Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

NORA AGAPI (realizator de filme documentare): „Tata a fotografiat până în ultima clipă”

Ioan Matei Agapi – autoportret

Inaugurarea, pe 23 octombrie, la Muzeul Național de Artă Contemporană, a expo­ziției „Oarecari, 1967 – 1978, văzuți de Ioan Matei Agapi”, reprezintă un prim capitol al des­­coperirii unei colecții monumentale de fotogra­fii. Figură emble­matică a Iașiului, Ioan Matei Agapi (1936 – 2020) – fotograf, ca­meraman, profesor de arte vizuale – a lăsat în urma sa peste 10.000 de nega­tive foto­gra­fice, sute de ore de filmări, 80 de aparate de fo­to­grafiat, fotografii de epocă, o ade­vărată pagină de istorie a fotografiei românești. Fiica sa, Nora Agapi, opera­tor și reali­zator de filme documentare, a lansat „Timebox”, o peli­culă avân­du-l în prim-plan pe tatăl său și lupta acestuia de a-și păstra in­tactă arhiva. Primit cu căldură de pu­blic, „Time­box” a deschis drumul salvării muncii de o viață a documentaristului ieșean, evocat exem­plar în ex­poziția-eve­ni­ment „Oare­cari”, organiza­tă de Nora Agapi.

O expoziție în întuneric

– Nora, cu ce gânduri ai ră­mas după des­chi­derea ex­po­ziției dedicată tatălui tău, Ioan Matei Agapi, un mare fotograf, din păcate prea puțin cunoscut?

Nora Agapi

– Suntem într-o perioadă în care muzeele nu permit strân­gerea unor grupuri, așa încât nu am avut un vernisaj propriu-zis oficial. Seara inaugu­rală a dezvăluit însă o surpriză pe care am păstrat-o cu grijă, anume, că expoziția s-a ținut în întu­neric. La intrare, vizitatorii au primit o lanternă, ceea ce a creat o atmosferă aparte.

– Cum ți-a venit ideea asta?

– În primăvară, împreună cu câțiva colegi, am scris un proiect AFCN pentru a obține fonduri pen­tru scanarea arhivei tatei. În timp ce scriam proiec­tul, m-am gândit că aș vrea ca expoziția să fie alt­fel, poate aranjată într-un labirint, poate cu printuri foarte mari. Apoi mi-am dat seama că aceste ne­gative au stat în niște cutii, ordonate, atâția ani, din 1967 și până acum. Este vorba despre un trecut ținut în întuneric. Trecutul acela, istoric, nici el nu a fost prea vesel, a avut multe părți întunecate, și atunci m-am gândit că o redescoperire a trecutului nostru cu lanterna, un trecut pe care să-l putem investiga și reconstitui în mintea noastră apelând la memoria fiecăruia, este o idee bună. M-am ținut de ea și a dat roade, am primit răspunsuri pozitive, a plăcut foarte mult. O dată cu expoziția am pornit și site-ul ioanagapi.com.

– Ce strategie ai avut pentru a ordona o ase­menea arhivă uriașă?

– Am fost fascinată de felul în care tata își de­numea lucrările. A fost un tip foarte minuțios și con­știincios, astfel încât arhiva este foarte ordo­nată. Își scria pe hârtiuțe ziua, data, evenimentul, ceea ce înseamnă acum o informație de valoare uriașă și, pe lângă asta, scria și anumite povești des­pre oamenii pe care îi întâlnea. Negativele erau trecute în mai multe categorii: reportaje, documen­tare, poli­tică, familie, portrete, prieteni, medicină, și printre aceste categorii una este denumită așa: „oarecari”, diverșii oameni pe care-i întâlnea, în oraș sau în drumurile lui prin țară, sau pe oriunde mer­gea să fotografieze. Chiar dacă erau „oare­cari”, pentru el contau, oameni frumoși, inte­re­sanți, fie prin ținută, fie prin ceea ce făceau. Foto­grafiați de tata, dintr-odată, acești oameni nu mai sunt oare­cari, devin la fel de importanți ca oa­me­nii politici sau artiștii pe care-i fotografia oficial.

– Îți amintești de momentele în care te lua cu el atunci când fotografia?

– Da, știu cum reușea să facă oamenii să iasă din starea lor, să râdă, să se deschidă, și asta fără vreun efort special. Nu făcea foto­grafii încercând să nu fie vă­zut, iar modul lui de abordare era inimi­tabil. Oricum, tata, ca fire, ca om, era inimita­bil, un tip special, spontan, pon­tos, găsea replici pe mo­ment, se plia pe fiecare om, în orice situație. Prin felul lui de a fi, de a vorbi. Viza, cu aparatul la ochi, apoi lăsa aparatul deoparte, și se strâmba la om, la grup, făcea o figură haioa­să, și asta avea întot­deauna efect.

Aparatul bunicului

– Pasiunea fotografiei s-a trans­mis pe linie de familie?

– Când era mic, tata mergea mult cu bunicul, el l-a educat în această direcție, de a vedea oame­nii, de a-i asculta, de a învăța de la fiecare din ei. Eu nu l-am cunoscut pe bunicul, dar și el făcea fotografii în tinerețe, fotografii care, o parte, se află și ele în expoziție. Deși bunicul, care era învățător, și apoi inspector școlar în zona Fălciu, a încercat să ascundă aparatul de copiii lui, ca să nu-și iro­sească viața și timpul pe o meserie inutilă, până la urmă, tata tot acolo a ajuns.

– Tatăl tău a descoperit apa­ratul ascuns al bunicului?

– Da, l-a găsit într-un dulap, prin anii ‘50, când era în liceu. Bu­ni­cul i-a dat voie să-l ia și să facă fotografii cu colegii, apoi tata l-a pus la loc în dulap și a ple­cat să facă Facul­tatea de Matematică la Iași. Acolo, îm­pre­ună cu un pro­fe­sor de geometrie, ce vo­ia să-l păstreze ca asis­tent, au vrut să facă geo­metrie animată. Cum nu știa nimeni să fa­că ani­mație, l-au tri­mis pe tata la „Stu­dioul Sahia”, în Bucu­­rești, iar acolo a dat de fil­mul documentar și a ter­mi­nat cu mate­ma­ti­ca, nu l-a mai pasionat. A făcut doi ani de „Sa­hia Film”, și a în­vățat ce în­seamnă docu­men­tar. Aceas­tă formă de film și de foto­gra­fie i s-a potrivit lui cel mai bi­ne.

– A vrut să ră­mâ­nă cu­noscut ca un docu­men­tarist?

– Da, lui nu i-a plăcut ni­ciodată denumirea de artist foto­graf, nu s-a pre­zentat așa și nu a fost asta. Dar foto­grafiile lui sunt o adevărată bucurie, fără să fie artistice. Ele au ceva aparte, emană mai mult de­cât docu­men­­tarul din ele. Sunt su­per­be! El a în­țeles foar­te bine lumina. Cu si­gu­ran­ță, mate­ma­ti­ca l-a a­ju­tat și în pro­cesul fotografic. Era cul­ti­vat, știa multă pic­tură, citea și cunoș­tea de toate din mai multe domenii, iar foto­grafiile lui re­flec­tă ceva din toate astea. Tata a fotografiat până în ultima clipă, chiar dacă era în casă, el fotografia. Nu mai putea fotografia eveni­mente prin țară, dar le fotografia la televizor, era mereu cu aparatul în mână.

Copilărie într-o casă-muzeu

– Ai copilărit într-o casă-colecție, care apare în filmul „Timebox” ca personaj principal, ală­turi de tatăl tău. De acolo a pornit atracția spre aparate, fotografie, film?

Instantaneu cu Eminescu

– Nu m-a împins tata spre meseria asta, nu m-a obligat nimeni. Am fost mereu mai tehnică, de aia și-mi spunea mereu „băiatul tatei”, și încerca să mă învețe tot felul de lucruri. Nu numai să bat un cui și să schimb un bec, dar să înțeleg mai multe lu­cruri, și așa am început să îl ajut. Pe teren, la fil­mări, îi țineam luminile, o vreme am devenit asis­tentul lui. Intrasem în meserie, developam mult, aveam mulți clienți. Până în ‘90, nu exista stu­dio în Iași și toată lumea venea la tata să developeze negativele din vacanță, să mărească pozele. În aceeași casă, tata ținea cursurile, el fiind profesor la Școala Populară de Arte. Veneau mulți oameni, studenți, se proiectau filme, se țineau discuții până seara târziu, o atmosferă frumoasă și diferită. Cine a trăit le știe, cine nu, și le poate doar imagina.

– L-ai simțit bucuros că urmezi calea cinema­tografiei?

– Da, era așa de mândru de mine! Știi, copiii sunt stânjeniți când sunt lăudați față de alții, iar el mă tot lăuda, atunci când mă prezenta, uite, e stu­dentă la imagine, e fotograf, uite ce a făcut, în stân­ga și-n dreapta, iar mie îmi venea să mă as­cund. Acum îmi dau seama că era normal să fie așa, mai ales în ultimii ani, mândru și liniștit, că eu îi duc mai departe munca și arhiva pe care a păs­trat-o. De asta sunt convinsă. Odată, a venit la mine-n vizită, la cămin, în București, iar eu foto­gra­fiam niște mere pe geam. Nu l-am prea băgat în seamă pe tata, iar pentru el, asta a con­tat foarte mult, a zis „gata, de acum, fii­că-mea știe să facă me­­se­rie, dacă nu a lăsat foto­gra­fiatul ca să mă sa­lute pe mi­ne, în­seamnă că nu mai am ce să-i spun.”

– Cum se simțea în centrul atenției, la lansările filmului la care ați par­ti­ci­pat împreună?

– Minunat, era în elementul său! Știa să apară și să țină un public atent, să îl cucerească. Pen­tru că eram amândoi pe sce­nă, uneori încercam să-l mo­de­rez și să-l mai domolesc, să vor­bească mai puțin, dar de fiecare dată, am avut aceeași reacție a publicului: „Lasă-l să vorbească!”. La o sin­gură proiecție eu nu am putut ajunge și mi-au povestit prie­tenii că a fost seara lui, a fă­cut lumea să râdă, pu­blicul a fost la pi­cioa­­rele lui, și el era foarte în­­cân­tat. Iar eu mă bucur enorm că s-a în­tâm­plat așa.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian