Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe stradă cu Formula AS – Mai trăiesc speranțele noastre?

Oana Petrică, 26 de ani, instructor de dans

„Pe 1 ianuarie, îmi fac o listă cu tot ce s-a întâmplat bine sau rău în anul care tocmai a trecut”

(Oana poate părea, în același timp, timidă și sigură pe sine. Nu e nicio contradicție. Așa și arată, așa și vorbește.)

„Am obiceiul ăsta, de când eram micuță: pe 1 ianuarie, îmi fac o listă cu tot ce s-a întâmplat bine sau rău în anul care tocmai a trecut. Pe o coloană trec lucrurile bune, pe alta, pe cele rele. Și anul ăsta am făcut la fel. Și am rămas uluită! Sunt mai multe lucruri bune decât cele rele! Și asta, teoretic, în cel mai negru an posibil! Am stat să mă gândesc de ce s-a întâmplat asta. Și am ajuns la o concluzie: răul te împinge înainte! Te scoate din inerție și te obligă să fii mai bun! Vorba aia (mă scuzi pentru ea): „un șut în fund e un pas înainte”. Așa a fost și cu mine. Du­pă frica aia din aprilie – mai, când s-au închis toa­te, inclusiv sala de dans unde lucram, am rămas cu o spaimă de care nu credeam că o să mai scap. Nu era doar frica de virus, ci și țipătul ăsta personal – „eu ce mama naibii fac acum?!”. Așa am început să mă gândesc și să-mi dau seama că trăim într-o lu­me digitalizată, în care putem fi aproape unul de al­tul, deși, teoretic, ne despart distanțe uriașe. Știai că se pot face cursuri de dans online? Știai că oa­me­nii în­chiși în case pot dansa de 10 ori mai mult de­cât o fă­ceau înainte? Am descoperit că toată această frus­trare aduce o poftă de viață sporită. Și mi-am recu­perat viața, păstrând cea mai strictă distanță! Faptul că am fost obligată să mă izolez de oameni și pri­eteni m-a ajutat să descopăr în mine niște lucruri despre care nici nu știam că există. Așa am ajuns și să mă ocup de broșe „hand-made”. Lo­godnicul meu mi-a spus că am talent și inven­ti­vitate și a fost de ajuns. Timp oricum aveam, ce puteam să pierd?! Și uite-mă azi: continui cursurile de dans online și am și afacerea asta mică dar care func­țio­nează și îmi oferă bucurie. Sunt feri­cită! Sigur că sper să ieșim din nebunia asta, asta îmi doresc cel mai mult! Dar, per­sonal, mi-am învățat lecția și vreau din tot su­fletul să duc energia asta proas­­păt dobândită într-o lume nor­mală, ne­cuprinsă de frică!

Mihai Stroe, 49 de ani, avocat

„Speranța mea cea mai mare? Să fim iar împreună, bucuroși!”

(Pe Mihai îl știu de multă vreme. Un om tonic, vesel, sufletul oricărei petreceri. E prima oară când îl văd și îl simt atât de trist.)

„Știi care e chestia cea mai rea?! Că am început să ne obișnuim cu starea asta de fapt. Că ne-a intrat pe sub piele și ni se pare normală. Ăsta e cel mai rău lucru care s-a întâmplat. Uită-te la noi doi… Ne știm de atâția ani, iar acum stăm de vorbă păstrând distanța, cu măștile pe față. Și fa­cem asta nu pentru că ți-am spus eu sau pentru că tu crezi că așa e mai bine… Facem asta din obișnuință! Asta mă sperie! Că ne-a intrat în reflex, și mie, și ție, și tuturor, să păstrăm distanța și măștile pe față. Și nici măcar despre distanță și măști, la modul concret, nu e vorba. Mă gândeam eu vreodată că o să-mi fie teamă să mă îmbrățisez cu prietenii de sărbători?! Îți dai seama unde am ajuns?! Cât de mult ne-a schimbat anul asta?! Spune și tu! Sau poate sunt doar eu de vină, nu știu… Poate sunt eu mai fricos, mai ipohondru, habar n-am. E posibil. Dar știu că am o mare pro­ble­mă când îi văd pe oameni fără mască, înghe­suindu-se unii în alții, ca și cum virusul n-ar exista. Virusul există, asta e clar, dar ce faci cu el? Cât îl lași să-ți intre în suflet? Câtă distanță și câte măști îi dai voie să pună în viața ta?! Până unde te pro­tejezi? Eu mă gândeam că o fac pentru mama. Are o vârstă, și n-ar duce o îmbolnăvire d-asta. Dar, mi-am dat seama în timp, nu e doar despre mama, e și despre mine. Simt o teamă care, de fapt, nu mai are legătură cu virusul. Ca și cum ar veni un bau-bau nevăzut și viața s-ar da peste cap. Și eu nici măcar n-am fost lovit ca alții: lucrez de acasă, din punct de vedere financiar nu s-a schimbat nimic. Dar nu mă pot abține să nu mă gândesc cum era când ieșeam în lume și mă bucuram, pur și simplu. Și mă apucă un dor nebun de toți prietenii mei! Și știi ce fac?! Strâng muzică! Îmi fac liste întregi de melodii și mă gândesc: pe astea o să le ascultăm la vara, la mare, pe astea când o să mergem la munte, astea sunt de iar­nă, astea la aniversări… Ascult muzică și îmi ima­ginez că sunt 20 de oameni în jurul meu, cu care vor­besc, dansez și râd! Cred că sună trist, dar ăsta e an­tidotul meu în vremurile astea. Visez la cea mai sim­plă formă de normalitate. Să batem palma, să dan­săm, să ne luăm în brațe. Asta e speranța mea cea mai mare pentru 2021: să fim iar împreună, bucuroși!

Virgil Cadar, 73 de ani, pensionar

„Ce-mi doresc de la anul ăsta e să mă visez fără mască”

(L-am așteptat pe domnul Cadar să termine de hrănit pisicile de pe stra­dă. I-am zâmbit și am in­trat in vorbă.)

„Domnule, eu de felul meu nu mă ambalez prea tare. Sunt așa, mai cu­min­te. De când mă știu, am avut vorba asta: apa trece, pietrele rămân. Dar am observat că pe termen lung, nu ajungi prea de­parte cu o fire ca a mea. În viață câștigă cine se bagă în față, cine vorbește mult sau face tămbălău. Eu nu sunt așa. Dar asta nu în­seam­nă că nu sufăr. Dom­ne, umilință mai mare ca în lunile alea de izolare, în care noi, pensionarii, aveam ore fixe de ieșit din ca­să, eu n-am trăit în viața mea! Nu m-am revoltat, că nu-mi stă-n fire. Aproape că mă obișnuisem. As­cultă ce-ți zic: la suprafață, omul se obișnuiește cu toate, dar pe dinăuntru, e vai și amar! Și îți mai zic și altceva, că-mi stă pe suflet de multă vreme… Dom­ne, eu am un vis. Așa, cel puțin la o săptămână o dată. Plec la piață, ca acum, sau la copii, nu contează unde, și, brusc, îmi dau seama că n-am mască! Și mă uit în jur la oamenii ăia din vis și nici ăia n-au mască! Și atunci, să mă bată Dumnezeu dacă mint, mă trezesc speriat că vine poliția și mă arestează! Ce zici de visul ăsta al meu?! Eu zic că spune multe despre ce urme a lăsat perioada asta în noi! Așa că, ce-mi doresc eu de la anul ăsta e să mă visez, naibii, fără mască și, când mă trezesc, tot fără mască să fim. Nor-ma-li-ta-te! Asta îmi doresc! Să ies din casă și să văd oameni întregi la chip, nu ascunși după o mască!

Ana Leurzeanu, 61 de ani, funcționar public

„Un pic mai bine pentru dumneavoastră”

(De la politețe formală la zâmbet din tot sufletul e un singur pas. Sunt de ajuns o întrebare și un om plin de viață, precum Ana Leurzeanu.)

Cu pandemie sau fără, nu s-a schim­bat nimic din ce îmi doresc în fiecare an. De ce aș face-o? Sunt lucruri mereu valabile, care n-au de ce să se schimbe: să fim sănătoși și să ne putem bucura de viață, asta e tot ce contează! Vi se pare că nu se aplică la vremurile pe care le trăim? Ba bine că nu! La asta sper de când eram mică, la asta sper și acum! Ce să vă spun despre pandemia asta? Mi-a fost frică și mie la început, când nu se știa nimic concret, și de peste tot ve­neau numai vești oribile. După care, în­cet-încet, m-am obișnuit să trăiesc și așa. Viața e viață, și cu masca pe față! Iar eu, una, am o calitate, zic eu: caut me­reu partea bună din ori­ce rău. Chiar și în ăsta, pe care-l trăim cu toții. Poate o să râdeți de mine, dar știți ce folo­si­toare e masca asta, când ai de făcut o lucrare dentară, cum am avut eu?! În mod normal, după dentist, abia aș fi deschis gura în birou sau la ghișeu. La cât de mult râd, ar fi fost o problemă. Dar așa, cu masca, am stat liniștită și am râs fără grijă! Am fost protejată de mască, hahaha! Asta nu înseamnă că nu sunt conștientă de ce nenorociri s-au întâmplat în jur… An mai rău ca 2020 mai rar găsești pe timp de pace… Dar, slavă Domnului, pe mine și pe ai mei ne-au ocolit belelele mari. Țineți minte reclama aia de pe vre­muri, cu „un pic mai bine pentru dumnea­voas­tră?”. Asta sper și eu de la anul ăsta: un pic mai bine să ne fie! Tuturor!

Liviu Bălan, 39 de ani, antreprenor

„Ce sper de la noul an e simplu: să nu mai fie ca ăsta care a trecut!”

(De când îl știu, Liviu a fost mereu o zvârlugă. Iute, haios, de nestăpânit. Omul pe care nu te poți supăra nici când te ceartă.)

Când îi aud pe ăștia că au probleme cu masca pe față, înnebunesc! Țara arde și baba se piaptănă! Aia e problema omenirii, că trebuie să purtăm mas­că: aoleu, ni se ia libertatea, aoleu, mă obligă forțele oculte! Băi, pătratul ăla de pânză e ultima problemă a omenirii în momentul de față! Cât de îngust să fii la minte, să te tot împiedici de o cârpă și să crezi că aia e nenorocirea ta?! Hai, că o zic pe aia dreaptă: anul ăsta a fost groaznic nu pentru că am fost obligați să purtăm mască sau pentru că a trebuit să păstrăm distanță! Și nici măcar pentru virus, cât pentru consecințele lui. Pe mine, cel pu­țin, m-a rupt în două! O iau cronologic. Fix în apri­lie, în izolarea aia completă, mi-a murit un­chiul. Unchiul care mi-a fost ca un tată. Nu, n-a mu­rit de covid, a murit de altă boală, pentru că, în caz că lumea nu știe, s-a mai murit și de altceva în 2020. Putea fi tratat și n-a fost, pentru că toate spi­talele erau ocupate cu coronavirusul. M-a durut de s-a rupt carnea pe mine că n-am putut să-mi iau ră­mas bun de la el! Apoi, rând pe rând, toate con­tractele pe care trebuia să le semnez au fost anu­late de pandemie! Gata, no more! Am rămas în pom și pomu-n aer! Și uite așa am învățat să merg pe sârmă, ca să-mi pot plăti ratele la terenul pe ca­re abia l-am cumpărat! Am renunțat și la apar­ta­ment, pentru că n-am mai avut bani de chirie… Și am ajuns din nou la părinți, la 40 de ani, cu ne­vastă și copil, să lucrez de la distanță și să mănânc varză călită toată săptămâna! Și unii se supără că trebuie să poarte mască și că nu mai dansează prin cluburi… Mă lași?! De bine de rău, spre sfârșitul lui 2020, simțeam că începem să ne revenim. S-au reluat niște contracte, în fine… Chiar mă gândeam că pot să mă prefac că am o viață normală și să-mi iau familia, să mergem o săptămână la schi. Pe cuvânt, mi se părea schiul ăsta raiul pe pâmânt, Nirvana, cea mai tare chestie din viața mea! Și, uite, fix cu trei zile înainte de-a pleca, îmi face ne­vasta un frumos cadou și mă anunță că are covid! Două săptămâni de carantină, începând de pe 18 decembrie! Fă tu un calcul și o să vezi că data eli­be­rării e 1 ianuarie. Uraaa! Am ratat absolut tot ce se poate rata în materie de sărbători. Dar măcar nevastă-mea a făcut o formă ușoară. Iar de mine nici nu s-a atins mi­zeria asta de virus! Dar Cră­ciunul pe care l-am avut… Nu vrei să știi! În fi­ne, am ajuns și eu să fac haz de necaz și să zic că tot răul e spre bine: n-am chel­tuit ba­nii ăia pe care oricum nu-i mai aveam. Ce sper de la noul an e simplu: să nu mai fie ca ăsta care a trecut! Dacă se dă cu repetir, sigur o să mă vezi în piață, vân­zând ouă de la găinile mamei!

Anda Ganea, 41 de ani, traducător

„Tot ce doresc e să-mi iau viața înapoi”

(O țin minte pe Anda din facultate. Avea un râs contagios, era imposibil să nu râzi îm­pre­ună cu ea. Cât timp a vor­bit, a zâmbit doar de două ori.)

Ca să glumesc un pic, m-am întors la 20 de ani. Doar că în cel mai prost mod cu putință: fără op­timism. În rest, e la fel: trăiesc de pe o zi pe al­ta, fac socoteli cum să-mi ajungă banii, suport cu stoicism cicălitul părinților. Sincer, credeam că am scăpat de toate astea, dar a fost de ajuns o ju­mătate de an, ca să mă întorc de unde am plecat. Și, repet, la 20 de ani, aveam niște speranțe, oho­ho… Partea proastă, când ai 40 de ani, e că știi cât de greu se obțin unele lucruri. Nu mai ești flu­tu­raș, ca la 20. Dar, pe cuvânt, mă simt iar un copil speriat, care trebuie să intre în lumea asta mare și nu prea știe cum. Cred că ai înțeles cum a fost 2020 pentru mine… A trebuit să-mi închid cafe­nea­ua. N-am mai putut să plătesc salarii, chi­rie, nu mai zic de furnizori… Și m-am întors, dita­mai fe­meia, cu copil acasă, să fac și ce făceam în fa­cultate, ca să mai câștig un ban: traduceri. Dar nici pe astea nu mă pot baza prea mult, că nimic nu e simplu în vremurile astea tulburi. Dacă n-ar fi so­țul meu, pe cuvânt, nu știu ce aș face. Nu mai zic de mama și de tata, care mă tot arată cu degetul și-mi bagă placa aia cu „dacă ne-ai fi ascultat și dădeai la drept, altfel ar fi arătat viața ta acum”. Sincer, în momentul ăsta, cu gaura asta financiară, nu văd cum aș putea redeschide cafeneaua. Și nu era vorba doar de afacere acolo, ci de toată atmos­fera aia, de muzica în surdină, de discuții, de sen­timentul ăla că sunt unde trebuie și fac ce trebuie. Dincolo de confortul financiar, mi-e pur și simplu dor. Știi, în noaptea de revelion a fiecărui an, îmi doream tot felul de lucruri: călătorii, mașină nouă, numai și numai prostii. Prostii cu majusculă! Tot ce-mi doresc pentru 2021 e să-mi iau viața înapoi. Asta mi-e nădejdea cea mare. Să-mi reiau viața aia a mea, când nu exista virus pe lume și puteam să stăm liniștiți în cafenea, cu zâmbetul pe buze. Dacă s-a întâmplat ceva bun cu toată pandemia asta e că am realizat cât de minunată e norma­litatea. Mă supăram din atâtea lucruri de care azi mi-e dor! Aș vrea să mă lupt iar cu furnizorii, sau să mă apuc de curățenie la 6 dimineața, pentru că femeia de serviciu m-a anunțat că o să lipsească, aș vrea să desenez iarăși inimioare în cafea. Tot vreau înapoi! Și mai ales sentimentul ăla, nepre­țuit, pe care îl aveam când puneam seara capul pe pernă: „Ce zi bună ai avut, măi fată!!”

Cornelia Popovici, 57 de ani, jurist

„Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”

(O femeie mică de sta­tură, războinică, cu ochi de oțel. Mă ceartă că port mască, nu-mi vorbește, ci îmi ține un discurs.)

Dacă vă răspund, o să vă rog frumos să nu mă în­trerupeți și nici să nu mă cen­zurați! Eu sunt convin­să de un adevăr, așa, în pros­tia mea, doar că ade­vărul ăsta al meu nu prea con­vine nici pre­sei, nici po­liticienilor, nici chiar pri­etenilor mei! Și e un adevăr simplu, bazat pe multe dovezi, să fim bi­ne înțeleși! Tot anul 2020 am fost niște per­sonaje secundare din­tr-un film foarte prost, regi­zat de niște șmecheri care au știut bine ce vor! Ce să mai, s-au jucat cu noi ca şi cu șoriceii ăia pe care faci experimente de laborator! Să ne înțele­gem, eu nu susțin că nu există virusul ăsta… Dar ce-au făcut din el, cum l-au umflat, ca să arate ca bomba de la Hiroșima, îmi depășeste puterea de înțelegere! Dar nu asta mă doare cel mai tare! Ci cât de naivă și de sperioasă este populația! Mi s-a demonstrat încă o dată că suntem vai mama noastră și că putem fi manipulați exact ca oile alea pe care le duci spre prăpastie! M-ați întrebat ce sper de la noul an și dacă s-a schimbat ceva în percepția mea?! Sigur că s-a schimbat! Tot anul care a trecut, nu de virusul lui pește am fost îngro­zită, ci de obediența cu care am acceptat răul im­pus de sus! Așa că o să fac o urare tuturor, direct din imnul nostru național: deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, în care te adânciră barbarii de tirani! Asta e speranța mea cea mare: să se trezească ro­mânul, măcar în ceasul al doi­spre­zecelea!

Robert Aliman, 42 de ani, grafician

„Viața merge mai departe, la fel de puternică!”

(Robert este genul acela de ins tăcut, care păstrează mereu un surâs în colțul gurii. Știu de multă vreme că nu pierde niciun prilej să se ames­tece printre semeni. L-am întrebat dacă și-a păs­trat obiceiul și acum.)

Da! Ai să râzi, dar mai ales acum, cu pan­demia! Am fost curios să văd cât de mult ne-am schimbat. Și știi ceva?! La prima vedere, viața continuă exact la fel cum era înainte, doar că ne-am pus o masca pe față și încercăm să păstrăm ceva distanță. Să ne înțelegem: vorbesc strict de ceea ce văd pe stradă. Sunt conștient că sunt o mulțime de oameni care sunt disperați, oameni care au rămas pe drumuri, afaceri care nu mai exis­­tă, salarii care nu mai sunt plătite, părinți disperați că trebuie să se ocupe de copiii lor toată ziua… Nu e ușor, am destui prieteni care deja nu mai fac față! Dar ce se vede pe stradă, în afară de mască și distanță, e fix viața pe care o vedeam și înainte. Poate doar o doză de egoism în plus, prin mijloacele de transport în comun, când cineva în­drăznește să se așeze pe locul de lângă tine. Acolo vezi explozia covidului la cote maxime, ha­haha! Dar bănuiala mea e că oamenii ăia care nu acceptă să împartă locul de lângă ei într-un auto­buz sunt cei care, oricum, ar fi avut aceeași pro­blemă și înainte de pandemie. Doar că acum au undă verde să-și strige frustrările. Repet, e doar părerea mea: la nivelul ăsta de jos, din stradă, lu­crurile nu arată mult diferit de acum doi ani, să zicem. Pe dină­untru, însă, ne-am schimbat enorm. Eu, cel puțin. Am o mare voluptate, de când cu pan­demia: să mă uit în ochii oamenilor! Pentru că, odată ce pui mas­ca, atât mai rămâne cu ade­vărat din om: ochii! Din­tr-odată, ai focusul esen­țial și scapi de toate cele­lalte elemente: grimase, zâmbete, mușchi fa­ciali încordați. Te concentrezi exact asupra lu­cru­lui care contează. Știi vorbele alea: ochii sunt oglin­da sufletului, ochii nu mint niciodată. În fie­care drum pe care îl fac, de luni bune în­coace, tot încerc să verific dacă vor­be­le astea sunt adevărate. Și mă tot uit în ochii de dea­supra măștilor. Crede-mă, e fascinant! Recompun fețe, zâm­-bete, supărări, oameni. Pandemia asta, mie, personal, ca om care n-a fost lovit direct de efec­tele ei sociale, mi-a priit. Am scăpat de o groa­ză de întâlniri de care nu aveam chef, de ipo­crizii sociale și m-am concentrat mai mult pe de­taliile alea de dinăuntru. Ce am învățat e ceva ce știam, doar că nu trăisem până acum: ca specie, ne adaptăm incredibil de ușor! Și viața merge mai departe, aco­lo, înăuntru, pe sub mască, ascunsă, dar la fel de puternică ca și înainte! Sper doar ca în 2021 să țin minte tot ce am învățat din ochii oamenilor!

Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian