Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Mutti și porumbeii

Foto: Shutterstock

Sunt un om în vârstă de 80 de ani și trăiesc în neasemuitul oraș Cons­tanța. În primii 26 de ani de viaţă am locuit într-o casă cu grădiniţă de flori, grădină de zarzavat şi curte pentru păsări. În toată această perioadă de timp am avut me­reu câte un căţel, câte două pisici (pe care le dresam şi apoi ofeream gratuit spectacole ve­ci­nilor uimiţi), diferite păsări de curte, ba chiar şi porumbei. O parte din ei erau „jucători”. Ne ui­meau şi ne spe­riau cu felul în care se rosto­go­leau din înalturi şi apoi, în ulti­mul moment, îşi re­luau zborul normal. Un mic colţ de rai. Şefă peste tot şi toate a fost Oma, bu­nica mea.

Toaleta se afla în componenţa casei, dar cu intrare din curte. Într-o dimineaţă de iarnă ge­roasă şi cu multă zăpadă, am găsit, do­sit după ușă, un ghemotoc maroniu, care a în­ceput să mă latre, apărându-şi noul teritoriu! Era o căţeluşă, venită cine ştie de unde. Am îm­bunat-o repede, cu puțină mâncare caldă. După un scurt stagiu în bucătărie, am mutat-o într-o cuşcă așternută cu o blană mițoasă, ca să-i țină de cald. Am botezat-o Bella (bunica şi mama erau nemțoaice, și „bellen” în germană înseamnă a lătra). Ulterior, am aflat că Bella era de rasă prepelicar. Crescând, a început să-și arate apti­tudinile de vânător. Prima victi­mă a fost o porumbiţă, mamă a doi pui ieşiţi din ouă de câteva zile. Golaşi şi flămânzi, cereau disperaţi ajutor! Mutti (mama), mare iubitoare de ani­male, i-a adoptat imediat, i-a luat în bucă­tărie şi a avut grijă de ei până s-au înzdrăvenit. Am aju­tat-o şi noi, copiii. Le prepara mân­carea pe bază de cereale, în principal, introducând ciocu­rile puilor … în gura ei ! Şi tot așa, până când „gemenii”, așa cum îi botezasem, au putut să ciugu­leas­că singuri. Când le-au crescut aripi, au fost mutaţi în cuiburile lor de sub streașină. Ori de câte ori Mutti ieşea din casă, „gemenii” îi ie­şeau în întâmpinare, i se aşezau fiecare pe câte un umăr şi o „pupau” pe obraz, recunoscători că le salvase viața. Noi, copiii, priveam scena emo­ționați și uimiți, alături de Bella, care pricepuse, și ea, că trebuie să trăiască în pace și prietenie cu tot ce „mișcă” în ograda noastră. De altfel, ea era cea mai bucuroasă când mama apărea în curte, cu porumbeii pe umăr. Începea să alerge în jurul ei, țopăia și lătra ușurel, fericită că fusese iertată pentru necugetarea ei.

ALEXANDRU C. – Constanța

P.S. – Anexez o fotografie, în care sunt în com­pania „gemenilor”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian