Cu DOINA RUȘTI, despre molimă și literatură: „Mă gândesc că întreaga planetă a lăsat-o mai moale”

Scriitoarea Doina Ruști a avut vreme în această perioadă de pandemie să verifice dacă molimele medievale care bântuiau Bucureștiul, vremuri tulburi despre care a scris în cărțile sale, au un corespondent actual.

Cei doi studenți lipiți

– Tu, care iubești atât de mult Bucureștiul, cum l-ai văzut acum, în timpul distanțării?

– Din toată această perioadă a pandemiei, am o singură imagine în minte, obsedantă, vie, un fel de coloană vertebrală a timpului dus. Anul trecut, cam pe vremea asta, ieșeam de la un curs, de la Litere, coboram scările, pe lângă lift, când am văzut doi studenți stând de vorbă, un băiat destul de firav și-o fată brunetă, doi oameni legați printr-o forță nevăzută. Între ei era o emoție care a ajuns la mine, mai mult chiar, nu mai puteam să merg mai de­par­te, așa că am stat câteva clipe lipită de zid. Cei doi aveau o conversație convențională, genul care nu interesează pe nimeni. Dar adevărata lor con­ver­sație era invizibilă, dincolo de cuvinte, cum se zice. Păreau electrizați, lipiți, gata să se amestece. Până la urmă, am trecut mai departe. Apoi au venit zilele iernii și pandemia care ne-a ținut departe de tot. Și cam pe la începutul ei, când încă speram că trecem printr-un episod efemer al vieții noastre, m-am dus pe la facultate. Era deprimant, totul în jur arăta pă­răsit. Am întâlnit câteva persoane cu mască, m-am mai învârtit puțin pe acolo și, deodată, m-am simțit literalmente cu­tre­murată. Ajunsesem la lift, iar pe scări erau cei doi studenți din toamna trecută. La fel de îndră­gos­tiți. Iar întâlnirea aceasta a luat pro­porții, nu epic, ci analitic: în ciuda distanțării, a izo­lărilor noastre, legătura emoțională dintre noi toți a continuat să e­xis­te. Așa am început un roman, ai cărui prota­go­niști sunt cei doi studenți.

– Este un roman de dra­goste?

– Și da, și nu. E, în pri­mul rând, o carte despre destin și despre legăturile ne­văzute din­tre oameni, dintre părțile uni­ver­sului, dintre viață și moarte. Și, desigur, despre niște pa­turi fă­cute demult, în se­colul fana­riot.

– Și în ce stadiu se află ro­manul?

– E deja pe piață, zi­lele as­tea a apărut. A fost modul meu de a rezista pandemiei, de a in­tra în le­gătură cu cei­lalți oa­meni. Lite­ratura cons­titu­ie un canal de co­mu­­ni­care, este ca și cum ai tri­mi­te scrisori, în care oa­me­nii așteaptă un semn, ca și tine.

Grădina cu vedenii

– Cum se numește romanul acesta, scris în lunile distanțării?

– Se numește Paturi oculte. Acesta a fost de la început titlul.

– Are legătură cu timpul recluziunii? Cu paturile suferinței?

– În romanul acesta am adunat experiența mea pandemică – este un roman plasat în zona invi­zi­bilă a legăturilor omenești. Stând în casă, timpul s-a dilatat, iar în scurtele mele ie­șiri, am realizat că orașul e in­finit. Într-o zi, după prima parte de lockdown, am trecut cu mașina pe Rosetti, pe lângă grădina de la Lido (cred că Buongiorno se numea). Era ceva mișcare, iar din vârfurile copacilor cădeau niște amintiri mici, foarte stimulative, tonice, aș putea spune. Prin urmare, a doua zi mi-am sunat o prie­tenă să mergem acolo. Dar când am ajuns, porțile erau închise, gră­dina era pustie, iar așa, fără mese și scaune, arăta ca o curte prin care nu mai trecuse nimeni de sute de ani. Nici pe stradă nu era țipenie, iar pe Ma­ghe­ru, abia dacă am văzut câteva mașini. Era post-apo­caliptic, mă simțeam sin­gură. Și cum stăteam lângă gard și pri­veam prin spațiul îngust dintre două bucăți de tablă vopsită, printre copacii din curte, dincolo de ei, am observat că se des­chidea altă lume. Fâlfâiau pulpane ca­ti­felate, alunecau printre ramuri eșarfe spumoase. Iar în zilele următoare am constatat că prin tot Bucureștiul există porți, fante subtile către cealaltă parte, către lumea imaginației, iar în zona asta ascunsă se nasc misterele, faptele aureolate, eroii și bolile. Odată scăpate toate acestea, ajunse în realitatea noastră istorică, se amestecă aleatoriu, creează metafore. Istoria însăși, privită în mic, e o complicată parabolă, făcută din fapte pe care o mână misterioasă le-a amestecat după criterii sim­bolice, criptice. Prin urmare, povestea din romanul meu este a unor paturi misterice (se știe că îmi plac titlurile cinstite).

Creionul de roșcov

– Te referi la mister, în sens larg, sau la misterele Antichității, la acele culte mistice din care ne-au rămas, de exemplu, picturile de la Pompei?

– La al doilea sens. Și-am să-ți spun și de ce. Am realizat nu de­mult că în proza mea apare constant roșcovul sălbatic, numit adeseori tecar, așa cum îl nu­meam în vremea co­pilăriei. În general, e un pom pricăjit, din mar­ginea pădurilor, o ver­siune de salcâm. Dar dacă este scos din pâl­curi și are condiții să se dezvolte – devine ma­ies­tuos. Mai ales tecarii bătrâni sunt impre­sio­nanți: înalți, plini de țepi. Când bate vântul, păstăile lor, rezistente tot timpul anului, chiar și iarna, scot niște su­nete de castaniete ori de pian îndepărtat, atins de o mână leneșă, delicată. Roșcovii ăștia sălbatici au avut multă vreme rol ritualic, la Moșii de vară, mai ales pe-aici, prin sudul țării. Păstăile erau înșirate și purtate la gât sau în jurul blidelor care se dau și astăzi de pomană, cu această ocazie. Îmi amintesc ritualul de-acasă, din vremea copilăriei. Pe-atunci, era doar un obicei religios, dar mai târziu, mi-am dat seama că muzica roșcovelor a constituit, pro­babil, un mod de comunicare cu lumea de dincolo, căci la Moși se sărbătoresc morții. Gândindu-mă azi la păstăile care fluturau prin porți, mi se par înrudite cu acel instrument folosit de Ghilgameș, pentru a chema spiritul lui Enkidu, de pe lumea cealaltă. Aici e momentul să-ți spun că am scris romanul Paturi oculte cu un creion de roșcov, cumpărat într-o seară de pe stradă, de la un puști straniu: tot Bucureștiul era pustiu, pe lângă cupola Universității plutea umbra COVID-ului, iar băiatul acesta, care nu avea mai mult de 10-12 ani, vindea câteva creioane de roș­cov!

– Și ce-au creioanele astea? Au ceva special?

– Normal. Sunt făcute dintr-un lemn ritualic.

– La ce editură a apărut ro­ma­nul „Paturi oculte”?

– La Litera, editură care m-a sedus prin poziția de lider pe piața de carte, prin cărțile frumoase și prin oamenii foarte tineri care lucrează acolo. De altfel, trebuie să spun că tot aici coordonez și Bi­blioteca de Proză Contemporană, noua colecție a editurii.

– O nouă colecție! Asta înseamnă că oamenii citesc mai mult, acum în perioada de izolare?

– Așa sper. Cred că lectura ține de o pre­dis­poziție, iar cititorii adevărați, mai ales cei de fic­țiune contemporană românească, nu au nevoie de o epidemie ca să se cufunde în cărți.

– Cine sunt acești scriitori care urmează să apară în colecția pe care o girezi?

– Sunt tineri încă aflați la debut, autori ai unor cărți de circulație mai restrânsă, dar și oameni talentați, aflați în pragul consacrării. Pe toți i-am cunoscut prin intermediul scrierilor lor.

– Ai ținut cursuri online în perioada asta, presupun?

– Da, ca toată lumea, și eu intru online, țin și un curs de scriere creativă, pe parcursul căruia am constatat că obosesc repede. Dar poate că acesta este ritmul normal și n-am știut noi. Uneori mă gândesc că întreaga planetă a lăsat-o mai moale, a trecut pe turație leneșă, pentru că exageraserăm cu toții, deveniserăm workaholici.

– Când povesteai mai devreme despre micul vânzător de creioane, mi-am amintit de Zogru, unul din personajele stranii din proza ta, și-mi vine să te întreb: ce-ar zice el despre pandemie?

– Cu siguranță, Zogru ar fi în elementul său, el însuși fiind un fel de virus care trăiește în sângele oa­menilor, modificându-le personalitatea, acțiuni­le, modul de viață. Dar fiind un tip cu înalt simț al drep­tății, cred că l-ar indigna ravagiile CO­VID-ului și l-ar resimți ca pe un inamic.

– Ce planuri ai în continuare? Cum îți vei lansa romanul în noul sistem?

– Nu va fi la fel de ușor ca altădată. Dar eve­nimentele nu vor lipsi. De la lansări online, la în­tâlniri misterioase, în infinitul spațiu virtual, mi-am programat multe. Dar nu-mi place să vorbesc des­pre planuri, ci să povestesc despre cele făcute, căci narațiunea e legată de trecut și de toate îngâmfările lui.

– Cât crezi că va dura pandemia?

– Cel puțin încă un an, dacă nu mai mult. Nu este doar o epidemie extinsă, ci o eră în care abia am intrat.