Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

500 de ani de rugăciuni și minuni: Mânăstirea Maria Radna – Arad

– Pe malul Mureșului, în câmpia Aradului, acolo unde râul desparte Radna de Lipova, se înalță o mânăstire catolică, faimoasă nu doar prin istoria ei seculară, ci și prin numărul minunilor petrecute în ea. Iar cea mai mare din ele se petrece chiar acum, în zilele noastre, când pe porțile lăcașului închinat Maicii Domnului trec sute de mii de pelerini, de toate națiile și confesiunile, uniți de credința în Dumnezeu –

Capela văduvei

Mânăstirea Radna, în sec. 19

Legenda spune că Mânăstirea Maria Radna a fost înălțată pe la 1500, pe un loc de rugăciune al că­lu­gărilor franciscani. Biserica de azi avea să se nască abia peste două sute de ani, din lacrimile unei femei. Rămasă văduvă de tânără, tare și-ar mai fi dorit un loc de rugăciune doar al ei, o capelă micuță, unde să-și plângă soțul, mort de tânăr, și să-i mulțu­mească lui Dumnezeu pentru că o ajutase, în cele din urmă, să-și afle liniștea. La scurtă vreme, când în­treg Banatul a căzut sub stăpânire otomană, cre­dincioșii locului și călugării franciscani au folosit capela drept loc de refugiu și de rugăciune.

„S-au împlinit, anul acesta, 500 de ani de la acea primă atestare documentară a bisericii noas­tre, de când sărmana vădu­vă a reușit să ridice, în e­xact acest loc, o capelă mo­destă. Trecută prin incendii și încercări de tot felul, mar­toră a multor întâm­plări miraculoase, consem­nate în documentele vremii, capela văduvei a fost trans­formată, în 1723, într-o bi­se­rică mai mare. Dar, pen­tru că și aceasta a devenit curând neîncăpătoare, în 1756, de Rusalii, s-a pus pia­tra de temelie a bisericii în care și pașii noștri calcă acum”, spune părintele Andreas Reinholz, parohul Mânăstirii Maria Radna.

Puhoaie de credincioși

Mânăstirea Maria Radna este cel mai mare loc de pelerinaj al catolicilor din dieceza de Timișoara și, totodată, un loc de referință în întreaga Europă de sud-est, atât pentru catolici, cât și pentru orto­docși, indiferent de limba maternă, etnie sau cul­tură. În rugăciune, genunchii se pleacă pe același pă­mânt, mâinile împreunate se îndreaptă spre ace­lași cer. Paștile, Rusaliile, sărbătoarea Pogorârii Sfân­tului Duh și ziua Nașterii Maicii Domnului sunt punctele cardinale ale pelerinajelor de la Maria Radna. De aproape două secole, de când a început să se țină o evidență a pelerinilor, numărul acestora a depășit de fiecare dată 20.000, pentru ca azi să ajungă la aproape 200.000, mai bine de jumătate dintre ei spovedindu-se, cu această ocazie, preoților de aici. Pelerinii sosesc de pretutindeni: nu lipseşte nicio comună de pe malurile Mureșului, dar și ale Tisei, atât din România, cât și din Ungaria, Slove­nia, Slovacia, Bulgaria, ba și din Austria și Germa­nia. Dar cei mai „lipiți” sunt românii. Aproape fie­care comună din Banat îşi are propria zi de pelerinaj.

Icoana miraculoasă a Maicii Domnului

Icoana Miraculoasă

În 1668, un localnic dăruiește bisericii Maria Rad­na Icoana Miraculoasă a Maicii Domnului, cin­stită până în zilele noastre. Nimeni nu știa, pe-atunci, de puterile sale miraculoase. Fusese tipărită pe hârtie, într-o tipografie din nordul Italiei, în câteva zeci sau sute de exemplare. Unul dintre ele a ajuns la Radna, cumpărat de la un negustor italian ambu­lant. Icoana reprezintă imaginea Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, înconjurată de ilus­tra­ții mici, cu explicații în limba italiană, ce descriu întâmplări cu oameni aflați în nevoi, ajutați în mod miraculos de Maica Domnului. În partea de jos, chi­puri de oameni ard în flăcările purgatoriului, acel loc unde, cred catolicii, sufletele celor morți, cu pă­cate mai ușoare, s-ar purifica înainte de a intra în paradis.

Prima minune

Capela văduvei – litografie, sec. 19

În 1695, turcii, care stăpâneau la vremea aceea Banatul, vin să le ceară călugărilor din Radna dările cuvenite, dar pentru că aceștia nu au de unde să le dea, căpetenia otomanilor încearcă să intre, călare, în biserică. Ce altceva decât minune dumnezeiască e că piatra de la intrare devine moale ca brânza – cum spun cronicile vremii – și calul este țintuit lo­cului? Nici înainte nu poate să meargă, nici înapoi, nici căpetenia să coboare din șa. Speriați, ostașii se roagă Dumnezeului lor, Allah, să le ierte păcatul de a fi vrut să pășească într-o biserică creștină. Piatra aceea, cu urma de co­pită-ntr-însa, există și acum, încastrată într-unul din pereții bisericii. Dar tur­cii nu pleacă fără să lase în urma lor prăpăd. In­cendiază lăcașul sfânt. Ni­mic nu mai rămâne întreg. Printre resturile carbonizate, doar Icoana Miraculoasă este găsită intactă, neatinsă de flă­cări. Aceasta avea să fie una din primele minuni – sau, poate, încă și acum, cea mai mare – dintre cele atribuite icoanei și Maicii Domnului, aici, la Mânăstirea Maria Radna.

Andreas Reinholz, parohul Mânăstirii Maria Radna

„Nu vă pot descrie cum se aude în biserică, atunci când vin cântând grupurile de pelerini”

– Părinte Reinholz, mânăstirea pe care o păs­toriți are reputația unui loc în care credința naște minuni. Se mai întâmplă ele și în ziua de azi? Mai au rugăciunile oamenilor putere, cât să fie as­cultate de Maica Domnului?

Părintele Andreas Reinholz

– Cum să nu? Eu le spun tuturor: tre­buie să avem credin­ță, încre­dere și să nu ezităm să-i spunem Maicii Dom­nului când avem ne­voie de ea, să-i cerem mereu aju­torul, răspicat. Nu se poa­te să nu ne ajute, dacă ne e inima curată și dorința bu­nă! Des­pre minu­nile trăite de cre­din­cioșii ce vin la Rad­­na aș pu­tea să vă vor­besc zile-n șir. Vă spun doar câteva, ce-mi vin mai repede în minte, pe­trecute chiar anul acesta.

Într-o duminică, mai în vară, am văzut jos, la ca­pelă, o femeie rugându-se. Nimic neobișnuit, pentru că sunt mulți care se opresc acolo, direct la Maica Domnului, și nici nu mai intră în biserică. Seara, când m-am dus să închid ușile, fe­meia era tot acolo. Era ortodoxă, nu mă cunoștea și nu mai eram în reverendă, nu știa că sunt preot. Am intrat în vorbă și mi-a povestit că soțul său, în vârstă de 36 de ani, fusese operat la Cluj de o tumoră can­ceroasă. Ope­rația reușise dar, totuși, doctorii nu-i dădeau de trăit mai mult de câteva luni. Cei doi sunt din județul Arad. Cât timp soțul fusese internat la Cluj, femeia s-a dus și s-a rugat la Mânăstirea Ni­cula. S-au întors acasă, necăjiți, vă dați seama, și, după doar trei luni, când s-au dus din nou la control, medicii i-au privit uimiți: soțul era vindecat total, ca și când n-ar fi fost atins niciodată de boală. Preo­tul ortodox din sat i-a sfătuit să nu mai spună nimă­nui ce se întâmplase, că nu vor fi crezuți. Dar un om care tre­ce prin așa ceva e clar că nu poate să tacă. De aceea femeia a venit aici, mai aproape de casă, să-și descarce sufletul și să mulțumească Maicii Domnu­lui pentru ajutor.

Tot anul ăsta, a venit un domn de 55 ani, care do­rea să aducă și să instaleze o placă de marmură în capelă, în semn de mulțumire. Eu nu obișnuiesc să întreb pentru ce, dar cei mai mulți își deschid su­fletul de bună-voie. Când a revenit cu plăcuța, după câteva săptămâni, mi-a povestit că singurul copil, o fiică de 18 ani, se îmbolnăvise de cancer. Dis­­perați, părinții au venit să se roage la Maica Dom­nului. Au operat copilul la Viena și, la control, după șase luni, medicii le-au spus că e sănătoasă și nu-și puteau ex­plica ce se întâmplase. Ce să se în­tâmple? Răspun­sul e la Dumnezeu și la Maica Dom­nului!

La Maria Radna vin multe femei care nu au copii și se roagă pentru darul acesta extraordinar. În urmă cu ani buni, venea mereu o familie de bulgari, din Timișoara. S-au rugat ani la rând, au făcut tot ce se putea face, fără rezultat. Mai că renunțaseră. Și s-a-ntâmplat ca doamna să rămână gravidă, deși trecuseră amândoi de 40 de ani. În Timișoara sunt 13 biserici catolice, dar au dorit să-și boteze fetița aici, în semn de mulțumire. O cheamă Maria și acum e deja studentă. Vin pe-aici în fiecare an.

Pasărea Phoenix de pe Mureș

Părintele Reinholz consideră că a trăit și dom­nia-sa, aici, un adevărat miracol. Administrarea și păstorirea Mânăstirii Maria Radna i-a fost încredin­țată în 2003. Timp de patru ani, a avut la dispoziție o singură chilie, căci întreg complexul de clădiri, de dimensiuni impresionante, a fost ocupat de un azil de bătrâni. Pentru că nici biserica, nici mânăs­tirea, nu mai fuseseră renovate din 1940, părintele s-a gândit la accesarea unor fonduri europene, pentru că date fiind dimensiunile mari ale sfântului lăcaș, nici vorbă să fi existat, în țară, vreo posibili­tate financiară pentru așa ceva. Un șir fericit de în­tâmplări sau, mai degrabă, de dumnezeiești rându­ieli, au făcut ca în realizarea proiectului să fie im­plicat și guvernul federal german, care a trimis la Radna specialiști de toate categoriile, de la con­struc­tori până la bibliotecari, arhitecți, arhivari, arhitecți peisagiști, plătiți să lucreze aici, timp de cinci ani. Nimeni n-a crezut în reușita acestui pro­iect, nici măcar episcopul de la Timișoara, cu a cărui binecuvântare s-a derulat întregul proiect, în valoare totală de aproape zece milioane de euro. „A fost un adevărat miracol!”, apreciază părintele Rein­holz, amintind implicarea directă a vicepre­ședintei Bundestagului de la acea vreme, d-na Su­zanne Kastner, dar și a oficialităților de la București și de la Budapesta.

