ELISE WILK (dramaturg): „Pandemia ne-a învățat că există lucruri pe care nu le putem controla”

– Este brașoveancă, și unul dintre cei mai importanți dramaturgi români ai zilelor noastre. În ciuda vârstei ei fragede, este deja un nume consacrat, piesele sale fiind montate pe multe scene din țară și din străinătate –

Resemnare și zero inspirație

– Elise, n-am mai vorbit de mult. Cum te-a prins pandemia?

– La mijloc de martie, când a început totul, tre­buia să plec la Viena, la un eveniment unde erau invitate, alături de mine, autoare de teatru din mai multe țări ale Europei. În ultimul e-mail, organiza­torii ne-au scris că totuși ar vrea să țină evenimen­tul, pentru că erau permise adunările de până în 100 de persoane. Era joi seara, aveam bagajul deja fă­cut, zborul era vineri după-amiază, când a venit un e-mail care ne anunța că evenimentul se anulea­ză. Sâmbătă s-a închis totul în Viena, în afară de far­macii și supermarket-uri. Am simțit o frustrare că am rămas acasă. Pe atunci nu aveam de unde să știu că absolut toate planurile mele din primăvară și de la început de vară se vor anula.

– Crezi că am avut și ce învăța din această ex­periență?

– Privind în urmă, cred că perioada asta ne-a învă­țat să ne adaptăm la lucruri imprevizibile și să acceptăm că există lucruri pe care nu le putem con­trola. Poate am devenit mai flexibili, poate că am învățat să avem mereu un plan B, C sau D. E frus­trant să știi că nu poți să-ți faci niciun plan, dar cred că e important, în ciuda acestui fapt, să-ți faci pla­nuri.

– Te-a prins depresia la înghesuială?

– După revolta și dorul de viața de dinainte a urmat o perioadă în care n-am fost în stare de nimic și în care petreceam aproape toată ziua privind ecranul telefonului. Apoi a urmat o perioadă de spe­ranță, eram convinsă că nu va mai dura mult. Iar apoi a urmat resemnarea. Pentru un om care e mai mult plecat decât acasă, m-am adaptat destul de ușor la situație. Am încercat să văd partea bună: măcar am reușit să mă odihnesc.

– Ai și scris?

– N-am scris. N-am simțit nevoia să creez ni­mic. Aveam zero inspirație. M-am liniștit după ce am citit un articol în care cineva spunea că nu ai cum să fii productiv în perioada asta. Nu e o peri­oadă în care să fii creativ, mai mult ca sigur nu vei produce capodopere. M-am liniștit și mai tare când am vorbit cu alții care se simțeau la fel de nepro­ductivi ca mine. Măcar nu eram singură în acest blocaj. Am încercat să nu cer prea mult de la mine și să nu fiu furioasă pentru că petrec prea mult timp online sau uitându-mă la seriale.

Plimbări cu bicicleta prin Brașovul pustiu

– Ce „stil de viață” ai prac­ti­cat?

– Am făcut plimbări lungi cu bicicleta prin Brașovul pustiu, ca să văd cum au înflorit magnoliile, apoi liliacul, apoi să cumpăr brân­ză proaspătă și bujori de la piață. Toate astea m-au ajutat și m-au liniștit. Mă bucur că am redesco­perit gătitul și că mi-am aranjat cărțile din biblio­tecă pe culori, așa cum îmi propuse­sem acum câțiva ani. Sunt mici vic­torii, în niște zile care păreau, toate, la fel. Dar cu toată neproducti­vitatea, marea mea reușită a acestei pandemii e faptul că am terminat de scris teza mea de doctorat, despre teatrul pentru pu­blicul tânăr din România. E lucrul de care sunt cel mai mândră, dacă n-ar fi fost pan­demia, nu știu cum aș fi reușit.

– Ce ți-a lipsit cel mai mult?

– Cel mai mult mi-au lipsit călătoriile și întâlni­rile cu oamenii dragi, în special cu cei care locuiesc peste granițe și pe care nu i-am putut vedea nici după ce s-au mai relaxat restricțiile.

– N-ai folosit online-ul?

– Am avut o fobie legată de întâlnirile online. Am depășit-o abia în septembrie. În mod nor­mal, ar fi trebuit să țin un workshop de scriere dramatică la Roma, dar din cauza restricțiilor impuse de Italia a trebuit să-l țin online. Mi-a fost mare teamă și eram convinsă că nu pot stabili niciun fel de relație cu participanții, și ei dra­maturgi. După primele două zile, frica mi-a trecut, și abia așteptam să ne vedem din nou. Chiar am reușit să ne împrietenim, să gă­sim puncte comune și cred că am avut multe de învățat, la rândul meu, de la ei. La final, am fost foarte emoționați, și singurul regret a fost că nu putem să sărbătorim împreună. De asemenea, am fost uimită de cronicile bune după spectacolul Dispariții (regia Sebestyen Aba, la „Yorick Studio” Târgu Mureș), care a fost difuzat tot online, în cadrul festivalului „Bucharest Fringe”. În martie, începusem un turneu cu acest spectacol, foarte important pentru mine. Trebuia să ajungem în 10 orașe din România, am reușit să ajungem în patru, înainte să se închidă totul, și în încă unul, în septembrie. Din cauza restricțiilor, am decis ca următoarele 5 reprezentații să fie difuzate online. Mă temeam că spectacolul nu va avea impactul pe care îl are live. Dar am realizat că atunci când un spectacol e făcut cu dragoste, lucrul ăsta se simte până și într-o înregistrare. Ar trebui să ne adap­tăm la online, să accep­tăm că de-acum înainte este posibil să intervină schimbări în arta noas­tră, că va trebui să gândim specta­co­lele altfel, că poate și dramatur­gia va fi altfel. Cu toate astea, mi-e dor să văd un spectacol într-o sală plină, mi-e dor să mă gândesc la un nou proiect, fără teama că de la o zi la alta ar putea deveni imposibil.

Normalitatea nu vine brusc

– Crezi că vom reveni la nor­mal?

– În iulie-august-septembrie am simțit o revenire aparentă la normal. Am reușit să că­lătoresc în Franța, am reușit să văd marea de câte­va ori, am fost la TIFF la Cluj, cu toate că a fost total diferit față de alți ani. În septembrie, în scurta perioadă în care s-a putut juca în săli, am fost și la un festival de teatru, la Oradea, și acolo a fost cel mai „normal”, a fost aproape ca „înainte de Coro­na”, cred că acolo am fost cel mai aproape de viața așa cum era înainte. Nu cred că ne vom întoarce la normalitate brusc. Poate că mi-ar plăcea să mă trezesc într-o dimineață, să fie 13 martie 2020, totul să fi fost doar un vis și să recuperez tot ce-am pier­dut. Dar cred că în perioada asta am și câștigat. Am învățat să pun mai mult preț pe lucrurile aparent simple și să mă bucur și mai mult de orice întâlnire. Mi-ar plăcea să-mi cumpăr un bilet de avion, fără teama că s-ar putea anula oricând, mi-ar plăcea să merg la teatru, într-o sală plină de spectatori, mi-ar plăcea să revăd oameni dragi, care trăiesc pe alte continente.

– Care va fi primul lucru pe care îl vei face când viața va intra pe făgașul ei firesc?

– Cel mai mult aștept să se deschidă piscinele interioare, dar mi-e teamă că anul acesta vor ră­mâne închise. Înotul e sportul meu preferat, care mă relaxează și mă face fericită. Așadar, primul lucru va fi să fac o baie în piscină.