ALEXANDRA ION (fotograf): „Senzația întâlnirii față în față cu o sălbăticiune este mai presus de cuvinte”

– Fotografia de natură sălbatică – „wildlife” – are tot mai mulți adepți în România, iar rezultatele sunt pe măsură: imagini spec­ta­cu­loase, cu păsări și animale despre care mulți nici nu știam că tră­iesc la noi în țară. Am stat de vorbă cu autoarea unor astfel de su­per­be fotografii, despre provocările și satisfacțiile pasiunii sale –

Ședință foto cu o ciuvică

– Cum ai descoperit fotografia, Alexandra? Care au fost momentele ce te-au făcut să te axezi pe acest gen, dedicat naturii sălbatice?

– Am devenit atrasă de fotografie acum 10 ani, când mi-am cumpărat primul meu aparat foto. Am început cu peisaje și pe urmă am continuat cu portrete, flori, abstract, macro, am experimentat mai multe tipuri de fotografie, inclusiv cea comer­cială, dar nu mă simţeam pe deplin mulţumită cu niciunul. Am realizat că îmi doresc să mă con­cen­trez pe „wildlife” într-o iarnă, când mă plim­bam în zona lacului Snagov şi am întâlnit pentru prima dată o specie de pasăre răpitoare de la noi din ţară, şi anume – „şorecarul comun”. Atunci mi-am dorit să experimentez şi acest gen de fotografie, de care am fost atrasă încă de când eram mai mică şi urmăream documentarele naturaliştilor. Am rea­lizat repede că acest tip de fotografie îmi poate oferi o libertate şi o senzaţie de adrenalină pe care celelalte genuri practicate nu mi le puteau satisface. În plus, este ca o terapie pentru suflet să petrec foarte mult timp în li­nişte, aer curat şi peisaj natural.

– Cum poți descrie sentimentul întâlnirii cu o sălbăticiune, doar tu cu ea? Care întâlniri ți-au rămas mai dragi?

– Cred că este mai presus de cuvinte sen­ti­mentul întâlnirii faţă în faţă cu o sălbăticiune. O senzaţie de împlinire şi de bucurie foarte mare, pe care nu le simţi în mod obişnuit în mediul urban. Mai ales atunci când ești prins în stresul și rutina unei munci de bi­rou. Este foarte im­portant să conştienti­zăm că facem parte din natură şi, practic, tot ce înseamnă viaţă săl­ba­tică este în strânsă co­relaţie cu viaţa noastră pe pământ. Dacă ar fi să aleg câteva întâlniri me­morabile, îmi vine în minte întâlnirea cu ciu­vi­ca, o bufniţă din România, care apare doar în anu­mite zone şi e destul de rară şi, de asemenea, întâlnirea cu şacalul, o specie extrem de inteligentă şi discretă de la noi din ţară. Am căutat ciuvica de mai multe ori, în special în ultimii doi ani de zile, în lunile de iarnă, dar de fiecare dată mă întorceam fără poze şi rămâneam doar cu plimbarea la munte, uneori parcurgând mulți kilometri. Prin martie, am întâlnit această pasăre, care a şi stat exemplar pentru o şedinţă foto completă. Cu şacalul a fost ceva mai greu, dar şi palpitant. Chiar dacă am reu­şit să îl fotografiez în repetate rânduri, eu încă sper la o fotografie în lu­mină perfectă cu el. Am avut oca­zia să mă tolereze de câteva ori, deşi este ex­trem de dificil să te apro­pii de el în sălbăticie. Şacalul auriu este una dintre speciile mele preferate de mamifere din fauna României, împreună cu lupul şi râsul. Am fost şi pe înserat, doar să îi stu­diez comportamentul în pă­dure, şi am constatat că sunt mult mai toleranţi decât de obicei, pe lumină, când se ascund de om. Şi bursucii îmi sunt foarte dragi! La prima întâlnire cu ei, au trecut chiar trei exemplare pe lângă mine, atât de rapid încât am apucat să văd doar spatele ultimului bursuc, înainte să se retragă în vizuină. Bursucul este un animal nocturn, aşadar sunt rare ocaziile când îl puteam întâlni în plină zi. În prima fază, l-am auzit pe unul din ei în tufişuri, se scăr­pina de zor să scape de purici. Pe urmă, a apărut din vegetaţie încă unul, şi le-am făcut câteva foto­grafii destul de aproape, în timp ce mă ignorau com­plet şi îşi căutau hrana, adulmecând peste tot. Sunt extrem de fru­moși, seamănă cu niş­te ursuleţi panda.