Sute de mii de pelerini

De când a venit aici, în 2003, părintele Reinholz a notat cu conștiinciozitate numărul pelerinilor care treceau pragul mânăs­tirii. Erau undeva pe la 50.000-60.000 de pelerini în fie­care an, dar, după renovarea finalizată în 2015, numărul acestora aproape s-a triplat. „Cei dintâi vin slovacii, peste o mie în fiecare an, cei mai mulți din Bihor și din Banat. Vin catolici bulgari, maghiari, germani și mulți români orto­­docși. Îmi amintesc că, în vremea copilăriei mele, veneam pe jos, de la Sântana, câte 800-1000 de persoane, cu fanfară, cu steaguri, cu cântece. În 2019, au fost deja peste 185.000 de credincioși veniți aici. Dacă e, însă, ceva ce s-a pierdut în timp, e frumu­sețea pelerinajului făcut pe jos. Acum, cei mai mulți vin cu autocare sau cu mașini personale, ceea ce eu consider a fi o pierdere. Nu vă pot descrie cum se aude din biserică atunci când vin, cântând, grupuri de pelerini! Au venit și anul aces­ta, din Carașova și din Reșița, bulgari care au stră­bătut tot drumul până aici, pe jos. Sufletul are nevoie de mult mai mult timp ca să ajun­gă din urmă trupul, iar în autocar e mai greu să se întâmple asta. Faci două ore pe drum, poves­tești tot felul, ajungi aici, te rogi zece minute, apoi pleci mai departe, căci ai și altceva de vizitat. Mai sunt oameni care vin pe jos, fie sin­guri, fie mai mulți, își duc povara de pe suflet până aici, e felul lor de a face un sacrificiu. Ce e îmbucurător pentru noi e că vin zeci de mii de turiști și din alte țări. Numai anul trecut am avut, spre exem­plu, grupuri din 17 țări, ceea ce e foarte bine, că toți aceștia se întorc acasă și po­vestesc ce au văzut aici și așa vin mereu tot alții și alții, tot mai mulți”.

„Mulțumesc!”, în toate limbile pământului

Pelerinaj la Maria Radna (2019)

Dar oamenii nu vin aici în pelerinaj doar ca să ceară ajutorul Maicii Domnului. Mulți dintre ei revin, după o vreme, ca să aducă daruri de mulțumire pentru dorința împlinită. „Cel mai important este ca, după ce dorința ne e îndeplinită, să nu uităm să ne întoarcem și să rostim «Mulțumesc!»”, spune părintele Reinholz.

Este ceea ce, la Radna, se întâmplă de sute de ani: oamenii cărora le-a fost înde­plinită o dorință, credincioși care au trecut cu bine peste un necaz sau peste o proble­mă de sănătate, indiferent de confesiunea religioasă căreia-i aparțin sau de locul unde au înălțat ruga către Dumnezeu și Maica Domnului, vin aici să mulțumească, într-un mod original: aducând daruri. Statuia Mai­cii Domnului, adăpostită într-o capelă mi­cuță, în partea de jos a scărilor ce duc spre biserică, e înconjurată de plăcuțe de mar­mură albă pe care e gravat un singur cu­vânt: „Mulțumesc!”, în toate limbile pă­mân­tului. Pe câte unele e scrisă data sau numele celui care-a adus-o, pe altele, doar câte-o inițială stingheră. „Sunt mult mai multe decât se poate vedea aici”, îmi spu­ne părintele Andreas Reinholz, „depozitate în niște încăperi speciale și inventa­riate cu rigurozitate într-un registru, unde stă con­semnat numele donatorului, motivul pentru care mulțumește, localitatea de unde vine și data când a făcut donația”.

Există, însă, și oameni care au ales alt mod de a mulțumi pentru ajutorul primit: au donat bisericii un tablou, de cele mai multe ori stângaci desenat, reprezentând întâmplarea nefericită prin care au trecut: accidente de mașină sau în drumeții mon­tane, bolnavi pe pat de spital, incendii, inundații și câte alte astfel de nenorociri. Invariabil, în fiecare tablou apare chipul Maicii Domnului veghind. Alții au donat icoane, fie că sunt ortodoxe sau catolice, picturi elegante și valoroase sau doar copii ale unor tablouri celebre, dar și multe cusute cu o impre­sionantă măiestrie. Colecția actuală, care numără peste 2700 de obiecte, este a doua ca mărime din Europa, și asta, pentru că au fost inventariate doar din 1850 încoace. Cele existente deja la acea vreme au fost distruse de un călugăr, deranjat de numărul mare de tablouri cărora trebuia să le poarte de grijă.

Drumul crucii

Dar oamenii au adus drept mulțumire și nenu­mărate bijuterii, mai cu seamă de argint. O parte dintre ele sunt expuse de o parte și de alta a alta­rului, într-un fel de cutii de sticlă. Sunt pandantive reprezentând cruciulițe, îngerași sau acel organ al corpului vindecat prin mijlocirea Maicii Domnului: inimi, picioare, mâini, sâni, ba chiar și mici iconițe sau tablouri întruchipând familii reîntregite. Cele mai multe dintre bijuterii sunt păstrate în seifuri speciale. Cele donate cu sute de ani în urmă erau, în marea lor ma­joritate, din aur. Din ele a fost confec­ționată, între anii 1769-1771, rama Icoa­nei Miraculoase. Considerată de specia­liști în orfevrărie drept cea mai mare și mai însemnată lucrare de acest gen din întreg spațiul sud-est euro­pean, rama e o adevărată operă de artă, realizată de Joseph Moser, meșterul aurar oficial al curții imperiale de la Viena.

În spatele mânăstirii se întinde, cât vezi cu ochii, pădurea. Iar prin inima ei trece „Drumul Crucii”. „Aici, la Radna, sunt două astfel de căi ale Crucii. Pri­ma, cu 14 opriri, închipuie Calea Triste­ții, a Durerii, pe care Mântuitorul a stră­bătut-o până la Răstignire. A fost amenajată în 1888 și refăcută după Pri­mul Război Mondial. Cea de-a doua cale, amena­jată în 1920, e o Cale a Bu­cu­riei, drumul glorios de după Înviere. Mânăstirea noastră e singurul loc din România unde este configurată și această Cale a Bucuriei. În întreaga Europă mai există doar două sau trei similare. Tradiția spune că, încă de la înce­put, fie­care dintre cele 14 opriri, «stații» le spunem noi, să fie renovată de câte o altă parohie din zonă, de re­gulă, cea de unde proveneau cei care construiseră, inițial, «stația»”.

Îmi mai povestește părintele Reinholz despre altarul bisericii, făcut din marmură de Carrara, da­tând de la sfârșitul secolului 19, încadrat de statuile sculptate în lemn de tei, înalte de patru metri, ale Sfinților Ioa­chim și Ana, părinții Maicii Domnului. Îmi spune și de inima principelui-primat al Un­ga­riei, Ale­xan­dru de Rudna, păstrată aici într-un reci­pient de cristal, conform dorinței testamen­tare a înaltului prelat, cel care a împodobit, în 1820, Icoana Miraculoasă cu două coroa­ne de aur. Și, la final, cu lacrimi de bucurie în ochi, îmi povestește cum în 1992, Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat Ma­ria Radna la rangul de „Basilica Minor”, înzestrând-o cu privilegiile și indulgențele corespunzătoare.

*

Intru în biserică. Liniștea și lumina toam­nei, furișate prin ogiva ferestrelor, țes o atmosferă minunată de taină. Și-atunci îl văd. Intră cu sfială pe ușile cele mari, des­chise, ale bisericii. Pășește cu grijă pe les­pezile de piatră, lăsând în urmă un ecou înfundat. Nu e singur în sfântul lăcaș, deși tare și-ar fi dorit să fie. Își pleacă fruntea în rugăciune în fața Icoanei Miraculoase a Maicii Domnului: un om împovărat de griji și neliniști, venit de departe, cu nădejdea că Sfânta Fecioară îi va îndeplini și lui rugile, așa cum auzise că li se întâmplase atâtor și atâtor pelerini. Când se ridică, un zâmbet timid i se-ntipărește pe față. Își ia rămas bun de la călugări și se-ndreaptă spre ieșire. În prag, se oprește și se-ntoarce să mai pri­veas­­că o dată icoana. „Dacă n-aș fi fost împărat la Viena, mi-aș fi dorit să pot fi stareț la Radna!”, le spune celor din suita sa imperială. E împăratul Josef al II-lea, în Anul Domnului 1768.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian