Fulguța

Ați privit, cu siguranță, nu o dată, fulgii de nea, cum se prăvălesc ușori din înalt și se aștern într-o imensă întindere strălucitoare de alb, peste tot ceea ce este. Împrăștie răceala lor stranie și imaculată peste lucruri, peste amintiri. Și parcă le transformă în ceva mult mai frumos, le dau o aură aparte, așa, cumva, ca dintr-o altă lume. M-au bucurat întot­dea­una ninsorile maiestuoase. Ba chiar le-am admirat atât de mult, încât uneori am uitat să privesc fiecare fulg în parte. Gin­gaș, diafan, cu o viață a lui, pe care numai el o știe. Unii au puterea să se alăture altor fulgi atunci când ajung pe pământ. Alții, în schimb, mai firavi, se topesc prea de­vreme. Așa s-a întâmplat și cu Fulguța mea.

A intrat în viața mea într-o geroasă zi de ianuarie, anul trecut: un fulgușor alb, micuț care mi-a luminat viața dintr-odată. Și tot într-o zi de iarnă avea să se topească în lumea de-aici, ca să se întoarcă în lumea aceea, mai înaltă, din care a venit la mine.

Fulguța e o perușică mică, drăgălașă și firavă. O Albă-ca-Zăpada cu aripioare. Cu câ­te­va pete albastre pe burtică și cu niște ochișori negri, ca de aba­nos. Mi-a furat inima de când am văzut-o prima oară. Era primul meu peruș, și cu tim­pul am învățat cum să îl fac să se simtă cât mai bine cu mine. Ne-am apropiat și am de­venit prieteni buni. Îi citeam mult. Vai, ce îi mai plăcea! Se așeza pe capul meu, ori stătea pe genunchi și ne sim­țeam foarte bine îm­pre­u­nă. Mă privea cu atenție, uneori mă ciugulea de câte-un deget. Și mereu ciripea, de parcă voia să-mi spună și ea poveștile ei. Era bucuria mea și, îndrăznesc să cred, și eu reușeam să-i fac ei viața frumoasă. Liberă mereu, Fulguța descoperea lu­cru­rile din jur, se amuza să se cațere în leagăne, să se joace cu mine și cu pri­etenii ei, Albăstrel și Rază de Soare, ceilalți doi peruși care au intrat în viața mea puțin mai târziu.

Numai că o problemă în­ce­puse să ne dea de furcă. Ful­gu­ța venise fără penele de zbor, nu putea să dea ture în jurul ca­merei, alături de ceilalți pe­ruși. Din păcate, aveam să aflu de la medicii veterinari la care am dus-o că suferea de o boală ce nu are leac, numită „nă­pâr­lire franceză”. Dar în ciuda be­teșugului ei, Fulguța nu se lăsa mai prejos și ținea pasul cu Albăstrel și Rază de Soare, în toate jocurile lor. Era o luptă­toa­re. Iar timpul trecea pe ne­gândite și aproape că uitasem că Fulguța e bolnăvioară. S-a făcut tot mai măricică, mai energică și mai iubitoare.

Până azi. Când micul meu în­ger, luminița mea, n-a mai găsit putere să țină piept bolii. Slăbită, topindu-se pe picioa­re, s-a așezat în palma mea. Nu-mi cerea ajutor, de parcă înțelegea că mai mult decât au făcut doctorii pentru ea nu se putea face. Cumva, își lua rămas-bun. O iau în palme, o strâng la piept, o sărut pe căp­șor, îi spun cât de mult o iu­besc. Și-n tot timpul ăsta mă rog pentru ea, pentru o minune și sper să-și revină… Însă mi­cul meu Fulgușor nu se mai poa­te ține pe picioare… Încep să-nțeleg… O lacrimă de du­rere îmi curge pe față, apoi alta, și alta, dar îmi spun că trebuie să fiu puternică pentru ea. Să mă vadă zâmbind, să ne despărțim zâmbind.

Cu ochișorii umezi, la fel ca ai mei, Fulguța își dă ultima suflare, în căușul palmelor me­le. Încet, încet, și-a închis o­chii și nu i-a mai deschis… Iz­bucnesc în plâns, dar mă stră­­duiesc să zâmbesc, amin­tin­du-mi de toate clipele fru­moa­se petrecute împreună. Micul meu fulg de nea a avut o viață fericită.

De-acum, iarnă de iarnă, în fiecare fulg de nea o voi căuta și pe Fulguța mea. Știu că n-a plecat prea departe și că n-a plecat de tot. A ajuns la mine într-o iarnă, și tot într-o iarnă a plecat. Dar știu că se va întoarce iar și iar la mine, an de an, odată cu prima zăpadă. În fiecare fulgușor. Acum, în sfârșit, poate zbura!

IOANA PEPELEA, 10 ani, Oradea