Povești de dragoste – Băiatul de sub cireș

– Lună de miere cât toată viața –

De când se vorbește pe tema căsăto­riei, în pa­gi­nile „Formulei AS”, am citit numai despre de­­za­măgiri, tră­dări și mari suferințe. De parcă a pus cineva pe fugă iubirea, gonind-o de pe pă­mânt. Eu nu zic că nu există nefericire, dar mai sunt și po­vești de iu­bire frumoase, adevărate, așa cum este și-a mea. Așa că m-am hotărât să v-o spun. Am să v-o re­la­­tez pur și simplu, cu mare sinceritate, fără în­flo­ri­turi. Nu vreau în nici un caz să dau vreo lecție de via­ță, ci doar să arăt că există alternative la ceea ce s-a scris până acum. Și, poate, o spe­ranță…

„În banca a patra, rândul de la geam”

Începutul: anii lice­ului. Schimbi școala, anturajul, dar mai ales îți dai seama că trupul tău nu mai e ace­lași, că ceea ce te face să tresari nu mai sunt jocurile. Fru­moasă și complicată vârstă… Primele ocheade stân­­­­gace, chiar săl­batice… Mie, încă de la în­ceputul clasei a IX-a, au început „să-mi apară” prin caiete poe­zii, mici dedicații senti­mentale. Știam cine le strecura, pen­tru că deja ne îm­prieteniserăm. Ne-a legat din pri­ma zi de liceu un lucru comun: umorul. Amândoi iro­nici, chiar supărător de acizi pentru unii, aveam cum­va o com­petiție permanentă a glumei. Poeziile, în­să, țin­teau dincolo de umor, deveneau tot mai inti­me, dră­găs­toase. Dar eu eram una dintre fetele ce nu duceau lip­să de admiratori, așa că m-am prefăcut că nu în­țe­leg, n-am intrat în joc, n-am răspuns la ofertă. De fapt, nu simțeam că s-ar fi schimbat ceva în su­fle­tul meu. Așa se întâmplă: oamenii care au șansa să fie des în cen­trul atenției, tind să ia anumite lucruri ușor, nu le pri­vesc cu atenția cuvenită. Luni de zile l-am chinuit cu eschive. Apoi a venit vacanța de vară, iar el a fost foar­­te deștept: nici un cuvânt, nici o veste, nici o întâl­nire. Da, așa m-a făcut să mă îndrăgostesc total și ire­me­­diabil. În primele zile din clasa a X-a, îl sărutam, deja, sub un cireș de lângă linia ferată, un sărut în care nici unul dintre noi nu a închis ochii. Aveam 15 ani. Ceea ce a urmat, deși colorat, divers, așa cum sunt anii tine­reții, a avut ceva imuabil: firescul.

Copacul galben

Nu pot spu­ne că am știut din prima clipă că el va fi bărbatul vie­ții mele, nu pot spune că mi-am propus să fie așa, pot spune doar că fiecare clipă, lună, an, s-au desfășurat în fi­res­cul lucrurilor. Anii de liceu au zidit în noi, în primul rând, o prietenie de fier. În același timp, ne coloram dragostea cu mici escapade: în parc sau sub „co­pacul nostru galben” de pe deal sau în căbănuța cu o cameră minusculă a bunicilor mei. Eram foarte di­feriți, ve­neam din familii cu prin­cipii diametral opuse. Dacă pă­rinții mei îmi lă­sau mai toată libertatea de care aveam nevoie, ai lui erau oameni cu tabieturi, ore fixe, sute de reguli și prohibiții. Din cauza acesta, de­se­ori au­zeam bătăi în ușă târziu după miezul nopții, iar când des­chi­deam, mă aștepta, singur, un buchet uri­aș de flori de câmp. Erau culese noaptea, după ce toată lu­mea adormea și el se putea strecura pe furiș. Pri­meam cadouri confecționate și oferite mereu după un anume ritual, după o regie bi­ne sta­bilită. În­cercam la rân­dul meu să-i întorc ges­turile cât mai fru­mos, cât mai surprin­ză­tor. Poate, în afară de tata – care, din prea multă dragoste, nu a reușit niciodată să mă pri­veas­că sub limita perfecțiunii – nimeni din familia mea nu l-a plăcut de la început. „Ești foarte tânără, mai pri­vește în jur, mai întâl­neș­te-te și cu alți băieți!”, îmi spunea mereu mama. Mă uitam în jur, întot­dea­una m-am uitat cu foarte mare atenție în jur…

Un cuplu celebru

La sfâr­șitul liceului eram deja unul dintre cuplurile „ce­lebre” ale micii noastre așezări de munte. Am dat la fa­cul­tate în orașe diferite și am picat amândoi. A venit un an greu, în care a trebuit să stăm departe unul de ce­lă­lalt, câ­te­va luni. Am înlocuit distanța prin scrisori. Scri­­sorile acelea care făceau du-te vino la câteva zile au deschis în noi un erotism mult mai puternic decât o făcuseră întâlnirile dinainte. Am învățat să ne ros­tim trăirile nu­de, fățiș, nemascate de învelișul in­si­nu­ant al cu­vin­telor. De atunci, nu am încetat să ne spu­nem mereu în față ce ne place și ce nu, de la lucruri ge­ne­rale, până la cele mai intime cu pu­tin­ță. E un lucru foar­te greu, dar dacă îl reușești, devii total liber, inhi­bi­țiile, ru­și­nile nu se mai pot îm­pietri în tine și atunci dis­­par și an­goa­sele. Se ins­ta­lează o sin­ce­ritate care nu mai lasă loc de răutăți gra­tuite, de har­ță nemo­ti­va­tă și obo­si­toare.

Logodnă pe o bancă în parc

Am ales apoi facultăți din același oraș și am in­trat împreună. Soarta, s-ar zice. Departe de casă, oraș nou, oameni noi, priviri noi. Pe lângă mi­ci­le gelozii, e destul de plă­cut să vezi că bărbatul tău e plăcut de alte femei. Cred că și invers! Dar și mai plă­cută este încre­de­rea. Nu neapărat încre­derea că nu te-ar înșela niciodată, ci încrederea că nu s-ar as­cun­de, că nu te-ar minți, că ți-ar spune da­că e în­dră­­gostit de altci­neva. Eu cred că noi am do­bândit în timp această încredere. Da, am fost puși la încer­ca­re în primele luni de fa­cultate, dar ne-am re­găsit repede și, din nou, firesc. Am adu­nat în jurul nostru cei mai buni prieteni din lu­me, am râs, am făcut ne­bunii, am făcut tot ce se poa­te face în vremea tu­mul­tuoasă a facultății, iar în ultimul an, pentru pri­ma dată, am început să lo­cu­im îm­pre­u­nă. Apoi am ve­nit în București, iar la 26 de ani ne-am căsătorit. Ne-am hotărât pe o bancă în parc. Nu a fost vreun gest gran­dios. De altfel, nu cred că o dragoste se poate men­ține prin răzlețe gesturi mă­rețe. Micile scân­tei țin fla­căra mereu a­prinsă. Tan­dre­țea, a­tin­­gerile, sur­pri­zele de­licate, grija, po­li­te­țea… Să lași bărbatul să fie bărbat, să-i per­miți să te protejeze, să te simtă mă­car din când în când fragilă. Iar el, mai bine îți spu­ne că ești frumoasă și lasă să se vadă și în lume, nu nu­mai acasă, că e îndrăgostit de tine, decât să-ți aducă un mare cadou. Ori­cum, eu așa simt că tre­­bu­ie să fie. Mai ales pentru că, pe de altă par­te, tot mi­ci­le scă­pări te pot îndepărta încet, încet, cu pași in­vi­zibili. Noi, de exem­plu, putem să privim pe stradă băr­bați și fe­mei, să spunem care ne place, ce are fie­care atrăgător, dar nu mi s-a întâmplat niciodată la o petrecere, bună­oa­ră, să mă simt ne­gli­jată de privirile lui. Cred că acesta este unul dintre cele mai neplăcute lucruri care i se pot întâmpla unei femei: cu ea de mâ­nă, băr­batul să se uite, in­te­resat, la o altă fe­me­ie.

