Nostalgii de noiembrie – „Ce regretați că nu puteți face în toamna asta, din cauza pandemiei?”

Gabriela Șulea, scriitoare, Paris

„M-aș fi întors, ca în fiecare toamnă, acasă”

Fără pandemie m-aș fi întors, ca în fiecare toamnă, acasă. E ritualul nostru de octombrie: îm­pre­ună cu fiul meu, venim la bunici, în România. Eu, la rădăcinile mele dintâi, el, la cele care, va­canță după vacanță, se construiesc. O țară de-a do­ua, care îi crește pe dinăuntru. Ne-am fi pregătit de cu seară valizele, am fi dormitat în autocar spre aeroport, am fi trepidat sau ne-am fi plictisit aștep­tând avionul (atâția oameni în jur vorbind deja în română!), aș fi încercat sau nu un par­fum, aș fi mâncat un ultim sand­viș, cu gust franțuzesc. Apoi, în sfârșit, poarta A4 sau 7 sau 10 s-ar fi deschis, cu­loarul alb și îngust către avi­on, „Bine ați venit la bord, bună ziua”. Ne-am fi lipit amândoi picioa­rele de podea pentru decolare, am fi poves­tit, ne-am fi uitat prin hublou și mi-aș fi amintit cum m-a întrebat, la 5 ani, când ne-am ridicat peste nori prima dată – „Mami, aici suntem acasă la zei?”.

La București, tata ne-ar fi întâmpinat de la lift („lasă că iau eu valiza”), mama ne-ar fi servit aman­dine la micul dejun, și baclavale, și sarailii și cafea, aș fi rătăcit ore de-a rândul, prin anticariate și librării, ca să scotocesc, să răsfoiesc, să miros cer­neala proaspătă dintre pagini, aș fi plecat acasă cu teancuri întregi de cărți… Am fi luat, cu băiatul meu, tramvaiul până oriunde, me­troul către Ro­mană sau poate Izvor, surfând în echilibru toate cele cinci stații, agățați nu de bare, ci numai de aer, fixați în noi înșine, într-un picior, rezistând la viraje, apoi am fi vâslit și am fi mâncat înghețată în Ciș­migiu.

Am fi stat mult în balcon – de la etajul nouă se văd cerul și blocurile tivite cu argintiu și cu aur, bule­var­dul imens, râuri de mașini și taxi­uri, iar mama ne-ar fi spus că prân­zul și gustarea și cina sunt gata, „la masă!”. Apoi, într-o seară, m-aș fi vă­zut cu prietenele mele, ca să bem prosecco, vin roșu sau ceai, să ron­țăim fistic și măsline, să ne po­ves­tim viețile în detaliu, tot ce nu în­cape la telefon și în pozele de pe whatsapp. Am fi râs foarte mult toa­­tă seara. Ne-am fi îmbrățișat (as­ta chiar îmi lipsește) – „Mmm, ai același par­fum, rochia e nouă, botinele ți le știu, ți-ai făcut ma­ni­chiura cu negru, cu auriu sau cu nude, ești mai blondă, a ieșit bine nuanța”, o lume de foș­nete, de brățări și de fete. Mai e un lucru mic de care mi-e dor, aproape o vrajă: când ajung la prie­tena mea cea mai bună, se decupează o fantă se­cretă în spațiu, ca și cum aș face un pas alături de mine. Ies din lift, sun, iar când îmi deschide ușa, aerul apar­tamentului e deja plin de muzica ei sofis­ticată și cool. Ca o plasă subțire și ca un cocon, mă ridică trei centimetri deasupra podelei, de pe umeri și creștet îmi alunecă succesiv straturi întregi de fi­ință, nu mai sunt mamă-soție-fiică-soră-autoare de cărți, ci un fel de glob pur și ușor. Impon­derabilă, o nanosecudă de timp suspendat. Pe la desert, am fi ales fiecare câte un poem din bom­boniera ei cu ră­vașe, iar spre 3 dimineața, m-aș fi urcat într-un taxi, lăsând să defileze bule­var­de, străduțe și blo­curi în Bucureștiul meu inventat.

Însă pandemia ne-a privat „de acasă”, a mutat totul pe internet, în voci și în poze, îndesând lumea într-o fereastră de telefon. În unele seri, în aparta­mentul meu din Paris, închid ochii și văd forfota din aeroport, roțile mici de valize, cling-cling, „stimați pasageri vom ateriza în curând”, aerul gri, soarele incert de pe Otopeni și taxiul. Kisselef, Ca­lea Victoriei, în jos spre Unirii, un mozaic de fe­restre, cofetăria, covrigii și parcul. Cobor, des­chid ușa blocului, am ajuns.

Otilia Țeposu

„Mierea amintirilor”

Trăim vremuri ciudate, cu care nu ne-am mai întâlnit. Poate că viața pe care o cunoaștem se apropie acum de sfârșit și ne aflăm cu toții în fața unui alt început. Lumea pare o găină fără cap, care sare încă o vreme prin iarbă, după tăiere. Ce-i de făcut?, mă întreb, înconjurată de neîncredere, deru­tă, agitație, nemulțumire, lehamite și depresie. Cum să trăiesc cu amenințarea permanentă deasu­pra capului? Unde să-mi găsesc echilibrul, pe o corabie gata să se scufunde? Până la urmă am găsit un răspuns: trecutul. Ca să fug de răul și urâtul din lume mă gândesc la zilele din toamnele de altădată și rechem în gând armonia de atunci, Și, în mare măsură, ea e legată de București, un oraș în care am ajuns fără voie, care m-a speriat, ca pe orice ardelean, cu lumea și larma lui, cu foiala lui așa de obositoare. Un oraș care mi-a devenit însă casă, pe care a trebuit să-l descopăr, să mi-l apropii, și pe care am început să-l iubesc, mai ales în toamnele lui fabuloa­se, care dau specta­cole unice, în acele zile „de miere”, când lu­mina pare cobo­râtă peste lume, direct din rai.

Traseul era de cele mai multe ori același. Prima oprire era la an­ticarii de la Hanul cu tei. Mul­te povești am descoperit în obiec­­tele banale adunate la gră­madă pe rafturi, multe suspine ascunse în dantelele unui evantai ori în gulerul unei cămăși de mătase. Odată, o linguriță de alpaca mi-a spus istoria unui complot, altădată, niște nasturi de sidef mi-au dezvăluit o trădare în amor, o pun­guță de catifea putea fi oricând adă­postul unui bi­lețel scris în grabă, iar o casetă din lemn de mahon, mai păstra, încă, parfumul discret de trabucuri fine. Călătoriile mele prin București suplineau dorul de ducă și absența unor călătorii reale, prin locuri îndepărtate. Îmi continuam tra­seul pe străzile din jurul Parcului Carol, cu pauză mai mare pe străduța în trepte, care urca până sus, pe-un platou încon­jurat de copaci. De-acolo orașul pare altul, decât cel văzut îndea­proa­pe, are o me­lancolie fanariotă, ascunsă în străzile înguste, pli­ne, încă, de case vechi și grădini. Apoi o luam către Observatorul astrono­mic, pe la Cuțitul de Argint, coboram dealul Fila­retului, grăbind spre străzile de lângă Hanul lui Manuc, ca să mă opresc să mănânc covrigi calzi, la simigeria din capătul străzii Șelari…

Îmi lipsește tihna acestor drumuri de toamnă prin București. Sunt prea lungi, ca să le fac cu mas­ca pe față, printre mascați. Un popor de extra­te­reș­tri! Dar cel mai tare mă apasă dorul ceasu­rilor pe­trecute în librării, după cum am și nostalgia vorbe­lor la o ceașcă de ceai fierbinte, la vreo cofetărie de pe Calea Victoriei. Pe vremuri, noiembrie, cu toată melancolia lui, era o lună efervescentă, un ano­timp al deschiderii stagiunii teatrale, al concertelor simfonice de la Ateneu, luna cu expoziții și târguri de carte și cu doamne parfu­mate și ele­gan­te, cocoțate pe tocuri înalte, dornice să fie la înălțimea evenimentelor. Și mai erau și în­tâlniri la cârciumioare de cartier, în jurul unor pahare de vin, ciocnite cu prieteni dragi. Siliți la izolare forțată, s-ar putea ca în toamna asta să facem din singu­ră­tate o boală cronică. Și nu știu dacă vaccinul potrivit pentru pandemie ne va putea vindeca, nu doar trupul, ci și sufletul. Sufletul nu se lasă testat în laborator.

Robert Șerban

„Mi-aș fi dorit ca la împlinirea unei jumătăți de veac să trag un chef strașnic”

Pentru toamna asta m-am pregătit, ca tot omu’ gospodar, încă de toamna trecută. Mă rog, nu chiar pentru fiecare dintre cele 91 de zile, ci doar pentru câteva dintre ele, “exponențialele”. De exemplu, pentru 4 octombrie. Anul trecut, și acum doi ani, și acum trei ani, ziua mea m-a găsit la Iași, unde am fost invitat să moderez întâlniri cu scriitori și să citesc din poezia mea. Și cred că în două dintre cele trei seri de 4 am lucrat. Adevărat, cu o mare plăcere, fiindcă nu multe lucruri îmi cad mai cu tronc ca taifasurile cu literați. Și ce dar mai bun poți primi de ziua ta decât o întâlnire cu un mare scriitor, pe care să-l poți întreba ce vrei, timp de vreo două ceasuri? Am mai spus-o: îmi imaginez Raiul ca pe un uriaș festival de literatură. Or, la Iași, la FILIT, e ca-n rai! Totuși, anul ăsta împlineam 50 de toamne și mi-am zis că e musai să-mi sărbătoresc ziua acasă, în Timișoara, cu familia și cu prietenii de aici (între ei, nu puțini scriitori). Așa că le-am spus lui Lucian și Florin, cei care coordonează organizarea FILIT, că pot veni să lucrez pe 1, 2 și/sau 3, dar că în 4 octombrie voi fi în Banat.

Nu fiindcă sunt eu optimist n-am crezut că pandemia va dura atât, ci pentru că, din datele care circulau în aprilie-mai, rezulta că Covidul (n-am evitat cacofonia) o să fie pârlit de căldura verii, așa cum o pățește verișorul lui, virusul gripei, an de an. Apoi, și întrucât carantina în care am trăit, mai toți, două luni, ar fi trebuit să-i “taie” răspândirea și să-l stingă. N-a fost așa. Nu e așa. Ba e chiar mai rău, fir-ar să fie!

Cu inimile cât niște țânțari de Bega, am mers, totuși, în august, la mare. Nu în Grecia, cum plănuisem încă din 2019 și cum și rezervaserăm locuri, ci, din nou, că în fiecare an, de vreo șase încoace, la Marea Neagră. Adevărat, într-un loc în care ai șanse să întâlnești scriitori. Sau măcar pe copiii lor. A fost bine, a fost necesar, am schimbat aerul de pustă cu unul mai sărat, deci mai gustos. Am păstrat distanțe, ne-am ocolit cât am putut, ne-am pus măști când am fost mai mulți, ne-am spălat și cu spirt, și cu dezinfectanți, bașca apa și săpunurile. A fost o vacanță pe vârfuri, dar a fost. Și ar fi urmat toamna asta plină de evenimente, dintre care câteva fac parte dintre sărbătorile neoficiale ale vieții mele, fie că iau direct parte la ele, fie că le urmăresc de la distanță.

Mi-aș fi dorit ca la împlinirea unei jumătăți de veac (mă distrează sintagma, dar mă și face să oftez, zău) să trag un chef strașnic, cu cât mai mulți prieteni și cunoscuți, care să mă petreacă în cealaltă jumătate de secol. Or, din cauza restricțiilor, abia de-am găsit un restaurant, cu o terasă, unde să ni se permită să fim laolaltă, dar la distanță, cei din familie. A fost bine, dar la fel, pe vârfuri. (Mă gândesc că dacă mai întârziam o lună să apar pe lume, prindeam, iată, o Timișoara din nou carantinată, în care, ca să ieși din casă, îți trebuie argumente serioase și declarație sub semnătură). Între 19 și 23 octombrie a fost FILTM, festivalul pe care îl organizez an de an, cu Oana, Ioana și Raluca. Mi-aș fi dorit să fie ca în anii trecuți, cu Sala Barocă arhiplină seară de seară, cu stat, apoi, la povești și la un pahar, două de vin, până spre dimineață. A fost online festivalul și am văzut partea plină a paharului fără vin: mii și mii de iubitori de literatură au putut fi martori la evenimentele FILTM, organizate cinci seri la rând, de luni până vineri. Mi-aș fi dorit să-mi duc copiii – au mai crescut, pot înțelege mai bine ce văd – la Viena, să le arăt minunăția aia de oraș, cu muzeele și palatele ei, dar și grădina zoologică de la Schönbrunn. Mi-aș fi dorit să dăm câte o fugă, la câte-un sfârșit de săptămână, la Szeged sau la Mako, la ștrandurile termale de acolo, unde să ne învârtim și să chiuim pe tobogane, să jucăm pitulușul prin apă și să mâncăm un gulaș iute, care să ceară o bere amară și rece; câte-un suc, pentru ăștia mici. Mi-aș fi dorit să mergem, ca în ultimii doi ani, la Sărbătoarea dovleacului de la Kikinda, unde sute de timișoreni vin să se răsfețe cu bunătăți sârbești, de la plăcinte și prăjituri, la băuturi din dovleac, să vadă concursul de ludae, unde campioanele au, ca-n povești, sute de kilograme și peste un metru în diametru, și să-o asculte, dacă au noroc, pe Lepa Brena. Mi-aș fi dorit să venim la Gaudeamus, acuși, la sfârșit de noiembrie, că-i tot un rai și pe-acolo, unde fiecare are, în loc de aripi, cărți. Dar și raiul ăsta s-a anulat din cauza pandemiei, așa că ne mulțumim să ne ridicăm aripile de hârtie de prin casă, pe unde ele stau deschise, iar noi, închiși.