HORIA BRENCIU: „Pentru mine, «va fi rău» nu există!”

La pian, cu toți copiii

– Pandemia de coronavirus impune restricții severe chiar și pentru un om normal. Mă gân­desc cum o fi perioada asta pentru tine, un artist exploziv, debordând de forță și energie. Cum te-ai descurcat în lunile astea, Horia?

– Profesional, anul ăsta a fost cel mai greu din viaţa mea publică, adică începând din anul de graţie 1993 şi până acum. Aceste opt luni de pan­demie reprezintă cea mai lungă perioadă în care nu am ţinut un microfon în mână, în care nu am pă­şit pe o scenă, în care nu mi-am întâlnit pu­blicul şi nu am primit aplauze. Tot acest proces ar­tistic care-mi conferea siguranţă şi toată co­municarea ţesută între artist şi public au fost întrerupte brutal. Îţi spun sincer, în lunile astea m-am gândit serios – şi cred că nu sunt singurul care a gândit aşa – dacă voi mai reveni vreo­dată pe scenă. Pentru că semnele pe care le primim cu toţii sunt puţin dătătoare de spe­ranţă: fiecare se bate cu cărămida-n piept că scoate acum-acum vaccinul, dar nimeni nu l-a scos încă şi nici nu se întrevede vreun ori­zont clar de aşteptare în sensul ăsta. Fiecare se agită şi anunţă tot felul de măsuri salva­toare, dar vedem cât de „eficiente” sunt ele de fapt… Aşa că, în momentul de faţă, eu, ca simplu locuitor al acestei planete – nu mai zic ca artist! -, mă simt total nebăgat în seamă, şi-atunci e firesc să mă întreb ce se va întâmpla cu mine în continuare.

În lunile astea, am stat şi-am tot răsucit lucrurile şi pe faţă, şi pe dos şi, până la urmă, mi-am dat seama că, în condiţiile astea, n-am decât două opţiuni: să aştept la infinit, să las să treacă zi după zi sperând că, în dimineaţa următoare, voi găsi pe telefon ştirea că „Evrika! S-a re­zolvat situaţia! S-a găsit vaccinul salvator!” sau să adopt atitudinea „Nu mă interesează când o să se găsească vaccinul, hai să văd cum pot să transform timpul ăsta în ceva care să-mi ajute atât sufletul, cât şi mintea!”. Evi­dent că am ales varianta a doua. Şi primul lucru şi cel mai important a fost să mă în­drept, cu toate pânzele sus, către familia mea. Mi-am băgat copiii într-un program de distracţie zilnică: ne aşezam la pian şi cântam cu toţii, făceam tot felul de giumbuşlucuri îm­preună… Imediat ce-a dat soarele, soţia mea, Alice (n. red. Alice Dumitrescu, pro­ducător de televiziune), s-a apucat de gră­di­nărit mai abitir ca niciodată, ca să ne ex­ploatăm la maximum curticica de lângă casă, să profităm cu toţii de ea cât mai plăcut posibil şi astfel să ne ajutăm cu toţii, cei doi părinţi şi cei patru copii, să ne menţinem psihicul şi emoţiile pe linia de plutire. Că dac-am fi stat să ne uităm doar la ştiri şi pe Netflix, am fi intrat într-o spirală descendentă periculoasă. Apoi, după ce ni s-a dat voie să ieşim din case şi s-a încălzit afară, am migrat la mare – nu în Thassos sau mai ştiu eu unde, ci aici, la Constanţa, la marea noastră cea româ­nească, frumoasă şi fascinantă. Iar acolo, zi de zi, am căutat să facem cât mai multe lucruri îm­preună: i-am luat pe toţi cei patru copii pe placă – Maria, fiica mea mijlocie, s-a dovedit a fi cea mai bună la capitolul ăsta şi cred c-o să se bucure să citească aprecierea asta (râde) -, am înotat cu toţii din belşug în valurile mării… Pe de altă parte, am avut grijă şi eu, şi Alice să stăm la sfat cu cei pa­tru copii ai noştri, să le spunem despre viaţă, des­pre suişurile şi coborâşurile ei, să le explicăm că, până la urmă, pandemia asta o să treacă, iar ei trebuie să fie pregătiţi pentru perioada în care lumea se va îmbrăţişa din nou. Ceea ce am încer­cat şi eu, şi soţia mea a fost să le creăm copiilor o perspectivă liniştitoare în legătură cu situaţia asta pandemică, pentru ca, peste 10-20 de ani, când vor vorbi despre lunile astea terifiante, să nu vorbească marcaţi de tristeţe, ci să spună ceva de genul „A fost odată o pandemie, da’ mama şi tata ne-au făcut asta şi asta… şi-a fost aşa de fru­mos!”.

– Înțeleg că şi în pandemie ai rămas la fel de activ, doar că ţi-ai ajustat ţintele…

– Exact! Nici în pandemie, mie gândurile nu mi-au obosit, iar spaţiul meu de confort a rămas nealterat. Ba chiar s-a extins! Fiindcă, apelând la o analogie, spaţiul de confort personal este egal cu grădina sufletului şi a spiritului. Eu sunt omul care întotdeauna încearcă să mute şi mai departe, şi mai departe gardul grădinii, ca să-i mărească suprafaţa. Ba, dacă se poate, eu chiar dau cu gardul de pământ! Uite, dincolo de ceea ce ţi-am povestit până acum, asta a fost vara în care am făcut cel mai mult sport din toată viaţa mea! A fost vara în care am jucat tenis intensiv: de acum doi ani, de când m-am apucat de sportul ăsta, m-am îndrăgostit iremediabil de el, mai ales că am remarcat că tenisul m-a făcut mai ordonat şi mai echilibrat mental. Aşa că l-am dat şi pe Toma, băiatul meu, la cursuri de tenis, ca să-mi „cresc” un partener la îndemână (râde). De altfel, Toma este cel mai sportiv dintre noi toţi: îi place nu doar tenisul, ci şi fotbalul şi înotul, iar acum, de curând, mi-a zis „Tati, vreau neapărat să-mi pui în camera mea un sac de box!”. Ca să nu mai spun că, tot în vara asta, am descoperit şi mersul cu caiacul.

Cu caiacul pe lacul Siutghiol

– Presimt că descoperirea asta a venit cu o poveste…

– Cam da. (râde) În spatele hotelului „Scandinavia”, unde am stat în vara asta, există o plajă, pe malul lacului Siutghiol, iar pe plajă erau aşezate mai multe caiace. La care m-am tot uitat, nişte zile de-a rân­dul. Şi mă tot gândeam: „Mi-ar plăcea să mă dau cu o bărcuţă din asta, da’…” Şi tot ezitam. Că ştii cum e: în fiecare dintre noi există partea aia de aventurier, de explo­ra­tor, de om care vrea să cunoască spaţii noi – ca-n Star Trek (râde) –, însă intervine mereu partea de comoditate, care ne face să spunem „Ei, lasă, poate data viitoare…”. Dar într-o dimineaţă, am hotărât să-l dau naibii de sedentarism şi să scot o lotcă din aia la plimbare. M-am uitat în zare şi l-am întrebat pe un nene: „Acolo-i insula Ovidiu, nu?” Şi omul mi-a răspuns: „Da.” Apoi m-am interesat: „Şi cât e pân-acolo?” „Doi kilometri. Poate trei.” Vreo săptămână, m-am pregătit mental pentru „marea încer­care”: să merg până la insula Ovidiu şi-napoi. În fiecare zi mi-am tot repetat: „Hai, Ho­rică, hai! Curaj!” (râde) După o săptă­mână, mi-am adunat forțele şi-am pornit. Da’ drumu’ nu se mai termina! Vâsleam şi vâs­leam şi nu mai ajungeam. Şi era o căldură… erau vreo 37-38 de grade! Dar, până la urmă, am ajuns! Atât doar că am constatat că, până acolo, erau, de fapt, vreo 5 kilo­metri – de-asta mi se păruse mie că drumul nu se mai termina! Plus c-a mai trebuit să parcurg şi cei cinci kilometri înapoi. (râde) În orice caz, după victoria asta, am dobândit o nouă pasiune, iar la anu’ am de gând să-mi instalez toată familia în caiace – ca o paranteză, Alice, nevastă-mea, încă n-a aflat la ce visez eu (râde) – şi să iniţiez o tradiţie. N-o să fie o joacă, dar sunt convins c-o să ne distrăm de minune. Şi mi-a mai venit o idee: să iniţiez nişte călătorii chiar mai lungi de 5 kilometri, să descoperim ţara cu placa. Fiindcă o placă e cea mai nepoluantă ambarcaţiune dintre toate câte există şi cu ea poţi să te deplasezi pe absolut orice fel de apă din România, de la râuri până la lacuri. Pe bune, mi-am dat seama că, dacă dorim ca viaţa să ni se îmbogăţească, trebuie să operăm nişte breşe în programul cotidian, trebuie să ieşim puţin în decor – nu în sensul unui accident auto, Doamne fereşte! – ca să avem parte de experienţe noi.

– Horia, cum reuşeşti tu să-ţi întreţii per­ma­nent bucuria şi echilibrul interior?

– Efectiv, eu nu pot să văd răul, mi-e im­posibil să văd răul, mi-e imposibil să cred că mie şi alor mei şi nouă, tuturor, o să ne fie rău, doar rău, de-acum înainte. Pentru mine, „va fi rău” nu există! E ca-ntr-o relaţie de dragoste: el o iubeşte pe ea, îşi declară iubirea, dar ea îi întoarce spatele şi pleacă. În situaţia asta, unii bărbaţi zic „N-a mers!” şi pleacă şi ei. Alţii, cei cu-adevărat îndră­gostiţi, insistă, până când reuşesc să disloce, uşor-uşor, calota glaciară a inimii fetei. Păstrând analogia, eu intru în această a doua categorie de bărbaţi: dacă sunt îndrăgostit de cineva sau de ceva, merg până-n pânzele albe ca să cuceresc acea persoană sau acel ceva. Şi, revenind la su­biectul nostru, eu sunt îndrăgostit de viaţă! Îmi pla­ce atât de mult, încât nu vreau s-o scap din mâ­nă şi mă forţez deliberat să fiu poate mai do­ritor de viaţă decât alţii. Iar asta mă face inca­pabil să cred că viitorul o să fie doar negru. Deşi ştiu că sunt destui oameni care aşa văd timpurile ce vor veni – inclusiv colegi de-ai mei de breaslă, al căror echilibru interior s-a năruit, pentru că, în esenţă, se simt singuri, pentru că simt că nu există nimeni în preajmă care să-i susţină măcar moral, dacă nu şi în moduri mai concrete. Mulţi colegi de-ai mei, mai ales cei în etate, văd că „Nimic nu mai merge!”, că alături de ei nu mai e nimeni şi, în mod firesc, îşi fac gânduri negre în ceea ce priveşte viitorul. „La ce să ne mai întoarcem pe scenă?! Nu mai avem nicio şansă!”, mi-au spus câţiva dintre ei. Pentru că ei nici la vaccin nu se mai gândesc! Pur şi simplu, consideră că partida a fost pier­dută şi jocul s-a încheiat. Eu însă refuz să mă resemnez, continui să caut soluţii şi să văd viitorul ca un amestec de culori dife­rite.

„Muzica românească are nevoie de o infiltraţie cu dragoste”

– Şi uite că viaţa îţi dă dreptate: în afara familiei minunate pe care o ai aproa­pe, ai reuşit și să redeschizi „Aca­demia de Arte Horia Brenciu”. Care e scopul acestei şcoli?

– „Academia” am redeschis-o la puţin timp după ce am ieşit din starea de urgenţă şi ăsta a fost un moment de mare bucurie, fiindcă am investit enorm în acest proiect, pe care l-am conceput în ideea de a-i fa­miliariza pe copii cu toate faţetele pe care trebuie să le stăpânească orice persoană care vrea să stea pe scenă. Căci ca să stai pe scenă nu-ţi trebuie doar voce. Ca să stai pe scenă îţi trebuie şi prezenţă scenică. Dar nici asta nu-i de-ajuns. Ca să stai pe scenă îţi trebuie şi o doză de actorie, şi mişcare scenică, trebuie să ştii să dai și interviuri ş.a.m.d. În ziua de azi, a fi artist presupune un univers al naibii de com­pli­cat, pentru că doar să cânţi, pur şi simplu, nu mai e de-ajuns! Cu atât mai mult aici, în această Românie în care – o spun în cunoştinţă de cauză – sistemul muzical e la pământ, din orice unghi l-ai privi! La nivel de breaslă nu există niciun fel de or­ganizare, nu există o struc­tură, nu există un sindicat, nu există omo­genitate şi, cel mai trist, nu există pic de dragoste între noi, artiştii. Am avea ne­voie urgent de o infiltraţie cu dragoste, care să unească toată structura muzicală românească. In­clusiv în situaţia asta de pan­demie, noi suferim foarte tare, mult mai tare decât ar fi nor­mal, fiindcă n-avem un sistem care să ne apere, aşa cum sunt apăraţi artiştii din America sau din alte ţări din Europa. Şi aici mă refer inclusiv la artiştii care au urcat pe scenele româneşti zeci de ani şi care acum nu sunt pro­te­jaţi în niciun fel, care nu au niciun fel de „asi­gurare împotriva dezastrelor”. Aşadar de-asta spun că, azi, a fi artist înseamnă un univers al naibii de com­plicat, nu numai material, în­seam­nă fluc­tuaţii dictate de dorinţele publicului, în­seamnă adaptare la piaţa muzicală, înseamnă gă­si­rea echilibrului corect, în sensul calităţii între ceea ce-şi doreşte publicul şi ceea ce vrei să-i oferi tu, deci o carieră artistică implică o pregă­tire vastă şi temeinică, la care, prin această „Aca­demie”, eu şi colegii mei, ceilalţi profesori, ca şi so­ţia mea, Alice, care e şefa noastră, e di­rec­toa­rea „Academiei”, dorim să contribuim. Şi mai vreau ceva cu şcoala asta: să-i învăţ pe copii să se bucure enorm de orice pas, oricât de mic, pe care-l fac în viaţa lor profesională, să nu aibă doar aşteptări măreţe, fiindcă deziluzia neîm­pli­nirii unor astfel de aşteptări – ceva inerent, de altfel, fiindcă nu poţi să iei doar premiul I cu coroniţă peste tot pe unde mergi – poate să-i facă să rateze o carieră de succes. Nimeni n-a reuşit să devină vedetă peste noapte sau, dacă a devenit ve­detă peste noapte, n-a reuşit să ţină succesul. Asta se întâmplă şi-n sport, şi-n actorie, şi-n muzică, în orice domeniu.

– Din toamna asta faci parte și din echipa de „detectivi” a unei emisiuni noi de la Pro TV: „Masked Singer”. Ce te-a determinat să accepţi proiectul ăsta?

– În general, eu merg pe principiul că, atunci când cineva te întreabă dacă vrei să vii într-un proiect, tu nu trebuie să refuzi. Toată viaţa eu mi-am condus-o după îndemnul ăsta. Evident, asta nu înseamnă că accept orice fel de propu­ne­re. În cazul de faţă însă, fiind vorba de o echipă pro­fe­sionistă din Pro TV şi de un format inter­na­ţional de mare succes, n-am avut niciun motiv să stau pe gânduri.

– Pe colegii tăi din juriu îi cunoşteai deja?

– Pe Inna o ştiam din urmă cu câţiva ani, când am fost împreună la un festival. Pe Codin Ma­ti­ciuc nu-l mai întâlnisem niciodată. Aici, la „Mas­ked Singer”, ne-am salutat prima dată. Iar pe Ana Morodan cred c-o mai văzusem o singură dată în viaţă. Dar, una peste alta, întâlnirile astea, cu ceilalţi juraţi, ca şi cu concurenţii, eu le consider a fi un beneficiu, fiindcă să cunoşti oameni noi în­seamnă o îmbogăţire a propriului uni­vers. Şi apropo de concurenţi: VIP-urile din emisiune, con­curenţii, apar în show într-o manieră inedită, apar „la adă­postul” unor măşti absolut specta­cu­loase şi să ştii că e extraordinar de incitant să încerci să le ghiceşti identitatea, în func­ţie de diferitele indicii care-ţi sunt oferite. La finalul fiecărei ediţii, eu sunt din ce în ce mai nerăbdător să văd cine se ascunde sub măşti, abia aştept „episodul” următor. Se creează o stare de tensiune şi de aş­tep­tare foarte interesantă. Şi am văzut pe in­ternet că şi telespectatorii au aceeaşi re­acţie: abia aşteaptă să se dezlege misterele.

– Revenind la starea de asediu în care ne aflăm: totul se va sfârși cu bine pentru că trebuie să fie bine, pentru că asta depinde de noi?

– Faci acum referire la ceea ce am spus mai devreme, că mie mi-e imposibil să cred că ne va fi doar rău. Am priceput. Sigur că acum există multă, multă durere: durerea celor care au pierdut oameni dragi, durerea celor care vor să muncească, dar nu au unde, durerea celor care muncesc, dar nu sunt plătiţi în raport cu truda lor… Uite, eu însumi intru în categoria celor care vor să muncească, dar nu au cerere, din cauza pandemiei. Şi, în perioada asta, nici eu n-o duc pe roze. Dar până şi în mo­mente din astea, de-a dreptul te­ne­broase, eu tot îmi menţin credinţa că, decât să ne scăldăm în lacrimi şi-n suspine, mai bine este să încercăm să privim spre viitor cu speranţă, să adoptăm o perspectivă, pe cât posibil, mai senină. Ca să putem să fim su­ficient de lucizi, încât să găsim soluţiile de ieşire din criză. Numai aşa, cred eu, până la urmă, şi orizontul va începe, oricât de firav, dar va începe să se în­se­­ni­neze.