe Hristos. Pentru noi, creștinii, este tot ce contează.

Foto: Dan Gotcu

Cei care doriți să sprijiniți acțiunile filantropice ale Asociației „Glasul vieții”, condusă de Pr. Dan Da­maschin, o puteți face donând în contul organizației, deschis la Banca Transilvania:

RO64BTRLRONCRT00W8759401 (RON)

COD SWIFT: BTRLRO 22

RO49BTRLEURCRT00W8759401 (EURO)

RO89BTRLUSDCRT00W8759401 (USD)