Sunt un om în vârstă de 80 de ani și trăiesc în neasemuitul oraș Constanța. În primii 26 de ani de viaţă am locuit într-o casă cu grădiniţă de flori, grădină de zarzavat şi curte pentru păsări. În toată această perioadă de timp am avut mereu câte un căţel, câte două pisici (pe care le dresam şi apoi ofeream gratuit spectacole vecinilor uimiţi), diferite păsări de curte, ba chiar şi porumbei. O parte din ei erau „jucători”. Ne uimeau şi ne speriau cu felul în care se rostogoleau din înalturi şi apoi, în ultimul moment, îşi reluau zborul normal. Un mic colţ de rai. Şefă peste tot şi toate a fost Oma, bunica mea.
Toaleta se afla în componenţa casei, dar cu intrare din curte. Într-o dimineaţă de iarnă geroasă şi cu multă zăpadă, am găsit, dosit după ușă, un ghemotoc maroniu, care a început să mă latre, apărându-şi noul teritoriu! Era o căţeluşă, venită cine ştie de unde. Am îmbunat-o repede, cu puțină mâncare caldă. După un scurt stagiu în bucătărie, am mutat-o într-o cuşcă așternută cu o blană mițoasă, ca să-i țină de cald. Am botezat-o Bella (bunica şi mama erau nemțoaice, și „bellen” în germană înseamnă a lătra). Ulterior, am aflat că Bella era de rasă prepelicar. Crescând, a început să-și arate aptitudinile de vânător. Prima victimă a fost o porumbiţă, mamă a doi pui ieşiţi din ouă de câteva zile. Golaşi şi flămânzi, cereau disperaţi ajutor! Mutti (mama), mare iubitoare de animale, i-a adoptat imediat, i-a luat în bucătărie şi a avut grijă de ei până s-au înzdrăvenit. Am ajutat-o şi noi, copiii. Le prepara mâncarea pe bază de cereale, în principal, introducând ciocurile puilor … în gura ei ! Şi tot așa, până când „gemenii”, așa cum îi botezasem, au putut să ciugulească singuri. Când le-au crescut aripi, au fost mutaţi în cuiburile lor de sub streașină. Ori de câte ori Mutti ieşea din casă, „gemenii” îi ieşeau în întâmpinare, i se aşezau fiecare pe câte un umăr şi o „pupau” pe obraz, recunoscători că le salvase viața. Noi, copiii, priveam scena emoționați și uimiți, alături de Bella, care pricepuse, și ea, că trebuie să trăiască în pace și prietenie cu tot ce „mișcă” în ograda noastră. De altfel, ea era cea mai bucuroasă când mama apărea în curte, cu porumbeii pe umăr. Începea să alerge în jurul ei, țopăia și lătra ușurel, fericită că fusese iertată pentru necugetarea ei.
ALEXANDRU C. – Constanța
P.S. – Anexez o fotografie, în care sunt în compania „gemenilor”.
Romanian