„De-a casa”

Imediat după nun­tă, am plecat în luna de miere. Poate pare ceva banal, dar eu am con­vingerea că e un moment de mare importanță. Sunt clipele în care, în­tr-adevăr, te sărbătorești ca și cuplu, iar dacă le amâni din motive pă­mântene și stupide, de felul „lasă, hai să strân­gem banii” sau „nu-mi pot lua concediu”, atunci vei da startul unui lung șir de amânări. Îți va veni la în­demână să lași micile săr­bători comune la urma lan­țului de priorități, iar asta va crea în timp un mare gol. Noi n-am știut lu­cru­rile acestea dinainte, noi le-am făcut din nebunie, din dra­goste, poate chiar din in­conștiență. Dar cred că tocmai de aceea, căsătoria nu a schimbat mare lucru în relația noastră. Mult timp am avut sen­zația că sun­tem în va­can­ță, că ne ju­căm de-a ca­sa, de-a chi­ria, de-a ser­vi­ciul. Banii puși la co­mun în­tr-un vas de ce­ra­mică se ter­mi­nau în câ­te­va zile, apoi tre­­ceam la nu­mă­rat mone­de. Nici când nu mai aveam ni­mic, nu înce­tam să râ­dem, să stăm pâ­nă noap­­tea târ­ziu la povești, să facem mii de planuri pen­tru vre­murile când aveam să ne descurcăm mai bine. De fapt, din prima zi până în momentul în care scriu aceste rân­duri, noi nu am renunțat nici o clipă să po­ves­tim. Nu cred că am avut vreodată un moment stân­je­ni­tor de liniște sau ce­va despre care să nu pu­tem vorbi. Ne con­tra­zicem, avem mul­te păreri opuse, câ­teo­dată și politice. Vor­bim despre lu­cruri grave, vorbim nimicuri, dar vorbim și tot râ­dem, și râ­dem… Îmi dau sea­ma că e bizar pentru unii, pentru că se mi­ră că nu ne văd cer­tân­du-ne, ba chiar li se pa­re fals și peri­cu­los că re­u­șim să tră­im atât de profund unul pentru ce­lă­lalt. Nu cred în fideli­ta­tea noastră, nu cred în pri­e­tenia noas­tră și, cel mai mult, nu cred în con­tinua noas­tră atrac­ție ero­ti­că. Dar eu nu vreau să conving pe nimeni de ni­mic, eu doar vă spun povestea mea, la fel de firesc pre­cum o trăiesc.

Dulcea pasăre a libertății

„Te rog să-mi pro­miți că vei fi me­reu li­be­ră și că vei fa­ce întot­deauna ce-ți pla­ce!”, îmi spune în dese rân­duri. „Să ai preocu­pări, plăceri numai ale tale.” Chiar și într-un cu­plu norocos și sudat ca al nostru, dacă nu ai aces­te lucruri, ești în mare pericol. El are muzica, motocicleta, eu am scri­sul, fotografia, dese­nul. Acestea sunt pietrele de hotar care au creat oaze de intimitate pen­tru fie­care în parte. Sunt ta­buuri, lumi în care nu pă­­trundem de­cât cu in­vitația celui­lalt. Aici se „des­part” universurile noas­tre. Chiar dacă ne cerem sfa­turi și în aceste domenii, chiar dacă ne încurajăm me­reu, chiar dacă suntem prezenți unul pentru celălalt la realizări și încercări în pasiunile noastre, ele creează mi­cile noastre lumi sepa­rate. Eu cred că, oricât de ma­re ar fi dragostea și armonia, tre­buie neapărat să ai spa­țiul tău personal, intim, și libertatea to­ta­lă să te desfășori în el. Așa devii mult mai pu­țin cicălitor, așa înveți să te retragi când simți că celălalt vrea să fie sin­gur, așa se ajunge ca lucrurile care se fac împreună să fie mai pline de bucurie și pasiune.

Avem 31 de ani, așadar, mai mult de ju­mă­ta­te din vie­țile noastre împreună. Muncim, ne plim­băm, ne ju­căm, facem planuri. Avem pro­bleme comune atâtor și atâtor oameni, venim ner­voși și tensionați acasă, dar după ce închidem ușa, după ce ne așezăm față în față, e ca și cum, în sfârșit, după un înot nebunesc, am ieși dea­su­pra apei, pentru o răsuflare flămândă de aer. Ce va urma? Ne dorim să facem copii, să ne plim­băm prin lume, să cânte, să scriu… Și cine știe ce alte pagini necunoscute va adăuga viitorul la povestea noastră… Un lucru e sigur: vă pot spune acum că după 17 ani de poveste, băia­tul pe care l-am sărutat sub cireș nu a încetat și nu va în­ce­ta un moment să fie bărbatul vieții mele. Nu pot vorbi în numele lui, dar din nou vă pot spu­ne din tot sufletul că timp de 17 ani mă face să mă simt, clipă de clipă, femeia vie­ții lui.

LIVIA B. – București