ANDREEA CHISĂLIȚĂ (interpretă de folclor): „Eu cred că la noi, la români, folclorul reprezintă o trăsătură națională”

Doar întâmplarea a făcut să realizez acest interviu pe 31 octombrie, chiar de ziua de naştere a Andreei Chisăliţă. Talentată şi frumoasă foc, la 29 ani, buco­vi­neanca are deja o carieră împlinită: este solistă a Ansamblului „Ciprian Porumbescu” din Suceava, are numeroase trofee, este invi­tată pentru concerte prin toată lumea. Vii­torul muzicii populare pare pe mâini bune cu astfel de artişti, iar dragostea lor pentru folclorul autentic şi tradiţii e uimitoare, în aceste vremuri când scena lumii a devenit internetul.

„Folclorul le întărește românilor sufletul”

– Andreea, de ce folclor? Nu ai nici treizeci de ani, o voce de aur, puteai să faci carieră în orice stil muzical mo­dern…

– Nu ştiu cum să vă răspund la între­bare, pentru că, pur și simplu, folclorul este viața mea. O muzică extrem de pu­ter­nică și frumoasă, care se bucură de mare audiență, pentru că le întărește românilor sufletul. Eu cred că tradiția este un mare noroc în vre­murile acestea, o rădăcină care ne apără de nebunia lumii. Și apoi, eu cânt muzică populară de mică. Firește, mai fredonam și muzică ușoară, dar aşa, pe deasupra, baza era folclorul. Nu am simţit niciodată că l-aş putea trăda. Îmi place emo­­ţia pe care muzica populară o trezeşte în mine, îmi dă un sentiment de valoare, ba chiar de pa­triotism. Nu mi-e rușine să spun: simt că rea­lizez ceva important pentru România, ducându-i mai departe tradiţia, zestrea asta uriașă pe care am moștenit-o de la înaintași, și în care mă re­găsesc pe deplin. Fiecare stare pe care o am o pot asocia cu o melodie tradiţională potrivită.

Andreiuţa

– Îţi este muzica şi meserie?

– Într-un fel, da. După o lungă colaborare ca solistă cu Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, de trei ani, sunt angajată permanent. Maestrul Viorel Leancă, dirijorul ansamblului, este unul dintre oamenii pe care-i îndrăgesc şi-i respect cel mai mult în branşa noastră, iar faptul că pentru el şi colegii mei am rămas „Andreiuţa” este un semn de afecţiune nemărginită pentru mine. Ansamblul are 65 de ani de activitate, este un mediu artistic în care nu ai decât de învăţat. Îmi place foarte mult, îmi plac repeti­ţiile, simt dragoste multă din partea lor. Îi iubesc mult, la rândul meu. Cu toate acestea, eu am vrut mereu ca muzica să rămână în primul rând o pasiune pentru mine, nu o meserie. Cred că dacă traiul îţi este asigurat din altă activitate, mu­zica este mai ferită de compromis, ceea ce este foarte important pentru mine. Aşadar, sunt studentă în ultimul an la Facultatea de Drept din Iaşi. De ce Dreptul? În primul rând, ca să-mi asigur un viitor cât de cât bun, dar și ca să fiu de partea dreptăţii. Dar cred că motivul cel mai important este că eu am nevoie de ceva care să-mi ţintuiască picioa­rele în pământ. Sunt foarte visătoare şi, cu toate că trăsătura asta mi-e de fo­los pentru latura mea artis­tică, simt că în viaţă am nevoie şi de ceva puternic ancorat în realitate. Poate că încerc prin asta să fiu ca mama, care cum­pă­neşte mereu totul la rece şi găseşte tot tim­pul soluţiile potrivite. Nu-i semăn deloc, dar o admir enorm pentru felul ei de-a fi.

– E implicată și în orientarea ta către muzică?

– Eu zic că talentul este de la bunica din par­tea mamei, ea cântă în strana bisericii, în comuna Moara, de lângă Suceava. Acolo locuim, acolo m-am născut şi acolo e inima familiei mele. Ma­ma este asistentă medica­lă, iar tata a fost poliţist, ni­ciunul nu are legătură cu mu­zica, dar asta nu în­seam­nă că nu au mereu un sfat bun pentru mine. Mă consult cu ei în orice şi pun bază mare în ceea ce mă povăţuiesc. Ca orice părinţi buni, ei au încercat atât cu mine, cât şi cu fratele meu, să găsească harul din fie­care. Ne-au lăsat să încer­căm muzica, pictura, dan­sul, sportul, orice activitate care să poată scoate la iveală adevăratele noastre veleităţi. A mea s-a dovedit a fi muzica… La un moment dat, părinţii au realizat că talentul acesta nu mai era doar o joacă, că eram capabilă de performanţă, şi atunci chiar au insistat să fiu serioasă, mă sfătuiau să repet, să nu las zi de la Dumnezeu fără să cânt. Şi bine au făcut.

– Ții minte cum ai început să cânți?

– Îmi amintesc mai degrabă primele emoţii. Eram foarte mică, la grădiniţă, amintirile sunt destul de amestecate, dar am în inimă nişte momente pe care nu le voi uita niciodată. Poate cel mai plăcut este acela când, mititică fiind, stăteam lângă un casetofon şi derulam înainte şi înapoi casetele, ca să înţeleg versurile cântecelor. Mă pregăteam pentru concursuri şi nu aveam altă modalitate de a învăţa. Câteodată, făceam asta cu învăţătoarea, alteori cu părinţii, oricum pro­cesul în sine era foarte plăcut şi foarte amu­zant. Interesant este că nu-mi amintesc să fi avut de mică emoţiile pe care le am acum pe scenă. Poate pentru că nu conştientizam prea bine ce mi se întâmpla, era totul ca o joacă… Azi, însă, când am o orchestră în spate, oameni doldora de studii mu­zicale, artişti de mare valoare, simt că trebuie să mă ridic la rangul lor. Studiez, repet neîncetat, dar chiar şi aşa, pe scenă, emoţiile sunt mari de fiecare dată.

Bunica şi războiul de ţesut

– De la o vreme încoace, oa­menii se întorc cu multă nostalgie spre sat, ba mulți dintre ei se mută de la oraș la țară. În Moara, locul unde trăieşti, dar și în „dulcea Bucovină” a lui Eminescu, mai sunt vii tra­di­ţiile, mai sunt oamenii legaţi de datinile şi obi­ceiul din trecut?

– Eu aşa văd. La noi, în Bucovina, oamenii încă merg la biserică în costum popular, sărbă­to­rile sunt păstrate cu sfinţenie, încă mai sunt doamne care cos şi ţes tradiţional. Chiar bunica mea este una dintre ele, ea mi-a cusut două costume, cămăşi şi poale, pe care le port cu mare drag în spectacole. Mai mult, mi-a ţesut la război o catrinţă şi câteva covoare. Draga de ea, nu mai făcuse asta de foarte mulţi ani, dar i-am dăruit chiar eu un război de ţesut şi a fost aşa de bucu­roasă să întindă din nou ițele… Chiar am privit-o ţesând, era de-a dreptul fascinant să văd cum, şir după şir, încep să ia contur acele minunăţii. Ea e bunica din Moara, din partea mamei. Bunica din partea lui tata mi-a împletit ciorapi de lână, iar bunicul mi-a făcut primele opinci. Eu nu cred că familia mea face excepţie, sunt convinsă că tradiţiile încă se păstrează în multe alte case bucovinene.

– Îţi pomeneşti des bunicii. Ce le datorezi, în mod special?

