Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Luminația

Întâlnire în cimitir

Foto: Shutterstock

Poate că nu întâmplător, la început de no­­iembrie, când natura se zbate să-și păstreze viața, amenințată de frig și de îngheț, românii țin, și ei, o sărbătoare legată de viață și moarte: Luminația. O zi care celebrează atât lumea viilor, cât și pe aceea a celor călătoriți dinco­lo. Luminația, Ziua morților, A tuturor sfin­ților, Ziua pome­nirii, Moșii de toamnă, Po­ma­na în timeteu sau Ziua celor duși, indiferent cum este tre­cută în calendarele religioase sau în cele populare, aceasta este ultima sărbătoare a toam­nei. O sărbătoare la care vin copii și bătrâni, la care se în­tâl­nesc vii și morți, ca să cins­tească împre­ună speranța. Spe­ranța izvorâtă din cre­dința că lumea de aici nu este ruptă de lumea de dincolo. Că exis­tă căi și mij­loace de comu­nicare între ele, că moartea nu este o dispariție în neant, ci doar o prelungire a vieții, sub altă formă. Spe­ranța că moar­tea nu poate rupe punțile din­tre noi și cei duși.

Fereastra de lumină

Cimitirul neamului meu este pe vâr­ful unui deal. Pe vremuri, de jur îm­pre­jurul cimitirului, în loc de gard, se înălțau niște brazi falnici și bătrâni. De-atunci a rămas și vorba cu care era însoțită plecarea în lumea de dincolo: „Mă duc la locul meu, între brazi”, sau „Când oi ajunge între brazi”. Am băgat de sea­mă la câțiva dintre bătrânii apropiați din familia mea, că vorbeau glumind, despre „locul dintre brazi”, cu un fel de așteptare senină, fără urmă de teamă. Știau că vor ajunge într-o zi sau alta acolo, aveau vreme să se împace cu gândul acesta și să-și îngrijească locul cu mult înainte de ziua de „petrecanie”, în care erau conduși în­tre brazi, de toată suflarea satului. „A petrece” pe cineva înseamnă a însoți, a fi alături la drum, la o încercare, a fi împreună. Cu siguranță, aceas­tă stare de comuniune o căutăm și atunci când aprindem o lumânare, în amintirea cuiva care nu mai e printre noi. Lumânarea aprin­să este tocmai fereastra deschisă spre lumea de dincolo, poarta prin care putem ajunge la cei „petrecuți”.

Mormintele de iarbă

Nu știu dacă cimitirul acesta este cel mai vechi din Maramureșul de sub munte, dar știu sigur că este cel mai mic. Doar o palmă de loc, mărgi­nit pe o parte de pădure, și în­conjurat de alte trei părți, ca-ntr-o îmbrăți­șare, de-o poiană străbătută de o cărare. Acolo își „trăiesc” liniștea de veci câteva fa­milii și tot acolo se întâlnesc urma­șii lor, poate în vreo duminică, după slujba de la bi­serica din apropiere și, cu siguranță, de Lu­minație, când unii vin de la mari de­părtări pierdute în lume, de unde i-a dus norocul sau, poate, nenorocul.

Pe vremuri, în cimitirul acesta mic, mor­­mintele erau foarte simple, aveau doar câte o cruce de lemn, pusă la capătul unui drept­unghi alcătuit din glii de pământ aco­perite cu iarbă verde. Gliile se aduceau din pă­dure, și dacă le udai la vreme cu apă, iarba creș­tea frumos. Mor­minte de iarbă, cu cruci de lemn! Uneori, iarba făcea și flori. Vara, te înne­bu­­nea mirosul de cimbrișor! Părea că pacea lumii își are acolo începutul și sfârșitul. Doar brazii cei falnici, mișcați de vânt, puneau acor­duri grave pe frea­mătul verii, dând semn că dialogul dintre cei vii și cei duși poate începe.

Astăzi, în satul familiei noas­tre, mai sunt doar puține mor­minte de iarbă. Cele mai multe sunt făcute din marmură și sunt împodobite cu flori din plastic. De iarbă, au mai rămas doar mor­mintele bătrânești, unele părăsite de mult, îngropate prin­tre ierburile sălbăticite. Altele nu mai au cruce, dar pentru că oamenii știu că acolo a fost îngropat cineva, de Luminație, aprind câte o lumânare și pentru sufletul lor. Lumina ei spulberă întunericul și uitarea, topește durerea și frigul singurătății. La flacăra ei licăritoare ca aurul, vin să se încălzească și să se bucure că sunt împreună, și viii de-aici, și viii din lumea de din­colo.

Sărbătoarea pomenirii și în­tâlnirii cu neamul de dincolo începe în flacăra unei lumânări. Și chiar așa se întâmpla și în vremea copilăriei mele, când Buna, după ce-și lăsa coșarga cu bunătăți lângă crucea bunicului, aprindea pri­ma lumânare la mormântul de iarbă al Nas­tasâiei, o vecină care nu mai avea pe nimeni pe lumea asta, și-abia apoi punea lumânările aprinse la morții noștri. Sunt și azi morminte pe care ard zeci de lumânări, altele pe care luminează doar câteva, iar altele scufundate în întuneric. Odată cu crucile de lemn a pu­trezit şi neamul, s-a stins, a dispărut, s-a „pe­trecut” de cea­laltă parte a lumii, unde nu mai e nevoie de lumânări.

Lumânare vie

De Luminație, pe vremuri, stă­teau în cimi­tir multe ceasuri, și dacă vremea era senină, până se în­sera. Dar de vreo câteva ori, s-a întâmplat să ningă pentru întâia oară chiar în ziua de Luminație și lumânările aprinse să sfâ­râie în omăt. Părea că e un dar de sus ninsoarea aceea curată, așteptată atât de mult de copii. Un dar care a încununat și ziua bătrânilor, ca o dez­le­gare.

După ce aprindeam lumânările la mormin­tele noastre, așteptam ca preotul să-și încheie rugă­ciunea, apoi Buna mă lua de mână și mă du­cea la mormintele altor neamuri și la vecini. Punea câte o lumânare aprinsă lângă cruce și le spunea celor adunați pe lângă morminte un „Dum­­nezeu să-i hodinească!”, iar după ce tre­ceam pe la toate mormintele altora, ne întor­ceam la ale noastre, la casa noastră dintre brazi. Atunci Buna își desfă­cea coșarga și împărțea plăcinte și poganzli cu silvoiz și cu nuci. Și tare mă bucuram, pentru că cei care veneau la mormintele noastre, să aprindă și ei lumânări, de dragul morților noștri, poves­teau cu Buna des­pre cei duși, ca și cum întâm­plările s-ar fi pe­trecut tocmai ieri, și eu aflam tot felul de lucruri despre viața lor. Pe mulți dintre ei nu i-am cu­noscut decât din aceste povești spuse la flacăra lumânărilor.

De fapt, toată întâlnirea din temeteu, cum i se zice cimitirului pe la noi, era sub semnul unei bucu­­rii binevoitoare, plină de melancolie, care-i prin­dea și pe cei mai bătrâni, dar și pe tineri. Nu era doar bucuria că se întâlneau cu oameni pe ca­­re nu-i mai văzuseră de multă vreme, ci era bucu­ria născută din credința că și cei din lumea de dincolo sunt părtași la această întâlnire. Că au venit, de Luminație, la întâlnirea cu noi, așe­zați, bucuroși, în jurul mormintelor verzi de iarbă.

***

Nu am cum să ajung în anul acesta la Lu­minația de-acasă, din Nordul Ardealului. Vre­mea pe care o trăim ne impune rigori și reguli ciudate, ne­mai­întâl­nite până acum. Vom ieși și din asta. Cu înțelepciune și cu răbdare și cu încredere în Dumnezeu.

Anul acesta, de Luminație, mi-am luat morții cu mine. Îi duc în gând oriunde mă aflu. M-am transformat eu însămi într-o lumânare vie, aprin­să de iubirea mea pentru ei, și atât cât voi trăi pe pământ, îi voi pomeni fără oprire în fața cerului. Am repetat în gând gesturile vechi, pe care le-am învățat de la Buna. Am făcut curat în jurul mor­mintelor, am pomenit întâmplări hazlii, am adus flori, am dat la o parte umbra unor supărări fără voie și-am curățat piatra unei cruci, de muș­chiul verde, crescut peste ea, ca să se vadă nu­me­le scris în cartea vieții.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian