De azi noapte viscolește întruna. Când mă trezesc, mi-arunc automat privirea către fereastră. Până aproape de jumătate este acoperită de zăpadă. Este chiar în calea curentului, și când bate vântul dinspre răsărit, mereu o zgâlțâie, iar acum a așezat strat gros de omăt care se ține bine pe pervazul de afară și bine înfipt în plasa pentru insecte. Aduc o măturică și împing mormanul de zăpadă jos, pe trotuarul din fața casei. O rafală puternică mă lovește din plin, băgându-mi în ochi fulgii înghețați. Îi simt ca pe niște ace fierbinți, biciuindu-mi fața. Observ că nu sunt singură. În copacul din fața ferestrei, pe o ramură golașă, o cioară mă privește insistent. E foarte aproape, aș putea s-o ating dacă întind brațul către ea. Cu o gheară se ține de creanga copacului, iar în cealaltă, la fel ca într-o mână, ține strâns o nucă. Unde-o fi găsit ea o asemenea mâncare delicioasă, tocmai acum, când tot pământul e înveșmântat în mantia albă a iernii? Îmi atrage atenția discrepanța de culori: negru cu alb. Pasărea seamănă cu o pată de smoală înghețată în albul infinit. E un tablou inedit. Încerc să mi-l întipăresc în minte. Şi nu l-am uitat. De aceea și scriu acum despre asta. Dacă, cumva, se va șterge din minte, să rămână măcar pe hârtie.
Pare o cioară frumoasă, are pene din belșug, cât s-o apere de frigul iernii. Sunt lucioase, îi cad cochet dinspre aripi către coadă, așezate în forma unui frac elegant. Arunc ultimii bulgări de zăpadă înghețată și las pervazul ferestrei foarte curat. Mă retrag încet, ca să nu sperii cioara, închizând cu mișcări lente geamul. În tot acest timp, nu-mi iau ochii de la pasăre, dar nici ea nu mă slăbește din priviri. Nu-mi pare nici speriată, dar nici agresivă.
Este pentru prima dată când gândesc despre o cioară că este frumoasă. Înainte o asemuiam cu o piază rea, cu întunericul, macabrul și tot ce e rău. N-apuc să mă îndepărtez prea mult de geam, că o și aud: “crau, crau”. Ce-o vrea să-mi spună? Se desprinde de pe ram și vine la geam. Lasă nuca și zboară către un copac mai îndepărtat. Rămân blocată: cioara mi-a făcut un cadou. Dar, nu! Trebuie să mă gândesc mai bine ce vrea ea, de fapt. Iau un ciocan și acolo, la geam, sparg nuca. O nucă foarte tare, imposibil de fărâmat cu un biet cioc de pasăre. În clipa următoare, cioara apare ca un aeroplan și aterizează lângă gustarea de pe pervaz.
După această întâmplare, s-a statornicit o mare prietenie între noi. Câteva zile la rând, cioara mi-a adus nuci pe care i le spărgeam, și ea le mânca. După ce rezerva alimentară s-a epuizat, se așeza pe creanga din fața geamului așteptând. Am înțeles ce vrea și am început să-i dau eu câte o nucă sau câte o bucățică de carne pe care le înghițea pe nerăsuflate. Se vedea cât de înfometată era.
Cea mai hazlie întâmplare s-a petrecut într-o zi când mi-a pus pe fereastră o monedă lucioasă, de cinci bani. Au urmat alte monede, bucăți de metal strălucitoare, sârme și un cercel cu perlă, pierdut de cineva. Și uite-așa m-am ales cu o prietenă și un mușteriu care-mi plătește cinstit nucile pe care i le dau.
NIȚU EUGENIA – Călărași
Romanian