ANCHETĂ: „Ce regretați că nu puteți face din cauza pandemiei?”

NORA IUGA

În vârful muntelui, cu Dumnezeu

Ei, dacă aș mai fi avut vârsta voastră, acum, la început de decembrie, mi-ar fi plăcut, cu siguranță, să traversez orașul în căutarea vre­unei pălării sau a unor pan­taloni modern croiți, mi-ar fi plă­cut să mă pierd cu orele în vitrine pline de fel și fel de hai­ne, să probez toalete șic, bi­ne­în­țeles, ieșite din comun, care să-mi scoată în evidență for­mele mai frumoase, picioarele în spe­cial. M-aș fi plimbat prin ma­gazine și aș fi cumpărat ceva fru­mos de îmbrăcat, dar asta cu un singur scop: să mă întâlnesc apoi cu un bărbat care să-mi placă tare și care să-mi arate că mă pla­ce mult.

Nu m-am gândit niciodată dacă mă leagă sau nu ceva de anotimpul ăsta. Acum, cu atât mai puțin. Dar pe vremuri îmi plăcea la nebunie trecerea asta, de la toamnă la iarnă, pentru că plecam cu Nino al meu, pe munte. O asemenea armonie nebună, de culori în frunze, incompatibilă cu ea însăși (culorile pădurii, care par atât de uluitoare alăturate, nu sunt neapărat cele mai potrivite și-n viața de zi cu zi), rar mi-a fost dat să văd! Urcam muntele cu rucsacul în spate, de cele mai multe ori era și băiatul nostru cu noi, băteam potecile cele mai înalte, dormeam pe sus, la cabane, și era minunat, fiindcă eram puter­nică și nu oboseam niciodată. Mi-e dor să mai văd iar lumea de sus, dar știu că n-aș mai putea să fac asta chiar și neoprită de pandemie. Nu-mi rămâne decât bucuria amin­tirii, care seamănă mai mult cu vi­sul. Acolo sus, pe munte, în Bucegi, la Crucea Ca­rai­manului, am trăit într-o toamnă ceva ce n-am să mai trăiesc în viața asta. Crucea e pe un fel de platou. Și Nino a zis că el nu mai vrea să urce chiar până sus, pe vârf, că știe el un drum care o taie direct spre Babele, unde eram cazați. Dar eu, încăpățânată, am zis că nu, eu vreau să merg până sus. Și Nino a plecat cu Tiberiu pe poteca știută de el, iar eu am urcat, încet, pe platou. Nimeni nu urca pe acolo, nimeni în jur, numai cerul albastru dea­supra și iarba sub tenișii mei. N-am văzut picior de om, n-am văzut sprânceană de om, n-am văzut ochi de om sau de animal. Nu era nicio ființă vie în jurul meu. Și în mijlocul acelui platou, uitându-mă în jos, am avut o senzație de Dum­nezeu. Am simțit în clipa aia că, dacă Dumnezeu există, ar trebui să se simtă ca mine. Eram deasupra lumii. Mă simțeam pu­ternică și foarte înaltă. Mă simțeam egală cu cerul.

Toamna asta n-am făcut nimic extraor­dinar. Am stat acasă, am vorbit la telefon, l-am citit și recitit pe Paul Celan. Dacă în primăvară mă îngrozeau, ca pe noi toți, știrile despre morți, acum pot să vă spun cu mâna pe inimă: nu-mi mai e frică de virusul ăsta. Iau lucrurile așa cum vin. Nu-mi lipsește nimic. Viața mea nu e cu nimic diferită față de cum era înainte. Și sunt sigură că mulți artiști de vârsta mea trăiesc la fel. Ce să-ți dorești mai mult la vârsta asta, decât bucu­ria de a fi tu cu tine, cu lucrurile și cărțile care îți plac? Ce să-mi doresc mai mult decât să știu că, în toată încercarea asta, care e cumplită pentru întreaga omenire, am reușit să îmi termin romanul? Da, am mândria asta, că sunt singura femeie din România care a reușit să scrie un roman de 460 de pagini, la 90 de ani! 460 de pagini care m-au și îmbolnăvit, pe care le-am plătit cu vârf și îndesat. Dar nu m-am lăsat! Când le-am terminat, m-am simțit la fel de tare și de absolută ca atunci, sus, pe munte. Eram tot un Dumnezeu, dar unul ceva mai obosit.

VALENTIN IACOB

Splendoarea imparabilă a vieții

Nu credeam vreodată că voi ajunge să mă gân­desc și să tânjesc cu o nostalgie în surdină, după fru­musețea de zi cu zi a vieții. După acea fru­mu­sețe și acele binefaceri culturale, pe care până de curând le credeam un câștig etern și subînțeles pen­tru mine și pentru lumea în care trăiam. Asta, până să încea­pă din senin ne­no­ro­cita molimă a covidului, cu ame­nin­ța­rea ei cumplită și difu­ză, o mo­limă care a pus stăpânire brusc pe întreaga planetă. Așa că acum, când viața noastră e plină de multe și nece­sare interdicții, eu stau mai mult prin casă, cu foile mele de scris, tânjind după multe dintre întâm­plările și rea­li­tățile vieții, care până mai ieri îmi pă­reau firești, iar azi îmi lipsesc.

Întâi de toate, le duc dorul insolitelor manifestări culturale în aer liber. De prin parcuri și de pe străzi. Când toată lumea bună a Bucureștiului se aduna ca să celebreze împreună, farmecul artelor, coborâte pe caldarâm. Om lângă om, uniți în bucu­ria aceea curată și elevată. Și îmi mai plăcea să mă plimb: toamna, dar și în anotimpul incert din­tre toamnă și iarnă, când lu­mea era cu­prinsă de irizarea aceea opa­lină, formată din cea­ță și soa­re. Aproape de Crăciun, îmi plăcea să cutreier Par­cul Icoa­nei și Par­cul Ioa­nid. Învecinate și înfrățite ca două insule mici de frumusețe verde și de ci­vilizație veche, drept în mijlo­cul Bucu­­reștiului. Aici, mai ales la sfârșit de săptă­mână, începeau târgurile. Mai ales pe unul dintre ele nu îl pot uita. Era în Parcul Icoanei. Mește­șugari, bu­chiniști, obiecte de lemn sculptate, jucării tradi­țio­nale populare – toate erau prezente în târgul acela făcut cu har, cu poezie, dar și cu știință, spre bucuria copiilor, dar și a noastră, a adulților, eterni candidați la copilărie. Chiar în mijlocul parcului, era un atelier de fierărie. Atrăgea lumea ca un magnet. În fața ta, ți se arăta cum erau fă­urite pe vremuri obiec­te­le casei țărănești – de la pot­coave până la caiele. Trei meșteri vânjoși și ti­neri băteau fierul într-o dulce simfonie de sunete. Alături era o ve­che glă­jărie, un atelier de făcut sticlă. Toți copiii și adulții din parc se înghesuiau să sufle în tuburile sticla­rilor, înfrățiți într-o bucu­rie fără margini, ca să își facă pentru prima oară în viață propriile globuri în sticlă. Mici bulgări de vis, incandescenți.

Târgurile acestea se repetau des, în Parcul Icoanei și în Ioanid, adunând cohorte de oameni veseli și liniștiți. Și dacă nu erau meșteșugarii și buchiniștii, venea rândul muzicanților să strângă lumea, pe străzile pustii de mașini. Străzi pe care oamenii dansau dezlănțuiți, într-o efuziune nețăr­murită și pură. Dansau chiar și cu pruncii lor în brațe, care râdeau fericiți. Bucurii, azi, pierdute. Târgurile de iarnă, cu frenezia lor liniștită, îmi lipsesc mult.

Și mai erau, desigur, Târgurile de carte, anu­late, și ele, cărora le duc dorul. Târgurile care strângeau o mulțime de oameni veniți să-și aleagă de pe tarabele încărcate de titluri, cartea-cărților, mirosind a tipar și a vise la gura sobei. Nestemate de litere.

Un refugiu în Bucureștiul înfrigurat și pustiu îl mai oferă expozițiile de arte: ceramică, sculp­tură, pictură… Dar pandemia le-a golit și pe ele, fiindcă oamenilor le este teamă că s-ar putea infecta… Mie îmi place, însă, să mă infectez de frumos. Îmi place să mă expun la iradierea culo­ri­lor din tablouri, mai puter­ni­că decât orice Covid. Fru­mo­sul ca antidot. Emoția artei, ocrotitoare ca un zid din aripi de îngeri, înălțat împre­jurul tău.

Pandemia are și avantaje. Pe de o parte ne fură, pe de altă parte ne dă. Ce mi-e in­terzis afară, mi-e permis în in­terior. Zone adânci, de profun­zime și liniște, de care voi avea tot mai mare nevoie în anii ce vin.

ALEXANDRU URSACHI

Zăpezile de altădată…

Nimic din lumea asta nu se compară  cu pri­ma ninsoare a anului.  Când ninge prima oară, se întâmplă mereu ceva miraculos. E o clipă anume când, indiferent de vârstă, toţi oamenii fac  ace­laşi lucru – se opresc din drum şi se uimesc împreună; se bucură laolaltă şi încep să privească emoţionaţi ca nişte copii, cu nasul lipit de geam,  strălucirea imaculată ofe­rită de acest incredibil spec­tacol al fulgilor de nea.

Mie, cel mai dor îmi e de zăpadă. Zăpada are ceva din gustul dulce-acrişor al co­pi­lăriei – amestec de gutui și mere înșirate pe dulapurile din odaia bu­ni­cilor.  Oriunde aş fi, devin nostalgic şi dedic prima zăpadă, în mod egal, vacanţelor de iarnă şi bunicilor mei de lângă Prut. Oriunde aş fi, mă gândesc la mâinile lor crăpate de muncă şi la duioşia cu care bunelul meşterea în şopron darul lui de Crăciun, în timp ce bunica trebăluia în bucătărie, stârnind mi­rosuri năucitoare, de aluaturi dospite şi prăjituri abia scoase din cuptor.

Tupilat sub plapumă, în spatele sobei proaspăt spoite cu var albăstrui, adormeam pe un pat cu paie şi oghial curat, odată cu găinile, la căderea zgribu­lită a serii – inocent, neştiut, furat de aripi catifelate de în­ger. Mă trezeam la fel de uşor, în miezul nopţii, stârnit de arome vanilate şi   picuri mieroşi de sta­fi­dă, în timp ce bunica aşeza pe un ştergar mare şi cu­rat cozonacii cu miezul galben şi pufos, pe care ne­grul mărunţit de nucă imagina desene dulci şi vag spiralate.

La ţară, la bunici, Moș Nicolae și Crăciunul bă­teau în geam şi mă trezeau mereu din somn,  pu­nându-mi în palmă o felie de cozonac proaspăt. Ală­turi, lângă ghetele de la intrare, mă aşteptau darurile miraculoase şi de negândit pentru un copil de la ţară: o muzicuţă cu marginile argintii, o pungă de bomboane învelite în sta­niol, o bucată de zahăr candel sau chiar o săniuţă cu tălpici de lemn, meş­­terită stângaci de bunelu, doar cu bărdiţa şi un banal cuţit de bu­cătărie.

Ca şi firea bunicilor mei, la ţară  sărbătorile iernii erau simple, calde şi, mai ales, aveau gust. Chiar şi ză­pada, aşezată uşor pe crengile sau tulpina vreunui copac, avea gustul ei – gust  de iarnă şi de răcoare păs­toasă, proas­pătă, abia începută. Cine a trăit toată viaţa la oraş nici nu bă­nu­ieşte cum poate fi zăpada ade­vă­rată, omă­tul care scrâşneşte sub tălpi, în timp ce vântul mârâie ameninţător la oa­meni şi îşi strecoară coada stufoasă pe sub uşi.

La oraş, cele mai simple lucruri capătă o fru­mu­seţe fadă şi artificială de fotoşop, de revistă glossy. La oraş, doar admirăm. Trecem în revistă gusturi, noutăţi şi senzaţii. Consemnăm apariţia unui nou anotimp. Luăm act de prima zăpadă, gân­dindu-ne instantaneu la dezavantaje – la mizeria mo­cirloasă de pe străzi, la ambuteiajele şi aglo­meraţia din mij­loa­cele de transport în comun. Am pierdut  deja bucu­ria derdeluşului şi a gârlei în­gheţate din faţa casei. Când avem chef de iarnă sau de patinaj, mer­gem la cel mai mare mall din Bucu­reşti. Alunecăm pe gheaţă oricum şi  oricând, chiar şi în toiul verii. Nu ne mai interesează decât  ima­ginea şi perfor­man­ţa; ideea că am păcălit rânduiala lunilor. Degea­ba invocăm virtuţile unei lumi normale. Va dura mult până să revenim la rafina­mentul simplităţii şi al acelui moment de sinceritate, pe care îl simţi când priveşti pe fereastră cum cade prima zăpadă. Pri­veşti îndelung şi fără alte gânduri, până descoperi bucuria de a nu mai avea nicio bucurie – bucuria de  a te simţi ca într-o plutire ac­vatică, lentă şi inter­mi­nabilă, aşezat lejer în căuşul primitor al trupului, uimit parcă să descoperi cât de aproape e zborul de plutire şi somnul de visare. Un zbor uşor şi ima­cu­lat, ca prima ninsoare care a căzut la trecerea dintre toamnă și iarnă în București.

Pandemia ne fură multe, dar ne lasă întregi amin­tirile. Poate că ar trebui să îi mulțumim…