– În ajun de Sfântul Andrei, în Maramureș se ține o sărbătoare veche cât lumea, în care femeile încearcă să-și afle prin vise ursitul. Un ritual de magie care n-a dat greș niciodată și care se pierde, încet-încet –
Anul Nou dacic

În Maramureș, Sfântul Andrei poartă numele de „Andrelușa”. Un nume lipsit de învestitura creștină și care te duce mai degrabă cu gândul spre un personaj pitoresc, din lumea fantastică a satului românesc. Se crede, chiar, că sărbătoarea religioasă s-a suprapus peste anul nou dacic, de unde și mulțimea practicilor premonitorii care se fac cu acest prilej. În satele de pe Mara, Cosău și Iza, Andrelușa e legat, mai ales, de ghicitul ursitului. Tradiție localizată calendaristic spre sfârșitul anului, aproape de solstițiul de iarnă, ea are menirea să afle prin practici vechi, de magie, ce se va întâmpla în anul viitor, din punct de vedere sentimental. Visată deopotrivă de fete și de băieți, căsătoria, marele eveniment al vieții, aflarea celui ales, a „ursitului” și-a „ursitei”, cunoaște – în toată lumea satului românesc – practici nenumărate, rămase în memoria colectivă ca o experiență de necontestat.
Turta de visat
De Andrelușă, în Maramureș se ținea și se mai ține și azi, post negru. După răsăritul stelelor, fetele care vor să își afle ursitul frământă o pogace (turtă) din făină, apă și multă sare, pe care o coc în jar. Jumătate din ea se mănâncă, jumătate se pune sub pernă, ca să fie de vis. Mâncatul turtei provoacă o sete cumplită, însă băutul apei este total interzis. Apa trebuie să fie visată, dorită, băută din mâna celui care este ursitul, sau apărută în preajma lui. Este cel mai greu post din câte se pot imagina, în care puterea voinței joacă un rol decisiv.
Visele din noaptea de Andrelușă (ajunul Sfântului Andrei) sunt extrem de coerente, cu scenarii de o varietate uluitoare, din care apa nu lipsește niciodată. Nu că dacii ar fi fost psihologi, dar în tradițiile moștenite nemijlocit de la ei, există în mod vădit o știință a subconștientului care dirijează visul. De altfel, apa este simbolică. Ea înseamnă unire, legătură, iubire, intimitate, fecunditate.
Dar iată câteva întâmplări legate de Andrelușă, așa cum mi-au fost relatate de niște bătrâne din Desești, sat Șugatag, Hărnicești și Breb.
VISE ADEVĂRATE
„Cocuțul de grâu” (Luchiana Făt – Desești)

„Am ținut și io Andrelușa. N-am mâncat nimic din sara spre ziua de Andrelușă, până-n sara de Andrelușă, când o răsărit stelele. Atunci am făcut un cocuț de grâu frământat în slatină (saramură) și l-am copt în jarul din sobă – după ce am împărțit focul în două. L-am mâncat jumătate și jumătate l-am pus sub perină, învârtit într-o ștergură. Nu-i slobod a bea apă până visezi; că trebe să visezi că-ți dă apă. Da’ eu am visat c-am mers la vale ș-am prănecat cămăși și-o zinit un păun și tăt s-o învârtit pe lângă mine. Tăt făce: «co-co-co, co-co-co, co-co-co». Ș-am dat cu pranecul (maiul) după el, și s-o luat pă cărărușă cătă biserică.
Dimineață, i-am spus la Moșu’ Bătrân și el o zâs că m-oi mărita cu un om foarte frumos ș-a mere la beserică să fie cantor în locul lui. Așe o fost. O slujit după Moșu’, 44 de ai. Așe om frumos și bun n-o fost pă apele aieste.”
„Sărbătoare cu cruce neagră” (Nastasia Bledea – Sat Șugatag)
„Când am fost fată, am ținut Andrelușa cu Anuța Bledii. Țeseam amândouă în război. Atunci era sărbătoare cu cruce neagră. Ea o țânut. Eu n-am vrut să țân, da’ ea nu m-o lăsat să mănânc. Pă sară, tot am mâncat un blid de păstăi; am zâs că nu m-oi chinui, că nu prea cred. Ea o mâncat pogacea în slatină. În noapte, am visat fântâna lu’ bărbatu-meu din fâneață, că beam apă din ea. Așa o fost. I-o dat părinții de zestre chiar locu’ acela cu fântâna. Am băut apoi apă din ea vo unsprezece ai.”
„Ceterașul” (Maria Iuga – Budești)

„Ne-am înțăles cu Victorie să facem și noi pogace de Andrelușă, ca să videm cum a hi. Da’ o babă ne-o zâs să nu punem jumătatea rămasă sub perină, ci s-o azvârlim păstă cap. No, ș-apoi așe am făcut. Am frământat fărina cu apă și sare, am copt turtele în blodăr (cuptor) pe jar, jumătate o am mâncat, jumătate am băgat-o în sân. După acee, ne-am dus amândouă la babă în curte, ne-am pus pe capra de lemne și-am aruncat pogăcile dindărăpt, păstă cap, cu gândul să ni se arate în vis ursitul. N-am vorbit dup-acee nimica, nici cătă-olaltă, nici cătă babă, că așe ne-o-nvățat. Să nu mai scăpăm cuvânt de pe buze, nici atunci, nici când om mere acasă, fiindcă făcătura să strică și-om visa un porc în loc de bărbat. No, ș-așe am făcut. Ne-am pus lacătă pe gură, ne-am dus acasă, mai pe uliți ferite, ca să nu ne întâlnim cu ceva cunoscuți, să ne-ntrebe de una, alta, și noi să nu răspundem nici măcar ziua bună, c-apoi am fi fost de rușine în sat. Am luat-o păstă grădini, am trecut păstă gard și eu m-am culcat la buna bătrână, că era surdă, săraca, și n-aveam la ce vorbi. No, ș-apoi am durmit. Gândești că n-am visat? Tulai Doamne! Tătă noaptea am fo la nuntă și umblam ca beată, cu șiștaru de lapte în mână, da’ nu era lapte înăuntru, ci apă, și eu le-o turnam la tăți în pahar. No, și când apa o fo gata, numa’ ce mă strigă unu’ din ceterașii tomniți la nuntă, că de ce nu-i dau apă și lui? «Da’ ce foc de apă, dumita nu vezi că s-o gătat?», am zis. «Du-te și adă iar, că apa-i în puterile tale», o zis ceterașu’ și io m-am dus să-i aduc. Da’ când m-am întors, el plecase, și pe locul ăla era numa’ fum. Ce mi-o vinit, nu știu nici până în ziua de azi, dar am țâpat șiștaru în fum și apa din el o curs atunce afară, și-o curs, și-o tăt curs, până când m-am trezit din somn. No, Mărie, așa visare, scoate-o la cap dacă poți! Da’ m-am dus atunci la baba de m-o-nvățat, și ea mi-o zâs că ăla cu cetera are să-mi fie bărbat, da’ mai am de-așteptat ceva vreme. No, și pe urmă am uitat. O trecut un an, s-o dus altul, or mai trecut alții trei după el, până în anul al șeptelea, când înainte de postul Crăciunului o zinit o colegă de școală din Breb să mă cheme la nuntă. Mi-i credea dumâta? Cum am intrat în lontru, la masă, ceterașu din vis era acolo, ședea pe o laviță și duhănea. M-am uitat la el de parcă îl știam de când lumea, și el s-o râs cătă mine, și-n sara aia m-o și cerut de nevastă. No! Și să nu crezi că Andrelușa face minuni? Ba face! Îs multe povești de astea prin sat.”
Când duhul umblă afară din corp
Cu toate că băieții fac pe grozavii, țin și ei Andrelușa, pentru că orice ființă omenească vrea să știe cine îi este sortit. Un bărbat mi-a povestit că a ținut Andrelușa stând toată ziua acasă. Seara, și-a făcut o plăcintă din făină de porumb, în care a pus o lingură cu vârf de sare. Și-a copt-o în tigaie, a mâncat-o jumătate și s-a culcat. A visat că se afla în curtea unei biserici pitite între două dealuri. Curtea era plină de lume îmbrăcată în haine de sărbătoare. Lui îi era foarte sete. A văzut un cerc de fete frumoase, având fiecare în mână câte un ulcior cu apă și a cerut să bea. Nici una n-a vrut să-i dea. Fiecare se trăgea și-și apăra ulciorul. Văzând că nu primește apă, s-a întors cu spatele și a pornit să caute un izvor. În momentul acela, a văzut că din mulțime vine spre el o fată înaltă, subțirică, care i-a dat ulciorul să bea. Aceea i-a fost ursita. Peste ani, când s-a dus în satul nevestei lui, a rămas uimit de peisajul din jurul bisericii. Îl visase întocmai.
Cea mai extraordinară considerație despre somn și vise am auzit-o de la o bătrână de 80 de ani neștiutoare de carte, Maria Oanța din Ferești. Avea o memorie fenomenală și știa aproape totul despre practicile magice de apărare. Locuia într-o căsuță minusculă, cotropită de flori agățătoare și de fasole cu flori albe și roșii. Ea a spus: „Când dormi, duhul îți umblă afară din corp și grăiește cu tăți oamenii, și cu cei de departe, și cu cei care-s morți”.
Ziua lupilor
Andrelușa este ultima zi cu „prilej” din an. Le este închinată și lupilor. În această perioadă, lupii se împerechează și umblă în haite.
Când se leagă foarfeca și cuțitul (Luchiana Făt – Desești)

„Andrelușa îi ziua lupilor. Aceie trebe țânută să nu mănânce lupii oile și marhăle (vitele). Înt-aceie zi nu să taie nimnic la casă, nici lemne de foc, nici pită. Sara, spre ziua de Andrelușă, se leagă foarfecele, cuțâtu’, piaptănul, securea, ferăstrăul, melița. Zici: «Io nu leg foarfecele, io leg gura lupilor, a fiarelor sălbatice, a urșilor, a vulpilor, să nu zie la noi și la olatele (acareturile) noastre, la oi, la marhă, la ce avem». Zâci așe la tăte pe care le legi. În ziua aceea nu te piaptăni, nu tai nimic, nici pită, nu coși. O ții pentru lupi”.
Petrea Chiuzbăianului povestește că a văzut cu ochii lui cum un lup s-a apropiat de un berbece de-al lor, a deschis o gură cât o șură și n-a mai putut să-și miște fălcile, rămânând cu ele înțepenite. După câteva minute, a renunțat și a plecat cu gura căscată. Se crede că lupii sunt extrem de inteligenți și pot comunica telepatic cu omul. Când umblă în haită, au un conducător pe care credințele populare îl numesc „pastor”. El este cel care dă semnalul de atac sau se preface că nu vede și duce haita mai departe.
Pastorul lupilor (Năstafa Pop – Hărnicești)
„O mărs un uncheș de-al meu după fân în Piatră, într-o zi de Andrelușă. Nu prea lucrau oamenii în ziua de Andrelușă, nu înjugau marhăle, da’ el o zâs c-acele-s de-a babelor.
Pă când o fost sub Muncel, o văzut vo douăzeci și cinci de lupi – atâția o numărat. Unu’ mere înainte, ca un Pastor, și ceilalți după el. Cela dinainte s-o uitat o dată cătă uncheșu’, s-o făcut că nu l-o văzut ș-o tăt mers mai departe. S-o-ntors cu sania acasă și mai mult n-o mai scos marhăle din grajd în ziua de Andrelușă.”
Ciobanul pedepsit (Vasile Gorțun – Sarasău)

„Moșu-meu, care știa câte-n lună, zice că Andrelușă are tăți lupii sub paza lui, că-n noaptea cee îi lasă anume să umble pân lume, ca să mănânce oaia și marha ăluia de nu i-o țânut sărbătoarea. Zece câini avea p’ângă turmă, da’ lupii i-or făcut obiele pe tăți, și-o luat fiecare și câte-o oaie, de-o rămas bătrânu’ cu stâna goală. Așa să știi. Și zicea că vorbeau lupii ăia, grăiau între ei cu vorbă omenească, că se zice că-n noaptea aia Andrelușa le dezleagă limba la tăte sălbăticiunile. Ba chiar on lup i-o zis la săracu de moș: «No, văzut-ai dacă n-ai ținut datina, ai lăcomit la muncă în ziua asta, no lucră amu! Săracu’ Moșu, plânje de necaz când vorbea, i-o trebuit ani de zile ca să adune câteva oi. De Andrelușă nu mânca, nu vorbea, ba stătea tătă ziua în pat, de frică. Așe o fost.”
Sluga (Pătru Lupan – Seini)
„La noi în sat, drept îți spui, pe vremea strămoașii mele, în noaptea de Andrelușă ieșeau pricolicii și strâgoaicele din mormânturi și umblau pe ulița mare, să-și cate fiecare pe neamul lui. Te pomeneai în casă sau în ogradă cu câte-on mort, îmbrăcat așe, omenește, ba mai și trăgea din țigară, cum povestea un uncheș, că la moara lui venea în tăt anu’, de Andrelușă, o slugă pe care-o avut-o mult timp. Numa’ ce-l vedea cum șade ciuciuit lângă gard, cu țigara în mână, și să uita. «Ce faci, Văsâi?», striga cătă ăla uncheșu, mai mult de frică. «Ia, ce să fac? Mă uit cum lucri» «Haida și tu», zicea uncheșu’, mai mult mort decât viu. «Aș veni io, da’ nu să poate, nu mă lasă Andrelușa». Bag sama că acuma lucra la el. Ș-apoi să topea ca osânza. Zice uncheșu’ că să facea ca niște roate fierbinți de aer, o suflare mare, ceva. Și tot în noaptea aia veneau drăguții morți la drăguțele nemăritate și le tăvăleau pân’ la ziuă, și copiii făcuți atunci în noaptea de Andrelușă să făcea tăți strigoi.”
Povești nescrise, urzite de imaginația fabuloasă a unor țărani.