
Inaugurarea, pe 23 octombrie, la Muzeul Național de Artă Contemporană, a expoziției „Oarecari, 1967 – 1978, văzuți de Ioan Matei Agapi”, reprezintă un prim capitol al descoperirii unei colecții monumentale de fotografii. Figură emblematică a Iașiului, Ioan Matei Agapi (1936 – 2020) – fotograf, cameraman, profesor de arte vizuale – a lăsat în urma sa peste 10.000 de negative fotografice, sute de ore de filmări, 80 de aparate de fotografiat, fotografii de epocă, o adevărată pagină de istorie a fotografiei românești. Fiica sa, Nora Agapi, operator și realizator de filme documentare, a lansat „Timebox”, o peliculă avându-l în prim-plan pe tatăl său și lupta acestuia de a-și păstra intactă arhiva. Primit cu căldură de public, „Timebox” a deschis drumul salvării muncii de o viață a documentaristului ieșean, evocat exemplar în expoziția-eveniment „Oarecari”, organizată de Nora Agapi.
O expoziție în întuneric
– Nora, cu ce gânduri ai rămas după deschiderea expoziției dedicată tatălui tău, Ioan Matei Agapi, un mare fotograf, din păcate prea puțin cunoscut?

– Suntem într-o perioadă în care muzeele nu permit strângerea unor grupuri, așa încât nu am avut un vernisaj propriu-zis oficial. Seara inaugurală a dezvăluit însă o surpriză pe care am păstrat-o cu grijă, anume, că expoziția s-a ținut în întuneric. La intrare, vizitatorii au primit o lanternă, ceea ce a creat o atmosferă aparte.
– Cum ți-a venit ideea asta?
– În primăvară, împreună cu câțiva colegi, am scris un proiect AFCN pentru a obține fonduri pentru scanarea arhivei tatei. În timp ce scriam proiectul, m-am gândit că aș vrea ca expoziția să fie altfel, poate aranjată într-un labirint, poate cu printuri foarte mari. Apoi mi-am dat seama că aceste negative au stat în niște cutii, ordonate, atâția ani, din 1967 și până acum. Este vorba despre un trecut ținut în întuneric. Trecutul acela, istoric, nici el nu a fost prea vesel, a avut multe părți întunecate, și atunci m-am gândit că o redescoperire a trecutului nostru cu lanterna, un trecut pe care să-l putem investiga și reconstitui în mintea noastră apelând la memoria fiecăruia, este o idee bună. M-am ținut de ea și a dat roade, am primit răspunsuri pozitive, a plăcut foarte mult. O dată cu expoziția am pornit și site-ul ioanagapi.com.
– Ce strategie ai avut pentru a ordona o asemenea arhivă uriașă?
– Am fost fascinată de felul în care tata își denumea lucrările. A fost un tip foarte minuțios și conștiincios, astfel încât arhiva este foarte ordonată. Își scria pe hârtiuțe ziua, data, evenimentul, ceea ce înseamnă acum o informație de valoare uriașă și, pe lângă asta, scria și anumite povești despre oamenii pe care îi întâlnea. Negativele erau trecute în mai multe categorii: reportaje, documentare, politică, familie, portrete, prieteni, medicină, și printre aceste categorii una este denumită așa: „oarecari”, diverșii oameni pe care-i întâlnea, în oraș sau în drumurile lui prin țară, sau pe oriunde mergea să fotografieze. Chiar dacă erau „oarecari”, pentru el contau, oameni frumoși, interesanți, fie prin ținută, fie prin ceea ce făceau. Fotografiați de tata, dintr-odată, acești oameni nu mai sunt oarecari, devin la fel de importanți ca oamenii politici sau artiștii pe care-i fotografia oficial.
– Îți amintești de momentele în care te lua cu el atunci când fotografia?
– Da, știu cum reușea să facă oamenii să iasă din starea lor, să râdă, să se deschidă, și asta fără vreun efort special. Nu făcea fotografii încercând să nu fie văzut, iar modul lui de abordare era inimitabil. Oricum, tata, ca fire, ca om, era inimitabil, un tip special, spontan, pontos, găsea replici pe moment, se plia pe fiecare om, în orice situație. Prin felul lui de a fi, de a vorbi. Viza, cu aparatul la ochi, apoi lăsa aparatul deoparte, și se strâmba la om, la grup, făcea o figură haioasă, și asta avea întotdeauna efect.
Aparatul bunicului
– Pasiunea fotografiei s-a transmis pe linie de familie?
– Când era mic, tata mergea mult cu bunicul, el l-a educat în această direcție, de a vedea oamenii, de a-i asculta, de a învăța de la fiecare din ei. Eu nu l-am cunoscut pe bunicul, dar și el făcea fotografii în tinerețe, fotografii care, o parte, se află și ele în expoziție. Deși bunicul, care era învățător, și apoi inspector școlar în zona Fălciu, a încercat să ascundă aparatul de copiii lui, ca să nu-și irosească viața și timpul pe o meserie inutilă, până la urmă, tata tot acolo a ajuns.
– Tatăl tău a descoperit aparatul ascuns al bunicului?
– Da, l-a găsit într-un dulap, prin anii ‘50, când era în liceu. Bunicul i-a dat voie să-l ia și să facă fotografii cu colegii, apoi tata l-a pus la loc în dulap și a plecat să facă Facultatea de Matematică la Iași. Acolo, împreună cu un profesor de geometrie, ce voia să-l păstreze ca asistent, au vrut să facă geometrie animată. Cum nu știa nimeni să facă animație, l-au trimis pe tata la „Studioul Sahia”, în București, iar acolo a dat de filmul documentar și a terminat cu matematica, nu l-a mai pasionat. A făcut doi ani de „Sahia Film”, și a învățat ce înseamnă documentar. Această formă de film și de fotografie i s-a potrivit lui cel mai bine.
– A vrut să rămână cunoscut ca un documentarist?
– Da, lui nu i-a plăcut niciodată denumirea de artist fotograf, nu s-a prezentat așa și nu a fost asta. Dar fotografiile lui sunt o adevărată bucurie, fără să fie artistice. Ele au ceva aparte, emană mai mult decât documentarul din ele. Sunt superbe! El a înțeles foarte bine lumina. Cu siguranță, matematica l-a ajutat și în procesul fotografic. Era cultivat, știa multă pictură, citea și cunoștea de toate din mai multe domenii, iar fotografiile lui reflectă ceva din toate astea. Tata a fotografiat până în ultima clipă, chiar dacă era în casă, el fotografia. Nu mai putea fotografia evenimente prin țară, dar le fotografia la televizor, era mereu cu aparatul în mână.
Copilărie într-o casă-muzeu
– Ai copilărit într-o casă-colecție, care apare în filmul „Timebox” ca personaj principal, alături de tatăl tău. De acolo a pornit atracția spre aparate, fotografie, film?

– Nu m-a împins tata spre meseria asta, nu m-a obligat nimeni. Am fost mereu mai tehnică, de aia și-mi spunea mereu „băiatul tatei”, și încerca să mă învețe tot felul de lucruri. Nu numai să bat un cui și să schimb un bec, dar să înțeleg mai multe lucruri, și așa am început să îl ajut. Pe teren, la filmări, îi țineam luminile, o vreme am devenit asistentul lui. Intrasem în meserie, developam mult, aveam mulți clienți. Până în ‘90, nu exista studio în Iași și toată lumea venea la tata să developeze negativele din vacanță, să mărească pozele. În aceeași casă, tata ținea cursurile, el fiind profesor la Școala Populară de Arte. Veneau mulți oameni, studenți, se proiectau filme, se țineau discuții până seara târziu, o atmosferă frumoasă și diferită. Cine a trăit le știe, cine nu, și le poate doar imagina.
– L-ai simțit bucuros că urmezi calea cinematografiei?
– Da, era așa de mândru de mine! Știi, copiii sunt stânjeniți când sunt lăudați față de alții, iar el mă tot lăuda, atunci când mă prezenta, uite, e studentă la imagine, e fotograf, uite ce a făcut, în stânga și-n dreapta, iar mie îmi venea să mă ascund. Acum îmi dau seama că era normal să fie așa, mai ales în ultimii ani, mândru și liniștit, că eu îi duc mai departe munca și arhiva pe care a păstrat-o. De asta sunt convinsă. Odată, a venit la mine-n vizită, la cămin, în București, iar eu fotografiam niște mere pe geam. Nu l-am prea băgat în seamă pe tata, iar pentru el, asta a contat foarte mult, a zis „gata, de acum, fiică-mea știe să facă meserie, dacă nu a lăsat fotografiatul ca să mă salute pe mine, înseamnă că nu mai am ce să-i spun.”
– Cum se simțea în centrul atenției, la lansările filmului la care ați participat împreună?
– Minunat, era în elementul său! Știa să apară și să țină un public atent, să îl cucerească. Pentru că eram amândoi pe scenă, uneori încercam să-l moderez și să-l mai domolesc, să vorbească mai puțin, dar de fiecare dată, am avut aceeași reacție a publicului: „Lasă-l să vorbească!”. La o singură proiecție eu nu am putut ajunge și mi-au povestit prietenii că a fost seara lui, a făcut lumea să râdă, publicul a fost la picioarele lui, și el era foarte încântat. Iar eu mă bucur enorm că s-a întâmplat așa.