NICOLAE FURDUI IANCU: „Dacă alegi binele, Dumnezeu e de partea ta!”

În noiembrie, peste pădurile Apusenilor, toam­na își lasă cețurile albastre. În urma lor vin nori negri și grei, care iau în stăpânire cerul. Îl caut pe Nicolae Furdui Iancu, acasă, la Poiana, satul său natal din comuna Sohodol, județul Alba. „Veniți când se anunță ploi”, m-a avertizat, „altfel nu prea am timp de interviuri. Îi mult de lucru pe lângă casă până nu se strică vremea de tot”. Stă să plouă, și iată-mă față-n față cu îndrăgitul interpret de muzică populară. Se lasă potopit de în­trebări, mărturisind, amuzat, că e cel mai lung in­terviu acor­dat vreodată…

Apa din clopoțelul de argint

– M-ați chemat să vă iau interviul, când se mai ter­mină lucrul pe lângă casă. Gata-i fânul, pus în clăi?

– Ce-am cosit e deja uscat și clădit în clăi, dar pe lângă casă îi treabă încă. Om găta-o, dacă ne-o ajuta Dumnezeu. Până atunci, vă spun bine ați venit în casa copilăriei mele! Aici am văzut lumina zilei, în casa bunicilor mei, pe care-ați văzut-o la intrarea în curte. O păstrez exact așa cum era în vremea copilăriei mele. Încă mai există și patul în care mama m-a năs­cut.

– Și v-a dat să beți apă dintr-un clo­poțel de-argint, cum spuneți într-un cân­tec?

– Așa spunea mama, eu eram prea mic să-mi mai amintesc. Dar am un clo­poțel de-argint, moștenit de la bunica. O fi cel din care mi-a dat mama să beau (râde)…

– Trebuie să fi fost plină de magie copilăria din Țara Moților!

– Magie poate e mult spus. Am avut o copilărie mai degrabă normală. Bunicii și părinții mei nu erau nici foarte săraci, dar nici foarte bogați, erau undeva pe la mijloc. Nu pot să mă plâng că mi-ar fi lipsit ceva. Aici, în Poiana, am stat până la cinci ani, apoi părinții mei s-au mutat la Abrud. Veneam la bunici în vacanțe și-mi plăcea tare mult, pentru că simțeam că am mai multă libertate ca la oraș. Veneam pe jos, peste deal, nu era cale de acces decât cu calul sau carul cu boi. Acum, venim cu mașina până-n poartă. Sunt 17 ani de când m-am întors și nu intenționez să mai plec.

Îngerii păzitori

– Și cântecul tot aici a-nceput?

– Simțul artistic l-am moștenit din par­tea mamei. Bunica avea cinci frați, și fiecare cânta la câte un instrument. Toată lumea-i știa de „orchestra lui Anghel”. Eu am început să-mi dau seama de cali­tățile vocale destul de târziu, pe la 15-16 ani. Dar ascul­tam de mic muzică populară, îmi plăcea mult, iar Felician Fărcașu și Ion Cristo­rea­nu au fost modelele mele artistice. Pe scenă am ieșit pe la 17 ani, la diverse concursuri organizate prin țară, dar drumul meu spre cariera de astăzi a în­ceput când Dumnezeu mi i-a scos în cale pe doi dintre cei mai impor­tanți oameni din viața mea artistică: regretații Gruia Stoia, de la Radiodifuziunea Română, și Marioara Murărescu, de la Televiziunea Română. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi. Cum v-am spus, la con­cursuri participam de la 17 ani, dar fără ca în urma lor să se întâmple ceva remarcabil din punct de vede­re artistic. Ajunsesem la 29 de ani și cam obo­sisem, tocmai mă gândeam să renunț. Lucram în învățământ, eram învățător la Școala Generală nr. 2 din Alba-Iulia, salariul nu era foarte mare, iar la concursuri, întreaga cheltuială era a mea. Îmi plăcea să cânt, dar, cumva, mă resemnasem, că nu e acesta drumul meu. Dar atunci s-a întâmplat minunea. Pe la sfâr­șitul lui noiembrie 1984, se organizase un concurs la Drobeta Turnu-Severin. N-aveam nici o chemare să merg, dar niște șefi de la sindicatul din învățământ mi-au spus că nu au pe cine trimite să reprezinte județul Alba și că rezol­vaseră să fiu suplinit la școală, ca să pot pleca. Țin minte că în tren, n-am mai găsit loc decât în pi­cioare, pe culoar. M-am cazat repede și am mers la repetiții. Când am început să cânt, dirijorul mi-a spus că interpretez muzica populară ca un profesio­nist. Asta mi-a dat curaj. Seara am intrat în concurs, și am cântat „Cân­tecul lui Horea” și „Cetera și glasul meu”. Ce-a urmat, n-am să uit niciodată. Spec­tatorii m-au aplaudat în picioare, strigau, ce­reau bis, ceea ce nu era posibil într-un concurs. De la masa juriului a venit în culise să mă felicite Gruia Stoia, marele specialist în folclor de la Radio­di­fu­ziunea română, nu-i venea să creadă că, deși parti­ci­pasem de atâta timp la concursuri, nimeni nu mă băgase în seamă. Mi-a spus să-i trimit, înregistrate pe o casetă, câteva piese din repertoriu. Dar bucuria cea mare a venit la sfârșit. La acel concurs, de la Dro­beta Turnu-Severin, mi-a fost decernat Marele Premiu. Am venit acasă foarte fericit!

– Ați trimis înregistrările solicitate la radio?

– Nu. Auzisem zvonuri cum că mulți interpreți tineri trimit piese care se pierd ulterior, pentru că redactorii de la radio le dau unor soliști consacrați. Dar m-a su­nat domnul Stoia, după vreo două săptă­mâni. Era jumătatea lunii decembrie. N-am îndrăznit să-i spun adevărul, am mințit că nu am casetofon să le înre­gis­trez. „Nu-i nimic, mi-a zis. Te aștept la București în 26 decembrie, să cânți în fața comisiei, iar piesele pe care ți le aprobă le vom și înregistra în studio, la Radio”. A fost un moment de mare emo­­ție în viața mea. Fiul meu, Tudor, s-a născut în 20 decembrie, pe 25 mi-am scos soția și pruncul din materni­tate, iar în aceeași noapte am plecat la Bucu­rești. Comisia mi-a aprobat șapte din cele zece piese înregistrate de mine, dom­nul Gruia Stoia a convocat orches­tra Radio, pe dirijorul George Vancu și, în 2 ianuarie 1985, cântecele mele s-au auzit pentru prima oară la radio. De aco­­lo a început totul. Apoi, domnul Gruia Stoia i-a spus de mine doamnei Ma­rioara Murărescu, și curând am a­juns și la televizor. Așa a fost. Mi-a scos Dumnezeu în cale oamenii potriviți. Eu n-aș fi mers niciodată la radio, să bat la ușă pentru înregistrări. Nu e felul meu să merg și să mă laud cine mi-s eu. De fapt, cine eram? Un necunoscut.

Trei pentru eternitate

– Unul dintre momentele dvs. de glorie, care v-au adus admirația și iubi­­rea multor români au fost specta­colele în care ați cântat alături de alți doi mari interpreți de folclor, Ioan Bocșa și Drăgan Muntean. Cum s-a ajuns la acest trio, care aduna mulțimi de oameni în fața televizoarelor?

– Acest trio a fost ideea unui mare și regretat profesionist, doamna Marioara Murărescu. Chiar înainte de Revoluție, de 1 Decembrie 1989, am apă­rut la TV în această formulă, într-un spectacol reali­zat la Sala Radio din București. Atunci 1 Decembrie nu era zi națională, dar era respectată însemnătatea sa istorică. Și ce altceva puteam cânta de 1 Decem­brie, decât cântece istorice? Așa am cântat toți trei „Măi, Ardeal!”, „Noi suntem români!” și „Hai, să-ntindem hora mare!”. A fost un impact extraor­dinar! Publicul aștepta exact genul ăsta de mesaj pe care cântecele noastre-l transmiteau. O tresărire națională și patriotică. A fost un moment extrem de important din viața mea artistică. În plus, s-a întâm­plat ce nu se mai întâmplase până atunci: la Sala Radio oamenii s-au ridicat în picioare și nu s-au oprit minute în șir din aplauze. Erau cu lacrimi în ochi, profund impresionați. Abia au reușit să conti­nue spectacolul. Cântecele noastre au fost difuzate, mai apoi, și în zilele Revoluției, când toată lumea stătea cu ochii pe televizor. Ne-a văzut toată țara! A fost ceva extraordinar. Mai port și acuma în suflet bucuria clipelor de atunci.

Domnul învățător de pe scenă

– Înainte să gustați gloria muzicii populare, ați fost o vreme învățător, „luminător al poporului”, cum se spune în Ardeal. Au lăsat ceva urme în sufletul dvs. anii de-atunci?

– Dascăl, în sensul curat al cuvântului, eu am fost prea puțin. După debutul la radio, am făcut și una, și alta, și ore la clasă, dar și turnee, filmări. Până la urmă, am hotărât să renunț la învățământ. Am schimbat o catedră mai mică cu una mai mare, pentru că eu consider și scena tot un fel de catedră. Prin ceea ce cânt, am încercat să transmit mesaje care să educe publicul, să-i întărească partea de su­flet românesc, așa încât sunt tot un fel de dascăl și pe scenă. Sigur, bucuria lucrului cu copiii se păs­trea­ză și ea. Este o meserie și vie, și sfântă. Munca ta devine temelie la viața lor.

– N-a fost un risc să optați pentru muzica popu­lară? Nu simțeați mai stabil pământul sub tălpi, ca învățător?

– Sigur că era! Mă căsătorisem, aveam doi copii, mulți îmi spuneau că nu-i bine ce fac, că aleg ceva nesigur. Se putea să aibă dreptate, să sune telefonul câțiva ani, apoi să nu mai fiu invitat nicăieri. Așa s-a și întâmplat cu mulți interpreți care au apărut și dispărut rapid. Pe mine, familia m-a ținut cu picioa­rele pe pământ. M-am străduit să nu mă las furat de succes, să nu mă îmbăt cu apă rece. Poate și educa­ția primită acasă, poate și felul meu de a fi m-au făcut să rămân același om normal cum fusesem și înainte și cum sunt și acum. În plus, eu cred că atunci când vrei ceva, când ești hotărât și sigur pe tine, e imposibil să nu realizezi ce-ți propui. Și mai cred că, dacă alegi binele, și Dumnezeu e de partea ta.

La judecata bunicului

– Mi-ați vorbit până acum doar de lucruri fru­moase. Există și o parte ne­plăcută a vieții de ar­tist?

– Din păcate, da. Când ajungi cunoscut, lumea te vor­­bește și de bine, și de rău, dar mai și inventează. Să vă dau un exemplu. Prin 1987, lucram încă în învățământ, când apăruse zvonul că aș divorța. Nu l-am băgat în sea­­mă, dar vorba s-a dus și a ajuns la urechile bunicului meu. El încă trăia aici, la munte, dar i-au spus oamenii la biserică ce se vorbește pe seama mea. Bunicul le-a spus părinților mei să mă cheme la Abrud, că vine și el, să ne întâlnim. Avea aproape 80 de ani la vremea aceea, dar a venit cu calul, peste deal. M-am întâlnit cu el, ne-am îmbrățișat, dar zâm­betul i-a dispărut repede de pe chip. „Care-i problema cu ne­vas­ta ta?”, m-a întrebat. I-am spus că-s toate bune, chiar nu aveam nici o problemă. Avea o bâtă, o cioacă, cum se spune la noi. A ridi­cat-o spre mine și mi-a zis: „Să ai grijă, că-n familia noastră nu s-o-ntâmplat de-astea, să divorțeze cineva, să-și lase copiii pe drum! Nu ne face neamul de râs”. Mi-a venit să plâng. Cât erau de corecți, cât țineau la familie, și cât putuse să-i afecteze o vorbă-n vânt.

– Spre lauda dvs., ați păstrat intactă casa bunicilor, ba v-ați mai și făcut una alături. Cumva, viața v-a întors de unde ați plecat…

– Vedeți cum e viața? Drumurile ei sunt foarte întortocheate. Eu am terminat Institutul Pedagogic la Oradea, apoi am fost repartizat la Alba Iulia, în 1979. Asta m-a îndepărtat cumva și de Abrud, veneam doar în vizită la părinți și la bunici, cât încă trăiau. Apoi, aici a rămas pustiu, pentru că tata și frații lui aveau servicii și nu aveau de gând să continue mun­ca bunicilor. Dar s-a petrecut o întoarcere de destin. Pe la sfârșitul anilor ‘90, biserica satu­lui s-a transformat în mânăstire și satul a înce­put să fie căutat. Venea foarte multă lume la mânăstire, ocazie cu care afla că aici s-a năs­cut Furdui Iancu. Mulți oameni vroiau să vadă unde m-am născut, dar casa bătrânească era părăsită, înconjurată de bălării. Abia prin 2003 mi-am dat sea­ma că nu se cade să las acest loc să moa­ră de tot. În acea pe­rioadă, eram con­si­lier județean și am încercat, îm­preună cu colegii din Consi­liul Ju­dețean Alba, să facem o cale de ac­ces spre mâ­năs­­tire. Eu locu­iesc aproape de ea și am făcut dru­mul de acolo până aici, pe chel­­tuiala mea, să-mi fie mai simplu să ajung. Da­că tot m-am întors în sat, am vrut să am și aici con­diții ca la oraș. A fost multă muncă, dar am reușit. Am înjghebat o mică fermă de capre, știam că lap­tele de capră e foarte sănătos pentru plămâni, e medicament, mai ales pentru cei care cântă și-și folo­sesc vocea, așa ca mine. Îmi place să muncesc, asta mă ține în formă nu doar fizic, ci și psihic, aerul curat și efortul fizic mă ajută să-mi mențin vocea. Munca fizică mă relaxează, mă ajută să nu intervină monotonia, mă ocup și de una și de alta, și de gospodărie, și de partea artistică. Avem porci, găini, iepuri, pisici, câini, de toate. În fiecare vară adun fân, pregătesc tot ce trebuie pentru animale, pentru iarnă, de aceea v-am și rugat să veniți când stă să plouă, că abia atunci am răgaz de stat la povești.

Desculț prin iarbă

– Nenorocirea asta de virus ce ne-a dat tutu­ror viețile peste cap a ajuns și la dvs. în ogra­dă? Dar în cariera artis­tică?

– Adevărul e că acum mi-am luat primul conce­diu adevărat după 30 de ani de carieră. Într-un fel, mi-a prins bine, dar totuși e prea lung. Simt nevoia să mă întâlnesc cu publi­cul, cu colegii, mi-e dor de oameni. Norocul meu a fost că am avut, în tot acest timp, foarte mult de lucru și, în plus, timp de trei luni, m-am izolat aici cu nepotul meu, Rareș, un copil isteț și plin de viață. O adevărată lumină, chiar și când afară e cer no­ros….

– Nepotul dvs. are şansa unică să trăiască în ograda copilăriei bunicului. Care dintre ei este oare mai fericit?

– Copilăria mea a fost mult mai modestă decât a lui. Lui nu-i prea lipsește nimic. În schimb, jocu­rile mele se mutau până-n soare. Asta le lipsește copiilor din ziua de azi: legătura cu natura, să trăias­că liberi, să umble desculți, să mai cadă, să se mur­dărească de noroi, ca la țară. Le lipsește libertatea. Copiii de azi sunt prea de mici înhămați la treburi intelectuale și prea puțin lăsați să zburde și să se simtă liberi. E drept că nu-i putem crește precum copacii în pădure, trebuie și educație, dar fără exagerare. Nu poți crește sănătos și echi­librat fără să umbli măcar o dată desculț prin iarbă, fără să mergi în pădurea plină de păsări și animale, fără să dormi măcar o dată în fân. Lu­crurile acestea devin cer­curi ale vieții. Te ajută să crești viguros și echilibrat. Eu cred de altfel că întoarcerea la natură e o salvare a anilor ca­re vin.

Foto: Vasile Sârb – Centrul de Cultură „Augustin Bena” al jud. Alba (1), Rețeaua de idoli/TVR2 (3)