Dihorul și popândăii

– Cum descoperi animalele? Ce meto­de ai, cum arată o zi la vânătoare de foto­grafii?

– Depinde foarte mult de situaţie. Unele specii le-am des­co­perit întâmplător, deşi îmi doream să le văd, și au apărut când nu mă aşteptam. Pentru altele m-am documen­tat înainte, am citit despre habitat şi am mers de mai multe ori până când am reuşit să obţin şi un cadru cu acel animal. Până acum, sunt şi câteva specii pe care le-am căutat şi nu am dat de ele deloc, cum ar fi dihorul pătat, care este strict protejat, au mai rămas doar câteva exemplare în Dobrogea şi stă destul de mult timp retras în vizuină. În luna mai 2020, am fotografiat, în schimb, dihorul de stepă, pe care l-am întâlnit în rezervația Gura Dobrogei din pură întâmplare, când l-am văzut alergând spre vizuina sa, cu prada pentru pui. De regulă, dihorii pot fi observaţi în apropierea zonelor aride, cu mulţi popândăi, deoarece aceştia constituie hrana lor pre­fe­rată. După ce l-am observat unde s-a ascuns cu prada, în una dintre găurile galeriei, mi-am luat plasa de camuflaj, aparatul foto şi m-am aşezat la pân­dă, aşteptând să iasă din nou. La câteva minute, a scos capul curios din vizuină şi a şi ieşit să vadă ce se întâmplă în jurul lui. I-am făcut câteva foto­grafii, apoi s-a dus să caute iar popândăi. De obi­cei, vânează mai mult la apus, pe crepuscul, sau este foarte matinal şi prinde popândăii cu o viteză uluitoare, putând să îşi schimbe direcţia în care aleargă spre pradă într-o fracţiune de secundă. Sunt puţini fotografi în România care au fotografiat di­horul de stepă, aşadar, mă bucur că am reuşit acest lucru şi cred că anul 2020 a fost unul norocos din punct de vedere al experienţelor acumulate. Cam aşa decurge o zi obişnuită, pentru mine, fie­care ex­perienţă de genul acesta reprezintă deja un stil de viaţă şi un mod de relaxare.

Educarea oamenilor și salvarea animalelor

– Crezi că acest tip de fotografie poate ajuta la conservarea faunei, poate trezi respect, sim­patie față de animale?

– Da, sunt foarte sigură de acest lucru. Cred că fiecare persoană din comunitatea mea de fotografi de „wildlife” poate avea o contribuţie pentru con­ser­varea faunei şi pentru educarea oamenilor. De câte ori discut şi cu cei din anturaj, indiferent că este vorba de fotografi sau de oameni care nu cunosc foarte multe despre sălbăticie, le povestesc din experienţa mea acumulată în ani, faptul că nu m-am simţit niciodată în pericol în preajma unui animal cu care m-am întâlnit faţă în faţă. M-am impli­cat şi direct în conservarea faunei, contri­bu­ind la promovarea ariei naturale protejate Snagov, la monitorizările speciilor de păsări, deoarece sunt înscrisă în Societatea Ornitologică Română, care se ocupă de protecţia păsărilor, dar şi prin partici­parea la expoziţii care au avut ca scop promovarea faunei ţării noastre.

– Există o comunitate a fotografilor români de wildlife? Mergeți în expediții împreună sau îți place să pornești singură?

– În prezent, am mai ieşit cu SOR-ul pe teren, pentru observarea păsărilor rare venite în România, dar am ieşit şi cu fotografi care îmi sunt prieteni. De obicei, îmi place să ies doar cu prietenul meu, mai ales atunci când merg într-o pădure, pentru mamifere. Ideal este să fie linişte completă şi să nu ai mai mult de o persoană care te însoţeşte, pentru a maximiza şansa de reuşită. Pentru mine, aceste drumeţii sunt şi plimbări în locuri cu peisaje mi­nunate, ceea ce e din start un mare câştig. Îmi place foarte mult să călătoresc, atât prin ţară cât şi în afara ţării, aşadar pot să combin foarte uşor ieşirile pentru wildlife, cu explorarea unor locuri deosebite, unde mă pot simţi ca într-o vacanţă, de câte ori ies la fotografiat.