SORINA ȚIBACOV: „Pictura este în primul rând meserie”

În Alba Iulia, cetatea istorică de la poalele Apusenilor, arta e celebrată regal. No­ble­țea obligă. În orașul Unirii și al Întregirii naționale, cu una din cele mai frumoase catedrale din țară și cu un centru vechi refăcut la nivel in­ternațional, artiștii locului sunt mereu provocați către perfec­țiune. Sorina Ți­ba­cov se numără printre ei. Invadate de o lumină hie­ratică și intensă, picturile sale transpun frumosul într-o lume plină de sem­ne misterioase, de chipuri ome­nești ce pot aparține deo­po­trivă trecutului și prezen­tului.

„În Alba Iulia, cel mai mult îmi plac oamenii”

– Doamnă Ţibacov, dvs. v-ați născut în Moldova, la Bârlad, dar v-aţi stabilit în Ardeal. De ce sunt atrași moldovenii de Tran­sil­vania?

– Să ştiţi că eu din întâmplare am ajuns aici. Am studiat pictura la Iaşi, apoi am fost repar­tizată la Curtea de Argeş, la între­prinderea de porţelan, și acolo m-am întâlnit cu domnul Ţibacov, viitorul meu soț, de profesie artist ceramist. Aşa am ajuns la Alba Iulia. N-aș spune că mi-a plăcut nea­părat locul. Comunismul a lăsat o pecete grea pe oraș. Sunt alte localități în Ardeal care mi-ar fi plăcut mai mult: Sibiul, Brașovul, chiar și Sighișoara. Anii roșii au umilit istoria Albei Iulia, au distrus frumusețea orașului vechi, cel care îmi plăcea mie atât de mult. Eu și soțul meu, de pildă, avem atelierul de creație pe o străveche arteră comer­cială, ce mergea până la ga­ra mocăniţei, care urca în munți. Dar comu­niş­tii au avut boala asta, cu aşezatul câte unui bloc perpendicular pe axele oraşelor, ele fiind sluţite și furate de identitate. Deși între timp s-a refăcut Cetatea Veche, care atrage turiștii ca un mag­net, pen­tru mine, farmecul orașului s-a pierdut. Mie, în­să, în Alba îmi plac, în primul rând, oamenii. Ei sunt adevărata inimă a orașului. Oameni cum­se­cade, tipic ardeleni. Aşezaţi, cu frică de Dumnezeu.

Umbrele grăbite din picturi

– Picturile dvs. par niște ilustrații de vise: fluide, tandre, romantice. Să fie vorba despre un fior moldovenesc?

– Nu ştiu în ce măsură mai are legătură cu mine locul în care m-am născut. La 15 ani am plecat de acasă. E posibil, totuși, să fi luat ceva și din Moldova. Dar pictura este, în primul rând, o me­serie pe care o înveţi. Iar eu am în­văţat me­seria asta de la tatăl meu, Corneliu Vasilescu, care este unul dintre marii pictori ai țării. Ceea ce am învăţat de la tata nu m-a învăţat ni­meni. Restul vine firesc, din inte­rior, și e mai greu de expli­cat. Am vorbit odată cu o prietenă, scriitoa­re. Mi-a confirmat că şi ea păţeşte la fel. Îmi spunea: „Am nişte per­so­naje care-mi scapă de sub control. Au început să se obrăznicească”. Și eu am nişte imagini care pare că trec prin picturile mele ca niște umbre grăbite. Câteo­dată pot să le prind pe pân­ze, câteodată nu.

– Cum au ajuns în pic­turile dvs.?

– Pictura e un mod de a-ţi con­suma şi canaliza nişte energii. Eu sunt adepta picturii abstracte, deși cred că ea e greu de înţeles pen­tru publicul ne­avi­zat. Îmi vine în minte o replică fai­­moasă, din­tr-un film al lui Nae Ca­ran­fil: „Mâna în­tinsă, fără poveste, nu ca­pătă nimic”. Aşa şi pic­tura abs­tractă, este o mână întinsă care nu oferă povești. De aceea e mai greu de înţeles. Acuma, de­pinde şi de cel care priveşte. Poate cel mai bun răspuns în fața aces­tui mister l-a dat odată fiica mea, pe când avea numai trei ani, și mâz­gălea ceva, cu nişte acua­rele. Și o prietenă de-a noas­tră a întrebat-o: „Ce faci, Sonia, acolo?”. „Colo­rez”. „Și ce repre­zin­tă?”. Fiica mea a măsurat-o de sus până jos, cu un aer supe­rior, şi i-a răs­puns: „Ce să reprezinte? Sunt cu­lori”. Eu cred că pictura abstractă dezvă­luie, to­tuși, cel mai mult din sufletul artistului. Chiar prea mult. E ca la slova scrisă. Când anali­zezi scrisul cuiva, poți afla multe despre el.

– Având în vedere că sunt greu de înțeles, puteți, totuși, să vă vindeți picturile?

– Am avut o experienţă foarte interesantă, cu nişte nemți. Avusesem o expoziție la Sibiu, la Brukenthal, şi tocmai s-a nimerit să fie Paştele catolic, când se întorc mulți sași din Germania în oraș. Și mi-au vizitat și mie expoziţia. Și într-o zi, m-am trezit cu nemții la Alba. Ce se în­tâmplase? Se întâmplase că un supraveghetor de sală le spusese nemților, cu mult foc și ima­ginație, povești, așa cum le deslușea el în lu­cră­rile mele abstracte. Iar ei au fost aşa de încântaţi de ele, încât au venit la mine şi au cumpărat lu­crări. Și m-am gândit: Doamne, oare ce-o fi în­ţeles omul ăla din picturile mele? Ce le-o fi spus nem­ților?! Cu siguranță le-a spus povești! Po­veștile care lipseau din picturile mele abs­tracte. Poate că asta e arta: o provocare, un în­demn să completezi cu imaginația ceea ce nu se vede în­tr-un tablou sau nu se descrie într-o carte.

Fotografiile din talcioc

– Până la urmă, ați început să spuneți și dvs. povești în picturile dvs. Povești cu niște apariții feminine misterioase și plutitoare, ca niște um­bre…

– Totul a început în ziua când am recuperat din talcioc niște fotografii vechi, care repre­zentau oameni necunoscuți. M-am gândit mult la ei. Poate că n-au mai avut nicio rudă, de le-au fost zvârlite fotografiile în talcioc, împreună cu toată viaţa lor. Am găsit albume cu petreceri, cu căţei, cu pisici. Tone de foto­gra­fii!… Aș vrea să facem ceva cu ele, eu și soțul meu, un eveniment vizual pentru acei necu­noscuți.

– Să ne mu­tăm din visele dvs. în realitate. Vă simțiți integrată în ea?

– Cred că în ultimul timp, lu­crurile au luat o turnură ciudată. Nu mai contea­ză ce faci, contează ce vârstă ai. Iar noi suntem aşa, o generaţie ca­re nu există. Când eram tineri, adică aproape de anul 1989, cei care erau atunci artişti, mari maeştri, se ui­tau la noi cu dis­preţ. Îmi amintesc cum eram studenți și am dat lucrări la Salonul anual de artă de la Iaşi, și profesorul nostru a zis că el nu expune lângă stu­denţi. Lucrările ne-au rămas cu greu în expo­ziţie. Pe urmă a venit ’89 și criteriile s-au sucit. Ne-am trezit că sun­tem, dintr-odată, bătrâni. Azi se fac se­lec­ţii nu pe criterii de va­loare, ci de vârstă. Da­că apare un con­curs, e musai să ai până în 25 de ani ca să participi. Pentru unii suntem prea tineri, pentru alţii prea bătrâni. Suntem aşa, pe nicăieri. Sin­gura variantă de supravieţuire este să te retragi în atelier. Afară, lucrurile au luat-o razna.

Cinci generații de artiști

– Doamnă Țibacov, vă propun să vorbim și despre familia dvs., o familie de artişti căreia i-ați rămas credincioasă, și ca profesie, și în spirit…

– De fapt, în familia mea, suntem artiști de cinci generații. Primul din serie era frate cu stră­bu­nica mea. Îl chema Dumitru Tamaze și a fost un personaj fabulos. A plecat în Franţa, a avut o cârciumă la Paris, era prieten cu marele sculptor Bourdelle. La începerea primului război mon­di­al, a lăsat baltă tot ce avea şi a venit în România, să lupte, împreună cu soţia lui, care deși era nem­ţoai­că, a făcut frontul pentru români, la Crucea Roşie. După război, au rămas în Moldova. Du­mitru Tamaze şi-a construit o casă la Bârlad, a în­fiinţat „Şcoala de Arte şi meserii” şi a fost pri­mul care a gestionat „Pinacoteca din Bârlad”, baza colecţiei de artă a muzeului actual. A murit în România. Nu era sculptor, dar cioplea minu­nat, lucra în lemn, făcea nişte mobilă deosebită. Mai există şi acum, la Liceul „Codreanu” din Bâr­lad, un liceu de elită al orașului, amfiteatrul decorat cu sculpturi făcute de „Moş Mitică”, că noi aşa îi spuneam în familie. Și eu am făcut gim­naziul la Bârlad, așa că îi vedeam zilnic sculp­turile. Iar Moș Mitică Tamaze era un om minu­nat. Tatăl meu l-a iubit teribil. E aşa, un fel de Moş Crăciun în poveştile noastre. Ștafeta de ar­tist pornită de Mitică Tamaze a fost continuată de bunica mea, profesoară de desen şi lucru ma­nual. Apoi a urmat tata, Corneliu Vasiles­cu, unul dintre cei mai mari pictori con­temporani și pă­rintele expresionismului abstract românesc; un per­sonaj unic în arta noastră plasti­că. După el, aș fi eu şi fiica mea. E ca râia, la noi, talentul. Nu mai putem scăpa de el. Fiica mea are o ima­gi­na­ţie debordantă. Noi n-am încurajat-o, nu am vrut să meargă pe calea asta grea, a artelor plas­tice. Dar un critic de vază al României, Cor­neliu An­tim, a descoperit-o și a scris despre ea elogios. Și ea a prins aripi. Făcuse un foarte bun liceu teo­retic în Alba Iulia, dar vorba poetului, asta nu i-a folosit la nimic. Tot pe „calea pierzaniei”, adică a artei, a luat-o. A studiat designul grafic la Lon­dra și a rămas acolo. În Occident, unde oferta e imensă, nu-i uşor deloc, ca artist vizual. Dar fata noastră şi-a făcut un public în Statele Unite, care o cumpără.

Cartea cu prăjituri și turtele dacilor

– Doamnă Țibacov, o să mutăm dialogul nos­tru, de la pictură la prăjituri, tot un fel de artă, și ele. Sunteți recunos­cută ca o mare ma­estră a dulciurilor ardelenești, deși nici Mol­dova nu stă rău la capitolul „poale în brâu”… Ați scos chiar și o carte de rețete cele­bre…

– Venind din Moldova, am văzut că pe aici prăjiturile arată altfel. Soacra mea era ungu­roai­că. Și ea, şi mătu­şile, și surorile, dar și vecinele ei, care erau săsoaice, fă­ceau nişte dulciuri fantastice, cu totul altfel faţă de cele din Moldova. Și am în­cercat și eu, și distracția s-a transformat în pa­siune. Dar nu mă gândeam că aș putea face o carte cu toate acele rețete. Până când, într-o zi, am auzit la radioul maşinii vorbindu-se despre Edi­tura „Compania”, în­fiin­țată de scriitoarea Adi­na Kenereş și de soțul ei, poetul Petru Romo­șan. Și cum pe Adina o cu­noș­team de dinainte de ’89, am sunat-o și i-am făcut propunerea. Ea fiind ardeleancă, imediat a fost de acord, ba m-a rugat să adun şi alte reţete. Aşa s-a născut cule­gerea mea: „Cele 150 de re­ţete care fac fala bucătăriei transilvane”.

– V-ați folosit la maximum imaginația de artist. Ați făcut chiar și niște turte dacice. Cum v-a venit ideea lor?

– Consiliul Judeţean Alba a organizat, odată, „Festivalul cetăţilor dacice”. În acel an, fes­ti­valul s-a ținut în satul Cricău. Una din teme a fost: „Oare ce mâncau dacii?”. Şi am venit eu cu ideea. Grâu aveau dacii, ceva pâine făceau și ei. Am vorbit cu nişte muzeografi din Alba, care mi-au zis că dacii mâncau și brânză. Așa că m-am apucat să gătesc niște turte. Îmi amintesc că în casă erau 30°, şi eu coceam turte la o sobă de teracotă din Cricău! Dar mi s-a mai întâm­plat ceva. Tot frămân­tând alua­tul, seara, nu am pus drojdie, dar am pus un pic de mie­re de albine şi am fo­losit făină nea­gră. Și mie­rea a în­ceput să fer­menteze. A doua zi am văzut că aluatul se făcuse pu­fos. La fel au ieşit tur­tele. Pe unele le-am ser­vit cu brânză de burduf iute şi cu miere de albine pe dea­supra, altele cu păstrăv afumat şi cu vin. Am avut mare succes cu aceste rețete! O mulțime de lume a poftit să mănânce ca dacii, străbunii noștri.

Tortul cățeilor

– În elanul acesta de creat prăjituri, ați făcut dulciuri chiar și pentru animale. Trebuie să le spunem cititorilor noștri că, în casa dvs., pe lângă artiști, mai tronează și patru tekeli și șapte pisici. Lor ce dulciuri le-ați dedicat?

– Eu fac torturi pentru câinii mei, de zilele lor de naștere. Căci ei îmi sunt ca niște copii. Și fiecare copil are ziua lui ştiută, pentru că toți s-au născut la noi în casă. Le fac de obicei un blat de tort fără zahăr, mai mult ca o omletă, şi o cre­mă din urdă, cu miere de albine. Câinii au simţul dulcelui, pe când pisicile nu. Torturile astea au avut mare succes la câinii mei. Deși în ultima vre­me nu le-am mai făcut, că n-am mai avut timp. Le-am dat câte o conservă de ziua lor.

Deasupra lumii, pe acoperiș

– Nu putem încheia dialogul nostru fără să-l invocăm și pe soțul dvs., Leontin Țibacov, un binecunoscut ceramist. Cum merge un mariaj între doi artiști?

– Colaborăm destul de bine. Ne certăm doar pe artă. Atunci ies scântei. Cel mai tare e însă când ne întâlnim și cu fiica noastră. Facem toți un „brainstorming” de să ferească Dumnezeu! Răsar ideile ca ciupercile după ploaie!

– Dar treburile casei cum le împărțiți? Vă întreb, pentru că aveți o casă foarte frumoasă, decorată cu mult bun gust.

– Aici e ciudățenia! Eu sunt mai mereu pe aco­periş și-l repar, că vin ploile, pe când soţul meu e cu zacusca și cu murăturile! Cu ani în urmă, au venit la noi nişte prieteni. Eu eram, ca de obicei, pe acoperiş, puneam ciment pe ţigle, iar soţul făcea zacusca. Când le-a zis că eu sunt pe acoperiş, au crezut că glumeşte. Dar legătura mea cu țiglele e veche. Așa cum fac și des­fac și decorez toată ziua la casa asta, a noastră, cred că soarta mea o ur­mează pe aceea a lui Mitică Ta­maze, străbunul meu talentat, ale cărui po­vești mi-au luminat copilăria. Și el și-a făcut casa cu mâinile lui. O bijuterie ce mai poate fi vă­zută în Bârlad. La urma urmei, și o casă e operă de artă. Un vis dintr-un vis…