– Toţi bunicii mei sunt foarte religioşi, aşadar credinţa este valoarea cea mai de preţ pe care ei mi-au sădit-o în suflet. Copil fiind, seară de seară, spuneam „Tatăl Nostru” şi „Înger, înge­ra­şul meu”, stând aşa, frunte lângă frunte cu bu­nica. Nu sunt doar vorbe ceea ce vă spun. Cu toa­tă sinceritatea mărturisesc că Dumnezeu m-a ajutat mereu. Dragostea pentru El mi-au insuflat-o bunicii, iar şi pentru asta le voi fi recunos­cătoare toată viaţa.

Comorile d-nei Sofia Vicoveanca

– Dar pașii în muzică cine ți i-a vegheat?

– Domnul Sorin Filip, un mare interpret al muzicii noastre bucovinene, a fost încă de la început alături de mine, el m-a pregătit ani de zile şi, inevitabil, am împrumutat ceva din stilul dum­nealui. De altfel, îmi admir toţi colegii. Dar există cineva spre care m-am uitat mereu cu o ad­miraţie aparte, iar aceea este doamna Sofia Vicoveanca. Ţin minte că ascultam discuri de vinil cu dumneaei, mi le-a adus tata şi le preţu­iesc ca pe nişte comori. Stăteam lângă pickup-ul acela ore întregi. Fasci­nată am fost mereu de tot ce înseamnă cariera ei, de la diversitatea re­pertoriului (faptul că mereu vine cu ceva nou, fără să se abată nicio clipă de la tipic şi tradiţie), până la postura în care se prezintă. Dreaptă, dâr­ză, serioasă, dar cu un suflet de aur. Te ia în braţe şi-ţi dă cele mai bune sfaturi, iubeşte tânăra gene­raţie şi o încurajează mereu. Când am avut un duet împreună, chiar la TVR, Doaaamne!, a fost cel mai frumos moment al carierei mele!

– Mai sunt şi alţi tineri atât de ataşaţi de folclor ca tine, sau eşti o excepţie?

– Oooh, sunt o mulţime. Chiar nu sunt sin­gură deloc. Ştiţi cât de mulţi copii participă la concursuri de folclor? Da, poate unii se pierd pe parcurs, alţii schimbă macazul spre alte genuri, dar mulţi rămân şi sunt foarte talentaţi. Pu­teţi vedea şi în concursurile televizate, de ge­nul „Vedeta Populară”, ce tineri de va­loa­re avem în folclor. Eu chiar am vrut me­reu să fiu atentă, ca prin muzica interpretată de mine, să mă adresez şi tinerilor, nu mi-am dorit să am un public dominat de nostal­gici, ca să spun aşa. În timp, am rea­lizat că nu era nevoie de un asemenea efort, pentru că foarte mulţi tineri sunt deja intere­saţi de folclor. La noi, la români, eu cred că el reprezintă o trăsătură națională.

Mama Odorica și pregătirile de Crăciun

– Printre cele mai frumoase tradiţii de la noi sunt cele legate de celebrarea Cră­ciu­nului, care tocmai se apropie în paşi repezi. Cum îl aștepți?

– Pentru mine, sărbătorile înseamnă fa­milie. Acasă e locul Crăciunului. Ies afară doar când mergem cu colinda şi uratul, fă­când tura rudelor prin comună. La noi în familie e foarte frumos, avem o mulţime de obiceiuri ale noastre şi abia aştept, an de an, să le reluăm. De exemplu, bradul se împo­do­beşte pe 1 decembrie şi musai trebuie să luăm cu toţii parte la eveniment. Tata a in­trodus „regula” asta, pentru a ne putea bucu­ra cât mai mult de brad. Apoi urmează curăţenia generală, iar cu câteva zile înainte de Crăciun, ne mutăm în bucătărie. Aici inter­vine mama, care ţine să avem multe feluri de mâncare, prăjituri, indiferent dacă ni se anunţă sau nu musafiri. Mama are un nume senzaţional, Odorica! E apri­gă şi harnică, nici când e bolnavă nu poate sta locu­lui. Iar eu sunt mâna ei dreaptă acum. Spun „a­cum”, pentru că în copi­lă­rie nu-mi prea plă­cea să gos­podăresc, aş fi făcut orice să mă fofilez de la tre­buri. Mai ales toam­na, când se adună le­gumele, se fac mu­rături şi zacuscă, fugeam de ele cât puteam. Ciudat cum ne schimbăm în timp… Acum, chiar aştept acest moment, e un bun prilej de a sta cu ai mei, de a povesti cu mama, în timp ce gospodărim. În plus, ador toamna, este ano­timpul meu preferat, mai ales aşa cum este acum, când ceţurile groase ale dimineţii amestecă miile de culori ale frunzelor. În ultimii ani am fost destul de ocupată şi cu facultatea, şi cu muzica. S-a întâmplat să am concert chiar când mama se ocupa de pregătirile de Crăciun, şi-mi părea tare rău că nu o puteam ajuta. Dar, uite, anul acesta suntem împreună tot timpul.

– Poate fi acest aspect al vieții în familie o parte bună a pandemiei care ne macină în acest an?

– Eu cred că da. Poate aşa vor vedea şi cei care de Sărbători plecau prin ţări tropicale cât de mult au pierdut de fapt, cât de plăcut este să fii în casa ta, în familie, în aceste clipe sfinte. Nu spun că trebuia să vină acest context tulbu­rător ca să înţelegem cât e de impor­tant să fim uniţi, să avem grijă unii de alţii, dar aşa a vrut Dumnezeu, iar noi nu avem altceva de făcut decât să înţelegem ceva din asta. Să ştiţi că, deşi mă tem foarte mult de virus (mai ales pentru că mama lucrează în spital), sunt o fire optimistă şi încerc mereu să văd binele în toate. Poate şi Crăciunul va mai vindeca din aceste frici, pentru că unul dintre darurile sale este să ne întoarcă în anii copilăriei – cea mai lipsită de griji perioadă din vieţile noastre. Una dintre bucuriile familiei mele de Crăciun este să ne uităm prin fotografii. Am adunat multe şi, în bună parte din ele, sunt de la diferite Crăciunuri. Dacă părinţii mei ţin minte fiecare an, fiecare amănunt din orice imagine, pentru mine, pozele acelea sunt o mare amintire amestecată şi îmi place aşa. Îmi plac atmosfera, culoarea, mirosul, totul creează un tablou care îmi dă o aşa stare de bine! Chiar dacă nu reuşesc mai deloc să asociez o anumită ima­gine cu anul în care a fost făcută, îi tot întreb pe ai mei amănunte şi astfel se creează un joc în care eu întreb, iar ei reconstituie amintiri în detaliu. Un film de familie senzațional.

– Andreea, te întreb la final: ai curaj să-ţi faci planuri pentru anul următor?

– Aveţi dreptate să formulaţi aşa întrebarea, azi chiar îţi trebuie curaj să-ţi faci planuri. Anii trecuţi, la vremea aceasta, ştiam destul de bine mai tot programul pentru anul ce urma, multe concerte erau deja rezervate, în linii mari, sce­nariul era făcut. Acum? Acum ne bucurăm de imprevizibil. Acum înţelegem într-un mod destul de dur cum vieţile ni se pot schimba radical, într-o singură clipă. Însă nu stau, dacă pe parcurs apar emisiuni, filmări, poate câte un eveniment organizat în siguranţă, sigur voi participa. Pe de altă parte, sunt studentă în ultimul an, deci cu învăţătura am treabă cât încape: examene, licenţă, dizertaţie, nu cred că mă voi plictisi. Nu aş vrea să încheiem fără să vă mulţumesc pentru darul pe care mi l-aţi făcut cu acest interviu. Vă preţuiesc extrem de mult revista şi aş dori să le urez cititorilor „Formulei AS”, „Sărbători în pace şi sănătate !”. Să ne ajute Dumnezeu pe toţi să trecem cu bine prin aceste încercări deosebit de grele, să fim responsabili şi recu­nos­cători pentru tot ce avem. Doamne ajută!

Foto: PETRU ELEN (2)