MELANIA MEDELEANU: „Norocul meu nu ține doar de alinierea planetelor”

– Ne-a fermecat ani de zile, pe micul ecran, cu frumusețea ei de­li­cată și mereu zâmbitoare. Apoi s-a dedicat facerilor de bine, dove­dind, de data aceasta, frumuseți sufletești. Melania transformă la­crimile în bucurie. Binele altora este și astăzi țelul vieții ei. Și Radu, băiatul ei, căruia îi citește în fiecare seară povești –

„Iubirea maternă e sublimă, dar meseria de mamă e foarte grea”

– Îmi pare bine să te-aud, Melania. N-am mai vorbit de mult, un răstimp în care în viața ta s-a produs o minune: ți-a dă­ruit Dumnezeu un copil. Cum e „meseria” de mamă? Ușoară, grea?

– Maternitatea e lucrul cel mai greu pe care l-am făcut vreo­dată. Departe de ceea ce mi-am imaginat. O spun cu toată since­ritatea. Viaţa mea de dinaintea lui Radu arăta cam aşa: mă tre­zeam la şapte dimineaţa, odih­nită, gata de treabă. Munca a fost mereu o bucurie pentru mine. Ziua zbura. Seara, pe la zece, mă găseai sub plapumă, cu o carte în mână. Ei bine, acum calen­darul zilei arată aşa: la trei jumătate dimineaţa se trezeşte Radu. Fără excepţie! Se trezeşte şi nu mai doar­me, până la somnul de prânz. Ziua mea este un tăvălug între cursuri online, joacă, proiecte, cursuri, joacă, mâncare, joacă, proiecte… Seara mă găsește tot lângă Radu. Îi citesc ce se ni­mereşte, şi la opt cad buştean, la somn, lângă bă­iatul meu. El mă adoarme, el mă trezeşte. Dar ce fericire că se întâmplă așa ! Radu este o bombă de energie, mereu pus pe şotii şi joacă. Îi spun „Bucurie”, pentru că este tot timpul vesel. E sim­patic, ghiduş și independent. Nu împlinise doi ani şi mi-a zis hotărât, după o mică supărare: „Eu piec!”. Mi-a fost şi frică să deschid uşa să văd pâ­nă unde ajunge, aşa de hotărât era. Ha! Ha!

– A fi mamă adaugă o iubire nebănuită în femei. Și un devotament uriaș. Ai trăit și tu acest spor de afecțiune, sau inima ta era plină, deja, de dragostea pe care le-o porți copiilor pe care-i ajuți prin proiectele tale?

– Auzisem de posibilitatea că inima poate să cu­prindă şi mai multă dragoste şi tandreţe. Sincer, pe ea m-am bazat când am devenit mamă. Este adevărat ce spui, am resimţit în mod profund spo­rul acesta de afecțiune. Iubirea aceasta ma­ternă este sublimă, doar că „meseria” de mamă este și foarte grea. Multe femei idealizează maternitatea, o prezintă în nuanțe idilice. Eu cred că viitoarele mame ar trebui să fie lucide, pregă­tite și pentru părțile grele ale maternității. Viața de mamă nu este ca-n filme, cu bebeluși care gânguresc și toată fa­milia plânge de fericire. Să fim sincere, maternitatea nu e numai zâmbet. De aici şi depresiile post na­ta­le, pentru că mamele nu sunt pregătite să înfrunte şi greul. Ţin minte şi acum prima săptămână cu Radu. Am născut într-o joi, iar luni eram acasă. Zi foarte grea. Marţi la fel, miercuri şi mai rău. Joi: nesomn total. Vineri: bucu­rie mare, deoarece sim­ţeam că vine week­end-ul. Care weekend? Şoc – nu mai există week­end. Eu recunosc deschis că la început am fost pur şi simplu copleşită. A­veam două opţiuni: să mă mobilizez din toate puterile mele sau să chem ajutoare. M-am şi mobilizat, dar am apelat şi la ajutor cât încape. Am spus deschis că eu am avut şi am nevoie de sprijin. De aceea și spun că mamele tinere ar trebui să fie avertizate în le­gătură cu acest aspect. Să fii mamă e minunat, dar și greu.

„În pandemie m-am împrietenit mai bine cu casa”

– Locuieşti în afara oraşului. Cum este lo­cul în care trăieşti, Me­lania?

– Am o casă su­ficient de mică încât să nu-ţi ia prea mult să o ţii curată, însă destul de mare ca să ne încapă pe toţi. Clinceniul e aproape de Bucureşti, dar și suficient de departe, cât să-ţi poţi crea un univers de linişte, o distanţare de forfota oraşului. Casa are o curte în care Radu a putut să alerge în tim­pul pandemiei, ceea ce a fost salvator. În curte sunt cireși din care vara culeg fructe coapte, căţărată cât pot de sus. Am smochine din care fac dulceaţă şi nuci care-mi înverzesc mâinile. În curte sunt brazi, în care îşi fac cuib porumbeii. Și pisici şi câini, fie ai noştri, fie aciuaţi de prin vecini. Este singurul loc din universul acesta pe care-l pot numi cu certitudine: acasă.

– Ai găsit pomii acolo când te-ai mutat?

– I-am plantat eu, pe fiecare. Când am luat bucata asta de pământ, pe ea nu era decât un soi de maidan. Peste el am adus pământ din pădure şi am plantat copacii, florile, legumele… Raiul de acum.

– Visul ăsta, cu o casă la țară, e vechi?

–Nici vorbă ! Eu sunt copil de bloc, Bog­dana. Am trăit la bloc, mi-a fost bine, şi am cre­zut că aceasta este viaţa firească pentru un om crescut la oraș. Dar câteodată, existenţa te con­trazice. Am cumpărat terenul de la Clinceni cu gândul că voi face pe el o casă și îl voi vinde, ca să-mi pot face un apartament mai aproape de centru. Apare, însă, arhitectul, care mă întreabă: „Cum să fie casa, doamnă?”. Eu îi răspund că nu prea îmi pasă, pentru că o vând. El insistă că nu poate construi fără o idee şi uite aşa, spunându-i cum să arate casa, că trebuie să aibă geamuri mari, o bucătărie luminoasă, un living spațios, dor­mitoare, am realizat, într-o zi, că de fapt cons­truiam casa visurilor mele. Asta se întâmpla a­cum vreo zece ani, şi de atunci, casa aceasta a de­venit „acasă”. Iar perioada aceasta de pan­demie mi-a oferit o şi mai bună relaţie cu casa mea. Mi-a oferit un cadru bun pentru cursurile ţinute online sau pentru coordonarea proiectelor sociale.

– Ai pomenit pandemia… Cum reuşeşti să-i ţii piept ? Nu îți blochează proiectele sociale?

– Mă descurc mai bine decât mă aştep­tam. Pandemia m-a găsit în plin avânt şi ar fi putut să-mi frângă aripile. Încă de la finele anului 2019 plănuiam un proiect nou de activitate, „Zi de bine”. Covidul era undeva departe, în China, nu mi se părea nimic periculos. Împreună cu Lu­ciana Zaharia, partenera mea de muncă, abia aş­teptam să demarăm lucrul. Con­ceptul este am­bi­țios: douăsprezece luni are anul, douăsprezece cauze sociale pe an ne-am propus să ducem la împlinire şi noi. Am lansat totul chiar în ziua în care s-a anunţat primul caz de Covid din Româ­nia. Aveam atunci două alternative: amânăm totul sau mergem înainte. Am continuat, în ciuda ca­rantinei. „Facem cât putem”, ne-am zis. Ne-am propus din prima să strângem cincizeci de mii de euro pentru „Spitalul de boli infecţioase” din Bra­şov, pentru că, la vremea aceea, doar Bucu­­reştiul primea atenţie și donații. Două luni mai târziu expediasem deja echipamente medi­cale şi de protecţie în valoare de peste un milion de euro, către o sută şi ceva de destinaţii. Au ur­mat, apoi, un autobuz transformat în şcoală, du­şuri mobile, linii telefonice pentru tineri anxioşi, grădini terapeutice şi multe alte proiecte. Nu e deloc puţin, pentru o asociaţie cu zero noto­rie­tate, născută odată cu pandemia.

„De la oameni pentru oameni”

– Cum reacționează oamenii atât de rapid la chemările tale? De ce au încredere totală în ce faci? Cum de ai ajuns zâna cea bună a face­rilor de bine ?

– Chiar mă bucur că ai adus în discuţie acest aspect, dar să știi că oamenii nu trebuie etichetaţi drept „zână”, „înger”, atributele acestea pun în cârca lor mai mult decât pot ei duce. Ceea ce realizez eu sau atâta lume din alte ONG-uri sunt gesturi făcute de oameni pentru oameni. Nu este nevoie de epitete. Simt nevoia să spun asta pen­tru că atunci când urci oamenii pe un asemenea piedestal, este periculos. Când greşesc, aşa cum e omeneşte posibil, aceşti oameni cad de foarte sus. Da, şi cei care vor să facă bine mai pot greşi, se întâmplă de multe ori, iar căderea de pe acel piedestal este foarte dure­roasă pentru ei. Oamenii care fac fap­te bune sunt nişte oameni normali și simpli. Dacă vrei, îi ajuţi, dar nu te uita la ei ca la soare, pentru că-i dis­trugi. Îmi doresc din suflet să perse­verez în acțiunile mele, dar fără să mai fiu zâna bună, ci doar un om im­plicat în viaţa cetăţii, un om care are nevoie de ajutorul semenilor săi ca să reuşească. Revenind la întrebarea ta, da, cred că succesul se datorează în­crederii pe care lumea o are în mine. Încrederii şi NU notorietăţii mele. Este minunat să vezi că treizeci şi cinci de mii de oameni au încredere în tine şi donează. Fără ei, efortul nostru ar fi zadarnic. Mai mult, anul acesta ni s-a întâmplat ceva în pre­mie­ră: avem trei sponsori perma­nenţi, care au fost de acord să ne fie alături tot anul – „Lidl”, „Eon” şi „UniCredit Bank”. Este grozav de liniştitor să ştim că din prima avem un sprijin. Pentru restul fondurilor, căutarea devine mai relaxată.

„Am simțit covidul pe pielea mea”

– Înţeleg că munca în ca­re pui atâta pasiune te-a aju­tat să nu simţi în niciun fel pandemia?

– Nu chiar, dar m-a ajutat să o petrec cu folos. Am simţit pe pielea mea covidul, noroc că a fost o formă uşoară, ma­ni­festată prin oboseală, dureri de cap şi, ce-i drept, o tuse ex­trem de enervantă. Ştii care a fost pentru mine semnul cel mai clar că eram bolnavă? Nu-mi venea să mă ridic din pat dimi­neaţa, nu aveam chef de muncă, iar eu am în­totdeauna chef să mun­cesc. Nu ştiu cum am luat vi­ru­sul… Când am ridicat un colet, sau la cum­pă­rături ? Chiar nu ştiu, pentru că am fost foarte pre­caută. Dar deşi am trimis mulţi oameni în carantină prin infec­tarea mea, nu am îmbolnăvit pe nimeni. Ştiu sigur că masca a fost scutul dintre mine şi lumea vulnerabilă din anturajul meu. Dar dincolo de boală, eu resimt mai dur pandemia prin lipsa momentelor în care să fim relaxați. Ca orice lucru care din ceva temporar devine permanent, el poate genera dezechilibre. Când lucrezi de acasă o vreme, dar nu mai poţi evada undeva, într-un loc în care să scoţi din tine greul, situaţia se complică. Noi suntem azi permanent conectaţi. În plus, mutându-ne mun­ca acasă, ne-am di­minuat spaţiile până la zero. Abia acum realizez cât de bine îmi făcea dru­mul între două întâl­niri. Azi închid con­ver­saţia cu cineva şi în trei secunde încep o alta. Normal că apar pro­ble­me de ordin psihic, când noi, cei mari, suntem mereu conectaţi la mun­că, iar în cazul că avem copii, ei ne văd acasă şi ne consideră „proas­peţi”. Eu propun să pro­fităm de faptul că în Ro­mânia pandemia nu este atât de gravă ca în alte ţări, să ne punem masca, să ieşim în parc, să vedem oameni fizic, apoi să ne reîn­toarcem la ale noastre, îmbărbătați.

– Crezi că suntem în pericol să ne obiş­nuim cu acest nou stil de viaţă?

– Oamenii se pot obişnui cu aproape ori­ce, deci, e posibil să ne obişnuim. Dar eu propun să n-o facem, mai ales că ni se oferă posibilitatea de a scăpa. Știm ce avem de făcut ca să ter­minăm odată cu el, încât chiar ar tre­bui să ne asumăm acest lucru. Şi, ca să-ţi antici­pez întrebarea: da, mă voi vaccina!

„Cultiv discreția. E mult mai bine așa”

– Melania, îmi iau curaj să-ți pun o întrebare mai difi­cilă. Tu pe ce umăr îți sprijini fruntea ? Cine-ți în­toarce binele pe care îl faci?

– Ştii care e problema, dacă o putem numi „problemă”? Timpul pe care eu îl petrec im­pli­cată în aceste cauze sociale este un timp pentru mine. Mie îmi face bine, pe mine mă face fe­ri­cită. Aşadar, dacă aş avea un extra-timp, el tot acolo ar fi alocat. Iar umerii pe care-mi las eu fruntea sunt ai prietenilor. În rest, viaţa mea personală a fost mereu ţinută sub paza discreţiei, e cel mai bine aşa. Sunt norocoasă, Bogdana, şi no­rocul acesta nu ţine numai de alinierea pla­ne­telor. Eu cred că la un moment dat poţi pune mâ­na pe Martele acela care a fost retrograd în 2020 şi să-l dai la o parte. Obraznică plane­tă! Ha! Ha!

– Ai date încercuite în calendarul pe 2021?

– Zece din douăsprezece cauze sociale din anul acesta sunt deja pe hârtie. Dar dacă are ci­neva un proiect frumos, să ne scrie negreşit. Ceea ce facem noi cere structură şi, cel mai important, nu se poate realiza fără sprijinul oamenilor. Dacă cititorii Formulei AS vor să ne sprijine o pot face, „donându-şi” ziua de naştere (pen­tru cine nu ştie: inviţi prietenii de pe reţelele de socializare să doneze bani pentru anumite cauze, în loc să-ţi cum­pere ţie un cadou), sau trimiţând un SMS, cu testul „SUS”, la 8845, sau com­pletând formu­larul 230, prin care redirecţionează 3,5% din im­pozitul pe venit. Noi vă mulţumim de pe acum. Toate acestea le găsiţi pe site-ul nos­tru, www. zidebine.ro. Acolo sunt de­ta­liate toate proiectele noastre trecute şi viitoare.