Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un musafir nevăzut

Foto: Shutterstock – 2

De câte ori afară începe să nin­gă, pe mine mă încearcă nostalgia iernilor copilăriei, când nămeți cât casa acopereau satul. Cerul se umplea de nori negri, ame­nințători și, deodată, ca la un semn nevăzut, începeau să cadă fulgii albi și pufoși, care acopereau în­cet, încet totul. Ningea și ningea câ­teva zile și nopți, până ce lumea de­venea albă ca-n basmele lui An­dersen.

Nu se mai vedeau decât co­șu­rile din care ieșea fumul. Atunci, gospodarii făceau pârtie doar cât să poată ajunge la animale sau la ma­gazia cu lemne. Troiene uriașe măr­­gineau po­teca, iar liniștea aceea magică care se așternea oda­­tă cu în­serarea era tulburată di­mi­nea­ța de săniile cu zurgălăi care tre­ceau din când în când pe drum.

Noi, copiii, grupați în cete, aler­gam de di­mineața până seara la săniuș. Gerul care ne în­roșea obra­jii nu avea nici o putere asu­pra noas­tră. Doar foamea ne mai amin­tea că tre­buie să mergem aca­să. În pădurea din apro­piere se vedeau doar vârfurile copacilor, în rest, totul era acoperit cu omăt. Oare ce făceau animalele sălbatice pe o asemenea iarnă? mă între­bam grijulie și curioasă, văzând cu câtă atenție erau tratate vacile și ca­prele noastre de către părinți. Mama îmi spunea că animalele au vizuini și scorburi călduroase, în care și-au strâns hrană în timpul verii. Acolo stau până la pri­mă­vară. Și totuși, într-o zi am ob­servat niște urme ca de pisică, pe ză­pada din gră­dină. Câteva cren­guțe de pomișori erau roa­se. „Tre­bu­ie să fie un iepure”, mi-a spus tata. Am in­sistat pe lângă el să-i improvizăm un adăpost, unde să-i pot pune ceva de mâncare. Am re­­ușit să-l conving și mi-am luat în se­rios rolul de pro­­tec­toare a ie­pu­relui. Pentru în­ce­put, i-am pus niște morcovi și gră­­unțe. Abia am așteptat di­mi­neața urmă­toa­re, să văd dacă vi­zitatorul nu a venit. Dar dimineața era un ger cumplit, zăpada scârțâia sub ghe­tele mele, și mă gândeam că poate urechilă n-a mai avut curaj să iasă prin asemenea ger. Dar, sur­priză! Iepurele descoperise can­tina și mâncase tot. Nu vă pu­teți ima­gina ce bucurie a fost pe mine. De atunci, puneam mereu mor­covi, me­re, grăunțe sau resturi de pâi­ne, iar iepurașul venea și se os­păta regește. Ba chiar am bă­nu­it că vine însoțit, pentru că erau mai multe urme pe zăpadă. Rezer­ve­le de legume și fructe erau pe ter­minate, dar și primăvara a sosit la timp, așa că iepurașii mei erau salvați.

Mai târziu, când primăvara era de mult timp instalată, eram în­tr-o zi în grădină și alergam du­pă fluturi. Deodată, într-o tufă de lângă gard s-a auzit un zgomot. M-am uitat cu­rioasă și am văzut un iepure de toată fru­musețea, ca­re s-a uitat și el la mine atent, apoi a zbughit-o, urmat de câțiva ie­purași la fel de frumoși. Atunci am înțeles că iepurii pe care i-am avut oaspeți în iarna aceea aveau acum pui și eram tare mândră pen­tru ceea ce făcusem: îi salvasem de foame, ajutându-i să iasă cu bine din iarna geroasă.

LENUȚA O.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian