Două decenii de eternitate: HORIA BERNEA – Un pictor și un om uriaș

– Evocare de COSTION NICOLESCU –

„Un om genial, în sensul cel mai frumos al cuvântului”

– Se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Horia Bernea, unul dintre cei mai mari pictori ai României, totodată și creator al Muzeului Țăra­nului Român, acolo unde ați fost ani de zile colegi. Mă gândesc să pornim conversația noastră chiar de la zona aceasta, mai puțin cunoscută a vieții lui: cum era Horia Bernea ca om şi ca prieten…

– Horia Bernea era un om fascinant. Era o mare bucurie să-l priveşti în gesturile, în mişcarea, în gândirea lui, în spunerea lui. Era un om foarte dina­mic, nu avea răbdare să stea locului. Tot timpul era într-o continuă mişcare, o continuă descoperire şi în căutarea unei co­mu­nicări esenţiale și directe. Horia Bernea transmitea irezistibil și bucuria de a trăi. Un sentiment de viață în erupție parcă îl însoțea permanent. Ho­ria Bernea a ars toată viața. A fost ca un accelerator de par­ticule. Nu-mi venea să cred ceea ce ve­deam la el. El însuși era un om foarte di­rect. Un om al contra­riilor bune. Farmecul și forța, blândețea și furia se îngemănau cu tandrețe în viața lui. Dacă ura ceva vis­ceral, a fost doar comunismul. Pe care l-a înfruntat continuu, în primul rând cu arma subtilă a picturii sale. Apoi, sunt oa­meni care atunci când intră într-un loc, atrag atenția și domină tot ce-i în jurul lor. Cu naturalețe. Dacă îl puneam pe Bernea într-un cerc de inte­lectuali de elită – el devenea imediat po­lul central, intelectualul alfa. Mereu în mijlocul atenției, fără să lase impresia a face vreun efort. Pur şi simplu, disloca aerul din jur, ca o tornadă spirituală.

– Cum s-a legat prietenia dvs. cu Horia Ber­nea?

– M-am trezit aşa, încet, o întâlnire, altă întâl­nire, petrecând împreună seri şi discutând îndelung, uneori aprins. Şi a fost perioada de zece ani de lucru în preajma lui, la Muzeul Ţăranului Român. L-am cunoscut așa cum a fost. Un bărbat important al ţării sale, pe care a slujit-o cu nobleţe. Un om genial, în sensul cel mai autentic şi frumos al cuvântului. Un om cu vocaţie de ctitor și un pictor extraordinar, într-un timp cu multe provocări.

„Pictura lui este total mistică”

– O mare parte a picturii lui Horia Bernea poartă o tentă spirituală: biserici, catapetesme, strane, prapuri… A fost un om credincios? Vă făcea mărturisiri și din zona aceasta?

– Era un om credincios şi credinţa o avea direct din familie. Și despre pictură spunea că e la fel ca și credința: îţi cere mult şi-ţi dă puţin. El, când a început să se afirme în pictură, s-a afirmat ca avan­gardist. Pe urmă s-a întors spre esențe. „Am devenit avangardist, dar în alt sens. În sensul autentic” – spunea. Și până la urmă să fii avangardist înseamnă să fii cel care eşti înainte, explorezi şi deschizi tere­nul. În 1971, la Paris, la un Salon de Tineret al pic­torilor din toată lumea, a fost dezamăgit să vadă lucruri vestejite, moartea picturii ridicată la rang de artă. Când el clocotea de viaţă. Şi s-a întors cu do­rinţa de revigorare, în primul rând, spirituală, a picturii. În acei ani comuniști a simţit că trebuie să fie mai afirmativ în credinţa lui. Și a pictat turle de biserică sau prapuri. Despre catapeteasmă spunea că e o provocare picturală extraordinară, o capodo­peră în sine. E şi sculptură, şi pictură, e şi lumină, şi candelă. Așadar, pic­tura lui Horia Ber­nea este total mis­tică. Cum i-o spusese și Părintele Iustin Pâr­vu, pe care îl vizita: „Pictura e sora mai mică a misticii”. Iar în tablourile lui Ber­nea stă ascunsă me­reu o taină.

– V-a mărturisit vreodată cum a ajuns la credință?

– Horia Bernea era născut de Ziua Crucii, pe 14 sep­tembrie, și Crucea l-a urmărit, iar el a ur­mărit-o pe ea. „Am găsit un desen de-al meu de la 5 ani, ce reprezenta un covor cu cruci.” A redes­chis Muzeul Țăranu­lui cu expunerea „Crucea”. „Crucea este forma cea mai atotprimitoare.” – spunea. Biserica Sf. Grigorie Palama, din campusul Politeh­ni­cii, are cruci desena­te de el. Iar Muzeul Țăranului Român era raportat la Biserica Mavrogheni de alături, ca la biserica sa de parohie. La refacerea muzeului, a făcut o mare sfeştanie, la care au fost vreo patru-cinci preoţi care îi erau lui prieteni dragi. Bernea era ataşat în principal de biserica unde slujea părin­tele Constantin Voicescu, Biserica Sapienţei. Acolo mergea cel mai des. Dar și de Biserica Stavropoleos era legat. A fost în „Grupul de Reflecție pentru În­noirea Bisericii”, de la începutul lui 1990, când totul era tulbure prin biserică, şi a fost una dintre vocile cele mai echilibrate, deşi era foarte vulcanic. A fost cooptat în comitetul care trebuia să analizeze proiectele pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Patriarhul Teoctist îl respecta mult, şi Horia Bernea se mira când îl lăuda: „A zis Patriarhul că atunci când mă vede, parcă sunt Paştele şi Crăciunul deo­dată.”

– S-a întărit în credință spre sfârșitul vieții.

– Spre sfârșitul vieții, a fost într-un pelerinaj la Athos. Și s-a întors foarte tulburat. Atunci a făcut și multe diapozitive – îmi amintesc de unul, cu un că­lu­găr într-o peşteră, lu­crând la computer. Şi-ar fi dorit să revină. Poate de aici interviul din toamna în care, bolnav fiind, a plecat să se opereze la Paris. În­tre­bat fiind: „V-ar fi plăcut viaţa monahică?”. El a zis: „Da”. Pe mine m-a sur­prins răspunsul lui pri­ma dată, pentru că îl ştiam dinamic și mereu explo­ziv. Pe când călugăria presupune o aşezare. Dar el a spus-o serios. Cred că sunt gesturi pe care omul le face înainte de sfârşitul vieții, și de care nu este foar­te conştient. Am văzut, de exemplu, la el, că înainte să moară, s-a achitat de nişte datorii de suflet și a și dăruit tablouri. De ar fi apucat să vadă func­țională și biserica de lemn din Bejani, adusă la mu­zeu!… Dar el a plecat, și tot duhul lui, căci el a avut mereu inspiraţia Duhului Sfânt, s-a prăbuşit.

„Taine ce ni se arată în culori”

– Un alt fix al picturii lui Horia Bernea au fost dealurile din Transilvania, pe care le-a eternizat în tablouri superbe. Să fi fost oare influențat de Spațiul mioritic al lui Blaga?

– Bernea a pictat mai multe cicluri de dealuri. Au fost momentul lui de afirmare deplină. Deja atunci, după perioada „dealuri”, s-a spus că este un mare pictor român. Dealurile lui sunt inspirate din dealurile de la Poiana Mărului, acolo unde a copi­lărit. Dealul, pentru noi, românii, este poetic și cos­mic. La fel ca în Spaţiul mioritic al lui Blaga. Cine s-a lăsat purtat de dealuri ştie ce înseamnă. De pe ele poți să decolezi până sus, la stele și în Univers. Dar „Dealurile” lui Bernea au ceva în plus. Esen­țializate și abstracte, par de pe altă lume. Sunt niște taine ce ni se arată în culori. Și le simţi pulsaţia. Cu formele lor stranii – par ar fi de plasmă. Dealuri ca niște pântece de femeie, cu copii în ele. Iar Bernea își propusese să picteze câte un deal pe lună. Nu mai mult. Şi a pornit, a făcut unul în patru zile, pe urmă unul într-o zi şi a înțeles că iese din canonul pe care şi-l impusese și care îi ajuta inspirația. Azi, mulţi pictori lucrează în cicluri, dar apare o rutină. La Bernea, în orice „serie” vezi că e o căutare după nou. Căci tot el spunea: „Nevoile esenţiale ale omu­lui nu se schimbă în funcţie de epocă. Nici cele ale picturii. Totdeauna pictura trebuie să fie bună. Și mai trebuie să fii spontan și să nu te repeți. Exact cum e la o slujbă. Credincioşii se duc o viaţă întrea­gă la aceeaşi Liturghie. Și nu se plictisesc”.

„Când intrai în Muzeul Țăranului, te cuprindea un fior”

– Horia Bernea a avut o creație de excepție și în afara picturii: Muzeul Țăranului Român, unde ați fost colegi…

– Această întreprindere a pictorului Horia Ber­nea a fost pentru România unul dintre puţinele pariuri câştigate după 1989, deplin şi strălucit, şi care a uimit lumea. A fost primul lucru cu care s-a afirmat România în lume, pentru că muzeul a luat, în 1996, titlul de „Muzeu European al Anului”. Se vorbea despre el în toată lumea, Muzeul a fost lăudat și de către directorul muzeului de la Luvru. „Sunteţi în pragul de a crea o nouă muzeografie” – a spus el. Acum, împlinindu-se aceşti 20 de ani de la plecarea lui Bernea din această lume şi 30 de ani de când s-a redeschis Muzeul Ţăranului Român, am găsit undeva unde spune că toată viaţa lui de pictor a însemnat căutarea şi aşteptarea unei opere mari, supreme. Poate că acest Muzeu al Ţăranului Român este, cumva, opera deplină pe care o aștepta. Pentru că el a fost cel care l-a gândit și l-a lucrat. Un muzeu făcut – nu de un muzeograf, ci de un pic­tor cu o explozie de inspiraţie. Bernea nu a urmat regulile unui muzeu, ci regulile construcţiei unei picturi: culoarea lui minunată, compoziţia, desenul şi ritmurile interioare. De aici a ieşit un muzeu care avea ceva sacru. Nu pentru obiectele sale religioa­se, cum erau crucile sau troiţele. Când intri într-o biserică, că eşti credincios sau nu, ai senzația unui spaţiu decupat din Univers. Aşa era şi la muzeu, când intrai, te cuprindea un fior. Iar Bernea și-a clă­dit muzeul ca pe o icoană a ţăranului. Nu ca pe un portret al țăranului. Iar pictura unei icoane impune o anumită evlavie faţă de subiect. Și asta se simte peste tot în muzeu. Toată lumea care îl vizita, elita Bucureștiului, credincioşi sau atei, se încărca de fiorul acela frumos și mis­tic. „Frumusețea va mân­tui lumea” – era spusa lui Dos­toievski pe care Ber­nea şi-o însuşise deplin. Și muzeul vorbea prin fru­mu­seţe. Mai mult. Așa cum îl gândise Bernea, Muzeul Țăranului era, de fapt, un Muzeu al Învierii. Nu e întâmplător că mu­zeul s-a redeschis în 1993, de Paşti.

Bernea vedea și un rost educativ al acestui muzeu. Spera ca prin el să se repu­nă în valoare un filon ge­ne­tic național, cel mai de preț: „Omul me­diu din Ro­mâ­nia era un om remar­cabil, și acum el nu mai există”– spu­nea Bernea. „Când pri­vești orice poză de la 1900, începând cu cele cu muncitorii de la nu știu care fabrică și ter­minând cu notabilitățile amărâte dintr-un sat de prin cine știe ce coclauri, și îi vezi cum arată toți, cam cum arăta Consiliul de miniștri britanic (toți, dar toți, arătau așa!). Eu nu pot să cred că lucrurile astea s-au pierdut complet”. Bernea şi-a iubit Mu­zeul mai mult decât se poate închipui. Îl iubea cum iubești o iubită. Se gândea la el zi şi noapte. S-a zidit în muzeul lui, împuţinându-şi zilele.

„Sensibilitatea față de țăranul român a moștenit-o de la tatăl său, Ernest Bernea”

– De fapt, de unde venea pa­siunea lui pentru sate și pentru țăra­nul român, căruia i-a dedicat și acest muzeu unic în Europa și în lume?

– Cea dintâi învățătură și moș­tenire care l-a legat pe Horia Bernea de țăranul român a primit-o de la tatăl lui, filozoful Ernest Bernea. Horia Bernea a simţit că are o dato­rie să urmeze ideile și idealurile ta­tălui său. Datorie de care s-a achitat delicat. Ernest Bernea a fost o perso­nalitate extraor­dinară, cu abordarea cea mai fină a spiritualităţii ţărăneşti. A făcut parte și el din Şcoala lui Dimitrie Gusti, o şcoală extraordinară, dar Ernest Bernea a mers mai departe şi a scris cărţi remar­cabile despre civilizaţia română sătească, dar şi despre spaţiu, timp şi cauzalitate a poporului ro­mân. Deci, Horia Bernea venea cu această sensi­bilitate pentru ţăran de la tatăl său. Pe urmă, după 1950, Ernest Bernea a fost acuzat că a fost filozoful mişcării legionare – acuză nedreaptă, pentru că Nae Ionescu a fost mult mai apropiat de Legiune. Și familia Bernea a încer­cat să-şi piardă urma. Până la urmă, Ernest Bernea a făcut puşcărie – cu repercu­si­uni mari asupra dru­mului lui Horia ca student. Dar copilăria de la Poiana Mărului, sat de munte de lângă Braşov, l-a ajutat să simtă ce înseamnă să trăieşti la ţară, încât Bernea a fost sedus de cultura ţărănească cu ochi de pictor, în primul rând. De altfel, tot el spunea: „Europa, dacă vrea să se întă­reas­că temeinic, tre­buie să o facă pe baza trecutu­lui”.

Odată, când s-a făcut o selecţie de obiecte ce urmau să fie expuse, ne-am adunat toţi într-o sală a Muzeului. Şi în fața unor scoarţe, el ne-a spus: „Sunt atât de frumoase, încât simţi că poți să mori”. Horia Bernea descoperea frumuseţea răpi­toare a lucrurilor acolo unde alții nu o văd. Foto­grafia mult şi pe urmă făcea cu noi şedinţe cu dia­pozitive, şi erau mii de detalii, şi el le ştia pe toate. Îl întrebam cum de ţinea minte atât de multe infor­maţii. Şi spunea: „Când fotografiez, memorez. Dacă nu fotografiez, nu ţin minte nimic”.

„M-am dus la aeroport, pentru că îi venise trupul din Franța”

– Care este cea mai frumoasă, dar și cea mai tristă amintire legată de el?

– Îmi amintesc că înainte să plece la operaţia pe cord deschis, la unul dintre doctorii cei mai buni din Paris, şi-a luat la revedere de la toți, și mie mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a vorbit cu o intensitate şi o căldură în privire cu totul aparte. Aceasta rămâne cea mai frumoasă amin­tire a mea cu el. Des­părţirea aceea, atât de intensă. Pe urmă, țin min­te dimineaţa zilei de 4 decembrie, când a mu­rit. Horia Bernea ie­şise din spi­tal şi mi-a dat te­lefon de la Paris. Eu pre­găteam atunci Târgul de Sf. Nicolae la Muzeu. Era patru dimineața şi mi-a spus să merg la anu­miţi meşteri, pentru dife­rite obiecte, pe care le ştia el că-s bune, ca să fie trimise pe urmă la Paris şi el să le dăruiască. Când am vorbit din nou, mai târziu, vorbea greu. Momentul acela mă ur­măreşte. Horia Bernea a murit foarte tânăr, la 62 de ani, așa că a venit și clipa cea mai tristă, când m-am dus şi eu la aeroport, pen­tru că venise trupul său din Franţa.

„Și-ar fi dorit să vadă o nouă generație de intelectuali, bine dotată și înarmată pentru a relua bătălia pentru promovarea neamului nostru”

– Ce ar trebui să știm azi despre Horia Bernea?

– Este unul dintre cei mai mari pictori români. Mie mi se pare că este primul între egali, are o cute­zanţă mai mare, aruncă undiţa mai departe în cău­tările sale. Din păcate, nu există un muzeu de artă contemporană, în care să mergem şi să vedem toată această pleiadă de pictori din a doua jumătate a secolului XX. Și gândirea lui trebuie adunată, din numeroasele lui interviuri, pline de aforisme și de scân­teieri. În al doilea rând, există Muzeul Ţăranu­lui Român, care a fost o operă mai fragilă decât toată opera lui. Pentru consolidarea clădirii, Muzeul a fost închis şi urmează a fi repus la loc. Dar toată lu­mea ştie că nu o să se poată reface aşa cum era. Ceva se va pierde: atenţia lui Bernea la fiecare deta­liu. La fel ca într-o pictură, orice tuşă îşi are locul ei. Iar Bernea a făcut o muzeografie prea puţin teo­re­tizată, ca să fie dusă mai departe. Dar Horia Ber­nea a fost, pe lângă un mare pictor, și un om care s-a implicat puternic în viaţa societăţii cu opinii de substanţă. Era un om înscris în biserică, pe care o slujea fără să-și piardă spiritul critic, care nu l-a pără­sit niciodată. Poate de aceea îi plăcea mult ca tinerii să fie aproape de el. Cum a fost Horia Roman Patapievici, care s-a dus şi i-a citit pagini în manu­scris din „Omul recent”, consultându-l pe Bernea. Foarte mult l-a încurajat și pe Teodor Baconsky. Căci Horia Bernea, la fel ca Paul Gherasim, şi-ar fi dorit să vadă o nouă generaţie bine dotată şi înar­mată pentru a relua bătălia pentru promovarea neamului nostru. Așa cum fu­sese în interbelic, când lumea ardea să rea­lizeze ceva, și pe urmă totul s-a stins, în timpul comunismului.

– De ce se implica așa mult, cu atâta suflet și patos?

– Pentru că Horia Bernea a fost mereu un om al entuzias­mu­lui. Un om care ştia să săr­bătorească și care nu putea trăi deplin decât în comu­nitatea prie­tenilor. Un om care-ţi um­plea fiinţa. Un om care ştia să te asculte și cu care dialogai tot­deauna în câştig, căci avea o gân­dire lim­pede, cu o simplitate sagace. Pleca­rea lui fulgerătoa­re a lăsat în sufle­tele multora pustiu şi înfrigurare. S-a rupt un echilibru ce-l înconjura și îl însoțea numai pe el. Și nu îmi pot scoate din minte o fotografie a lui din 1972. Arăta ca un spadasin gata de duel. Cu cămașă de un alb imaculat croită retro, concentrat, distins, longilin, frumos ca un cavaler al celei mai nobile cauze, gata să moară pentru ea. Or, el chiar a fost în viața lui acel spadasin de geniu, elegant în mișcări, surprinzător în gândire. Spadă i-au fost pensula, cuvântul și iubirea culturii țără­nești. Ce să mai zic acum, la atâția ani după ce el s-a ridicat la Cer? Sunt oameni care îţi schimbă cursul vieţii, din clipa în care îi întâlneşti. În viața mea au fost trei. Pe toți i-am așezat pe catapeteasma mea de suflet: Ioan Alexandru, Părintele Dumitru Stăniloae şi Horia Bernea. Când mă gândesc la Horia Bernea, îl văd și acum neschimbat. Așa cum era și în acei ani fericiți și faști ai săi.