BUCIUM: povești cu aur. Ochi în ochi cu Dumnezeu

În zona auriferă a Apusenilor, localitatea Bucium se bucură de o faimă aparte. Se zice, mai în glumă, mai în serios, că și peste mămăligă buciumanii presărau praf de aur! Nu că ar fi fost mai avuți decât alții! Aurul adunat în șaitroace era ace­lași ca în toate minele Apusenilor, dar buciumanii îi trăiau puterea aparte, cu un soi de mândrie și de noblețe care îi distingea. Și care mai există și azi, deși aurul s-a ascuns înapoi, în pământ. Aurul s-a ascuns, dar fala a rămas. Un fel bucuros de-a fi mândru de trecutul și de prezentul locului în care trăiești.

NICOLAE ȚANDRĂU

Duhul aurului

Avea cam 12 ani: vârsta la care copiii buciu­ma­nilor intrau în hăul minei, cărând în corfe, cu cârca, minereul cel greu. Dar Nicu nu fusese niciodată în adânc. Tatăl lui, unul dintre cei mai vajnici mineri din Bucium, ținea morțiş ca fiul să învețe carte. Dar în ziua aceea, și-a luat fe­ciorul de mână și i-a zis hotă­rât: „No, hai! Îi timpul să vezi și tu de unde ne scoatem pâinea. Să vezi unde a săpat după aur neamul nost cel dintâi. Străbunii cei vechi ai mo­ților. Și m-o luat tata, Dumnezo să-l ierte!, să-mi arate filonul. La un mo­ment dat, se vedeau acolo niște străluciri de pirită, iar mie îmi cres­cuse sufletul cât tot hăul acela, că văzuserăm vâna de aur! Tata, bie­tul, numai mustăcea… «No, uite cum se lucrează!» Și mi-o arătat cum se săpa, cum se sfărma, cum se încărca piatra. La final, a pus și-o explozie în mină. Era meșter mare! A pus cap­să la un patron de dina­mită, a găsit un loc să ne ascundem, și-apoi a dat drumul la fitil. A bubuit explozia pe haldă de s-o cutremurat tot mun­tele!”, povestește Nicolae Țan­drău. Arată și acum impresionat ca un copil, deși, între timp, a ajuns și el să muncească în bezna mi­nei, dar ca inginer, pe urmele tradiției de familie. Și, cu toate că sunt 70 de ani de atunci, mai ține minte și astăzi cum, de sub vălul de colb de după explo­zia asurzi­toare, a văzut cum înce­pe să se scurgă firetul fin și stră­lucitor al aurului. O ima­gine uni­că, ca-n bas­mele cu comori, pe care Nico­lae Țan­drău o de­velo­pează din amin­tirile co­pi­lăriei. „Îmi zicea tata: «Când dai de aur, o simți cu toată făp­tura ta! E ceva ce te în­spăi­mântă, rămâi zidit». Du­pă puș­cătură, când apă­reau firișoa­rele de aur, apăi nu-i mai tre­buia nici mâncare, nici apă, nici ni­mic… Îi tremurau mâinile și nu mai era om până când nu știa că tot aurul e cules și pus la adăpost sigur. Zicea că aurul era, așa, ca un duh care pune mâna pe tine, de cum dă­deai cu ochii cu el! «Să dai de aur e ca și cum ai da, ochi în ochi, cu Dumnezeu»!”.

Huietul văii

La început de secol XX, Buciumul trăia din plin febra aurului. Șteampuri după șteam­puri, așezate de-a lungul unei văi cu o apă groasă și tulbure, își învârteau, scrâșnind, roți­le; case dese, de o parte și de alta a drumului, iar prin curțile lor, forfotind ca furnicile, bărbați, femei, copii, cu veșmin­tele stropite de apa glodoasă, cu pălării pline de pete albe; care încăr­cate cu piatră auriferă, cu boi ce trag din greu în juguri…

Proaspăt absolvent de Teologie, tânărul Ion Agâr­biceanu primește post de preot la Bucium-Șasa. La prima sa vizită, când să-și ia parohia în pri­mire, viitorul scriitor e uluit de zgomotul infernal al satelor de mineri aurari. Nu mai auzise așa ceva niciodată: „Un «toc-toc-toc-toc-toc» continuu, iar pe fundal, huietul ciudat pe care îl făceau șteam­pu­rile. O larmă pe care o prindeau pădurile, o repetau și o creșteau până nu mai știai de unde vine”.

MĂRIOARA NOPĂU

Zile de fală

Ajunsă la aproape 90 de ani, Mărioara Nopău a prins, copilă fiind, anii „de aur” ai satului. Fosta în­vă­țătoare le-a citit de-atâtea ori co­piilor frumoa­sele pagini despre Bu­cium, pe care ma­rele Agârbi­ceanu le-a presărat, ca pe niște fireturi de aur, prin romanele sale. Din poarta casei, bunica Mă­rioara privește cu lacrimi în ochi că­tre Valea Negri­lesei. Parcă vede aie­vea Buciumul vechi, cu valea plină de șteampuri tron­cănind, ca să scoată aur din pietre. „Au fost ani în care erau și 300 de șteam­puri pe valea asta! Ce larmă făceau, că venea lu­pul și le lua oamenilor oaia din curte, iar ei nu auzeau!”, își amin­tește bătrâna. „Apăi, când dădea Domnul câte o dra­gă de ploaie mo­cănească și era apă din belșug pe vale, mergeau toate șteam­pu­rile în­truna, și ziua, și noap­tea! Stăteau bieții copii, femeile și ăi mai bătrâni de mărunțeau și cerneau piatra. Să știți că la șteampuri nu lucrau băr­bații, ci cei mai slăbuți din casă. Băr­bații erau sus, în mină!”.

În vremurile bune, toate aveau rân­­duiala lor, povestește bunica. Șteam­purile mer­geau de marți de la amiază până sâmbătă dimineața. „Lunea nu se lucra! Era zi de târg, la Abrud, și toți buciumanii coborau la oraș să-și schimbe aurul strâns peste săptă­mână. Ducea care cât avea, unii aveau aur cât o alună, alții cât o nucă, alții, fără noroc, de-abia un firicel, cât să aibă ce da de mân­care la copii”. Dar, indiferent cât de bună a fost săp­tămâna, sâm­băta, de cum ter­minau de împărțit minereul strâns în vatra băilor, buciumanii se spălau de colb, își lăsau în tindă hainele peticite și ghetele scofâl­cite, își pregă­teau portul de sărbă­toare pentru slujba de duminică și-și lustruiau „oglin­dă” cizmele „birgăre”, groase, din piele. Du­pă truda de peste săptămână, în­ce­peau, pen­tru buciumani, două zile de fală…

„Când mă trece dor de bani, trec dealul la buciumani!”

Mărioara Nopău a copilărit la bunici, două case mai sus de poarta la care ne-am întâlnit. Spune că pandemia asta a izolat-o de restul lumii și primește ca pe un dar de Sus vi­zita noastră neașteptată. În Bucium e o zi rece, neguroasă, și bunica Mă­rioara nu e „în apele ei”. Dar nici nu ne poate lăsa fără povești, după ce-am bătut atâta amar de drum, până în inima Apusenilor. Se reazemă de poartă și se pune pe vorbit. Își amintește cum, din curtea casei bunicilor, aflată mai sus, pe un deal, privea fasci­nată, duminică de dumi­nică, forfota sclipitoare a Buciumului, în zi de târg. Târgul buciumanilor era târg vestit. „Când mă trece dor de bani, trec dealul la buciumani!”. Nu-i buciuman să nu știe versurile acestei vechi melodii: ți le spune cu mândrie, ca și cum Buciumul, cu târ­gul său din piața de la poalele bisericii din Poieni, ar fi și azi centrul universului. Și chiar aşa era pentru buciumani! Pia­ța lor, la care se adunau țărani și meș­teșugari de peste tot cu­prin­sul Apu­senilor, care cu de-ale gurii, care cu vin, care cu acadele pentru cei mici, care cu stofe și cu mătă­suri lucioase ca soarele, care cu bijuterii migălite, aduse de la Vie­na, era cel mai frumos târg de pe fața pământului. Moții aurari stă­teau zi și noapte în gurile de mi­nă, la șteampuri, șai­troace și moje­re, n-aveau timp de munca câm­pu­lui, de-abia dacă creș­teau câteva ani­male pe lângă casă, și era musai să-și cumpere cele trebuincioase din târg. Iar aurul lor era magnet pen­tru târgo­veții din tot Imperiul! „Era plină piața de căsuțe frumoa­se, din lemn, cum vedem acuma la oraș, în târgurile de Crăciun. Ve­neau cei mai buni târgoveți să-și schimbe bunătățile pe «aurul de la Bu­cium»!”.

Duminica, după slujba de la biserica falnică (cum altfel?) din Bucium-Poieni, tot satul cobora, în straie de sărbătoare, în piață. „Par­că o văd pe bunica în costumul ei popu­lar! Era ca o împărăteasă!”, îmi povestește fosta învățătoare. „Era un spectacol nu­mai să-i pri­vești pe oameni!”. Portului buciu­mă­nesc i se dusese fai­ma încă din vechime. Călătorii străini poves­tesc, de pe la 1850 și ceva, despre cât de arătoși erau „moții aurari”. Iar cei mai înstăriți dintre ei erau adevărați aristocrați, „cu cămășile lor împodobite, cu hainele de stofă fină, cu pieptarul brodat cu fir de aur, iar femeile cu catrințe de mătase, cu cercei imperiali, bă­tuți în pietre de preț, cu podoabe la gât și pes­te mijloc, cu degetele încărcate cu inele, cu dantele și cu mătă­suri peste tot”.

Ouăle de aur

„Îmi amintesc că buna le zicea «haine ungu­rești» hainelor obișnuite, de oraș. Iar hainele de sărbătoare erau pentru ea «hai­nele românești»”, zâmbește în colțul ochilor fos­ta învățătoare, cu gândul la vremurile de acum mai bine de 80 de ani. Pentru bu­ciumani, portul lor atât de măreț și podoabele care-ți furau ochii cu strălucirea lor erau ce-aveau mai scump pe lume. După o săp­tămână grea, în care scărmănau în foa­lele de piatră ale munte­lui, în căutarea unui fir de aur, bu­ciumanii ieșeau la târg, ca și cum ar fi stăpânit doar ei, nu Împăratul, ori statul, bogățiile Apusenilor! „Bucium-Fala” îi zicea lu­mea prin Ardeal satului întins de-a lungul Negrilesei…

Buciumanii au și azi „fala” asta și țin la ea ca la o moște­nire de familie. Au fost așa de când se știu: un neam aparte, încăpățânat și conștient de va­loa­rea lui, gata oricând să lupte aprig cu cei de sus, pen­tru drep­turile lor. Au făcut-o, nu o dată, în istorie, s-au bătut și cu jandarmii imperiali, s-au ridi­cat împotriva străinilor care le luau aurul cel mai bun, s-au dus până la Viena, ca să-și spu­nă păsurile, au luptat alături de Avram Iancu, au deschis nu­me­roase procese prin care își apărau drepturile, și-au trimis bărbații la Cluj, să ia partea Memorandiștilor, mai încoace s-au pușcat cu comuniștii, care le-au călcat proprietățile. Au înfundat temnițele grele, au înfruntat gloanțele, dar nu s-au lăsat niciodată. Buciumanii privesc, cum­va, de sus istoria, ca și cum ar fi fost trăită de alții, deși istoria pe care se încăpățânează s-o lase scrisă în cărțoaie le dă tot dreptul să fie făloși. Un neam dârz, căruia aurul nu i-a luat mințile, care și-a păstrat cu sfințenie tradiția, chiar dacă au fost mereu înconjurați de străini.

„Peste deal, Roșia Mon­­tană e cu totul și cu totul altfel, desprinsă din rădăcini. Aici, oamenii au ținut la tradiția lor. Chiar și străinii care au ajuns aici, lucrători la mine, s-au românizat complet. Avem în Bucium nume ca «Țip­țer», «Fișter», astea nu sunt nume românești, dar cei care le poartă sunt români 100%”, îmi spune un buciuman în piața de lângă biserica din Poieni. De Bobotează, când trecea cu „Ior­danul”, preotul din sat primea cadou, din partea sătenilor mai bogați, câte un ou de aur, echivalentul unui kilogram de metal prețios! Vorba se ducea ime­diat prin sat, iar cei mai darnici își luau în primire locurile din fața altarului, la slujbele de la marile sărbători… La rândul lor, preoții dădeau mai departe ouăle de aur în schimbul celor mai frumoase odoare bisericești, tot ca să țină sus fala satului.

Ziua când au amuțit șteampurile

Viața în mină, față în față cu moartea, i-a asprit de-a lungul veacurilor pe buciumani, dar nu i-a ajutat să înfrunte marea lovi­tură pe care le-o pregătiseră co­muniștii. Nu e buciuman care să nu știe pe de rost data fatidică: 11 iunie 1948, data când s-a dat Le­gea Naționalizării. „Au dat legea peste noapte, iar dimineața au intrat în acțiune: s-a pus imediat sigiliul pe gurile de mină și pe șteampuri”, îmi povestește buni­ca Mărioara. Își duce baticul la gură, apăsată și acum de gro­zăvia întâmplărilor de atunci, și pri­vește cu ochii ei senini spre valea plină, odinioară, de șteam­puri. O tăcere grea s-a lăsat în acea zi de mijloc de iunie, peste toată valea. Şteampurile au amu­țit. Buciumanii au rămas, muți și ei, în hainele ponosite de muncă, în fața gurilor de mină. Iar blestemul era doar la început! Nu a trecut mult, și oamenii noului regim au venit și au tăiat axurile șteampurilor, transfor­mân­du-le în mor­mane de lemne de pus pe foc…

În același an, a început prigoana pentru aur. Prin Bucium a început să vină, tot mai des, în crucea nop­ții, duba neagră, cu geamuri fumurii, a Securi­tății. Deținătorii de șteampuri, de cuxe, sunt arestați, bătuți, interogați, ca să declare aurul pe care statul bănuia că îl dețin. Cei săraci mai ră­mă­seseră, poate, cu aur pentru mân­carea pe o săptă­mână. Dar cei bogați, care prinse­seră un pic de cheag, aveau puse deoparte 1-2 ki­lo­grame de aur. Nici unii, nici alții nu au vrut să îl dea la prețul de bat­jocură fixat de stat. Au fost luați la interogatorii și chinuiți, până când agenții comu­niști și-au făcut „pla­nul”. Dar n-au stors tot aurul, așa cum credeau! Des­tui bu­ciumani s-au ținut tari și nu au recu­noscut nici în ruptul capului că mai aveau ceva pus deoparte. Aurul ca aurul, dar mai ales bijuteriile vechi, moștenite din neam în neam, pre­țioșii cercei tipic buciumănești, ade­vărate co­mori de orfevrerie, moș­teniți din mamă în fiică și din bunică în nepoată. Cercei râvniți nu doar în Transilvania, ci în întreaga Europă.

Cerceii împărătești

Cerceii sunt și azi piesele cele mai prețioase ale portului buciumănesc. Nicăieri în Ardeal nu mai vezi asemenea podoabe. Încadrați de baticurile lungi și negre, care le scot și mai mult în evidență strălucirea imperială, cerceii femeilor spun, singuri, povestea mân­­dră a Buciumului. Care mai mari, care mai mici, unii din argint, cei mai mulți din aur, unii mai vechi, în for­mă de spic de grâu, de cior­chină de strugure sau de policandru, apoi cei tipici, bătuți cu piatră roșie de ru­bin, sau albastră, de safir, cerceii sunt transmiși și acum din generație în generație și sunt purtați – desi­gur, cu mare fală – la sărbători. Se zice că primii cercei au fost aduși de prin Viena, fie de un buciuman din ar­ma­ta im­perială, pentru iubita lui, fie de vreun au­rar bogat, ajuns prin capi­tala imperiului. Cert e că buciu­man­celor le-au plă­cut așa de mult cerceii de aur bătuți cu pietre, că obiceiul a cuprins tot satul, iar biju­tie­rii au ajuns să se bată pe comenzile de la Bu­cium.

ZORELA ADRIANA SGARBURA

Moara podoabelor

Zorela Adriana Sgarbura e de profesie medic, locuiește în Bucu­rești, dar a copilărit în casa bunicii din Bucium-Sat, lângă Detunata. „Bunica era o femeie foarte puternică și foarte fru­moasă, renumită în zonă. În tinerețe, fu­sese aleasă să-l întâmpine pe rege cu pâine și sare, când a ajuns prin Apuseni. Țin minte că avea niște poze de atunci, pe care le ținea bine ascunse, pe vremea comuniș­tilor”.

De la bunica, Zorela a prins și ea dragul cos­tumelor populare și al cercei­lor buciumănești. „Do­rin­ța bunicii era să mă vadă îm­brăcată în costum bu­ciumănesc. Am avut șansa ca, pe când aveam vreo 12 ani, să treacă prin zonă re­nu­mitul fotograf al Apu­senilor, Bazil Roman, care a rugat-o pe mama să-i dea voie să îmi facă niște fotografii în costum na­țio­nal. Am rămas, de atunci, cu niște momente unice. Văd acele fotogra­fii cu mine, îmbrăcată în costum buciu­mănesc, pes­te tot, prin al­bu­­me, în mu­zee, pe afișele unor eve­­nimente”.

„În fami­lia noas­tră, tra­di­ția era tra­­di­ție, se păstrea­ză și azi cu sfințe­nie!”, spune doam­­na Sgar­bu­ra. „Când m-a năs­cut mama, bunica s-a în­ființat ime­diat la Brad și m-a cado­risit cu cerceii pe care ea îi primise de la bu­nica ei. În mo­mentul în care fiica mea a născut, m-am dus și eu să dau cer­ceii mai departe. M-am dus în Fran­ța și i-am dat cer­ceii ne­poatei mele, care se năs­cu­se aco­lo. Iar fata mea, care acum este chi­rurg la Montpellier, e în­drăgostită și ea de cos­tumul na­țio­nal. M-a și rugat să păstrez casa buni­cii de la Bu­cium. Să nu se piardă rădăcina familiei”.

Istoria la prezent

Dragul de cerceii și de costumul buciumănesc nu sunt niște capricii ale doamnei doctor și ale fiicei sale din Franța. Fala Buciumului e vie și azi. Ves­tea pre­zenței revistei noastre în Bucium a alertat tot satul, ca și cum oamenii ar fi așteptat de multă vre­me să-și spună po­vestea. Fii ai locului răspândiți pretutin­deni – la Brad, la Deva, la Cluj, ba chiar și din Bu­curești – și-au oferit imediat ajutorul, cu foto­grafii de pe vre­muri și cu povești din trecut. Niciunul dintre ei n-au uitat drumul satului și casele părin­tești, poartă și-acum, de sărbători, costumele popu­lare, se mândresc cu tradiția lor.

Acum câțiva ani, buciumanii au plătit meșteri să le ridice un șteamp nou, pe Valea Negrilesei, în curtea Muzeu­lui, pe locul vechiului târg de duminică. Din timp în timp, când se strâng în piață, la sărbători, dau drumul șteampului din Poieni, ca să spargă liniștea moartă adusă de comuniști, în iunie 1948. Cât stau de po­vești, în poartă, cu bunica Mărioara, doamna preo­teasă, ghidul muzeului, trece podețul și dă dru­mul la șteampul cel nou. „Toc-toc-toc-toc-toc”… Valea Ne­grilesei prinde, brusc, viață, apoi se aude, ușor, huie­tul apei bătute de sulițele din lemn ale pi­vei. Bunica Mărioara se oprește din vorbă, zâmbeș­te, și ochii i se umezesc. „Vezi, așa răsuna tot satul pe vremuri…. Numa aurarii s-or dus. Da poate că aud toaca apei, acolo, prin ce­ruri, pe unde îs…”.

*

„Bucium-Fala”: povestea în imagini a satului mândru de moți aurari din Apuseni

*

„Cerceii-blazon” de la Bucium

„Cerceii buciumănești erau pe primul loc în stabilirea ierarhiilor din sat. Duminica, la joc, te uitai întâi la cerceii fetelor”, îmi spune, glumeț, Nicolae Țandrău. Pasionat de cercetarea cerceilor buciumănești, Ovidiu Bolunduț îl confirmă pe domnul Țandrău: „Cerceii erau blazonul familiei. Dacă te duceai în târg, nu trebuia să se întoarcă fata ca să știi din ce familie e. Dacă știai cerceii bunicii, știai de-a cui e fata care îți place. Fiecare familie avea un detaliu al cerceilor care îi diferenția de ceilalți cercei din sat”.

Bătaia de joc: 1 gram de aur, 15 kile de grâu!

Cercetătoarea Mirela Crâsnic, originară din Bucium, a dat în arhive, pe când lucra la doctorat, peste un raport al serviciilor secrete din vremea României Mari referitor fenomenul contrabandei cu aur în zona Bucium – Roșia Montană. Contrariată de concluziile agentului infiltrat de Siguranță în Munții Apuseni, Mirela Crâsnic a descoperit bătaia de joc a statului interbelic față de munca moților aurari. Obligați de lege să vândă statului aurul pe care îl scoteau, buciumanii primeau în schimb o sumă absolut derizorie, echivalentul unei litre de grâu pentru 1 gram de metal pur! „România era grânarul Europei, iar 1 gram de aur făcea doar 15 kilograme de grâu!”. Ca să obțină un gram de aur, moții trebuiau să cearnă o tonă de minereu cărat cu cârca, din mine. În aceste condiții, contrabandiștii evrei le dădeau târcoale minerilor, oferindu-le prețul corect. „Și uite așa, în loc să intre în visteria noastră, aurul Apusenilor a luat drumul Budapestei, Vienei, Parisului sau Americii…”.

Șuba Ioviță, averea și nevasta

Cel mai bogat român din ținutul buciumanilor pare să fi fost Șuba Ioviță, care avea o avere estimată la 50.000 de ducați. Om cu stare, Șuba Ioviță își luase o nevastă de frumoasă, de numai 19 ani, deși el era trecut deja de 60. Un călător occidental îl vizitează pe Șuba Ioviță și e impresionat de faptul că, deși camerele erau amenajate după moda nemțească, pe pereți avea icoane românești. Și că, deși în ferestre erau draperii de percal fin și pe pat cuverturi de mătase, lângă sobă erau așezate scoabele de la mină.

Clopul de la Paris

Pasionat de portul buciumănesc, Ovidiu Bolunduț a strâns, în ultimii ani, multe piese de mare valoare din sat. Printre ele se găsește și un clop buciumănesc, pe care e trecut ca loc de fabricație un atelier din Paris! „În anii buni ai Apusenilor, la Abrud era un veritabil centru comercial, unde apăruseră bijutieri, pălărieri… Buciumanii schimbau acolo aurul, după care își puteau cumpărau lucruri de mare calitate, precum acest clop. Nu doar costumul buciumănesc dădea tendința în zona Apusenilor, ci și felul în care se aranjau bărbații, cu mustețe întoarse, cu cioc, ca-n Occident”, îmi explică Ovidiu Bolunduț.

Prigoana aurului

Imediat după schimbarea de regim de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, mai mulți buciumani cu stare au intrat în vizorul autorităților comuniste fie din cauza pozițiilor ocupate în perioada interbelică, fie din pricina conflictelor legate de naționalizarea averilor. Una dintre familiile care au înfruntat frontal regimul comunist a fost familia Macavei, o familie numeroasă și înstărită din Bucium-Muntari. Doi dintre frații Macavei avuseseră poziții de comandă pe frontul de răsărit, în timpul războiului, și erau vizați de comisarii sovietici, alt frate fusese șef al Siguranței la București, în perioada interbelică, în confict direct cu ilegaliștii comuniști. Acesta din urmă, Nicolae, s-a refugiat din București ca să-și șteargă urma, venind la Bucium, unde și-a făcut o fermă.

„Nicula Macavei venise de la București cu o nevastă frumoasă, gurile rele zic că trecuse și pe la Crucea de Piatră. Unul dintre șefii de post de la Roșia Montană a pus ochii de femeie, când se dusese în târg, cu caș și cu smântână. Șeful de post i-a făcut avansuri și, pentru că nu a avut succes, a arestat-o. Femeia a sărit peste geam și s-a dus acasă să zică ce-a pățit. Nicolae a venit în piață vinerea următoare. Avea, bineînțeles, pistol. Spun oamenii că l-ar fi descărcat în aer, în plin târg, și, în tăcerea de acolo ar fi strigat: <>. De aici a pornit tăvălugul. Frații Macavei au constituit una dintre mișcările de rezistănță anti-comunistă din zonă, dar, până la urmă, familia asta a fost pur și simplu spulberată de comuniști. Din păcate, nu e singurul caz de acest din Bucium…”, îmi povestește cercetătoarea Mirela Crâsnic, care lucrează la o amplă lucrare despre istoria locului, numită „Saga Buciumanilor”.

*

Autorul mulțumește cercetătoarei Mirela Crâsnic, lui Nicolae Țandrău și Mi­haelei Gligor pen­tru ajutorul acordat în documen­tarea acestui text, precum și Mihaelei Botar, pentru îndrumările de la fața locului. Superbele fotografii care însoțesc textul ne-au fost puse la dispoziție de Ovidiu Bolunduț și Horia Mihai Gligor.

*

„Bucium-Fala”: povestea în imagini a satului mândru de moți aurari din Apuseni